– Fragment –
Cand s-a ivit la usa, era ceva imposibil, un om iesit dintr-o furtuna de cenusa, tot numai sange si zgura, duhnind a materie arsa, cu o puzderie de cioburi de sticla care-i sclipeau in obraji. Arata imens in cadrul usii, cu o privire pierduta undeva in zare. Ducea in mana o servieta si ramasese locului, dand usor din cap. Ea s-a gandit ca o fi fost in stare de soc, dar nu stia ce insemna asta in termeni precisi, in termeni medicali. A luat-o prin fata ei catre bucatarie, iar ea a incercat sa-si sune doctorul, apoi salvarea, apoi cel mai apropiat spital, dar nu auzea in receptor decat huruitul liniilor telefonice supraincarcate. A stins televizorul, fara sa stie nici ea de ce, ca sa-l scuteasca de stirile din care tocmai scapase cu viata, de-aia l-a stins, dupa care l-a urmat in bucatarie. Se asezase la masa si i-a turnat un pahar cu apa, i-a spus ca Justin era la bunica-sa, i se daduse drumul mai devreme de la scoala si era si el ferit de stiri, macar de cele care-l priveau pe taica-sau.
— Toata lumea-mi da apa, a zis el.
Ea s-a gandit ca n-ar fi putut face atata drum, nici sa urce scarile, dac-ar fi avut vreo rana grava, dac-ar fi pierdut mult sange.
Pe urma, el a zis altceva. Servieta statea langa masa, de parc-ar fi fost smulsa dintr-o groapa de gunoi. A zis ca vazuse o camasa cazand din cer.
Ea a inmuiat o carpa de vase in apa si a inceput sa-i stearga praful si cenusa de pe maini, fata si cap, cu grija sa nu atinga fragmentele de sticla. Era mai mult sange decat isi inchipuise la prima vedere, apoi si-a dat seama de altceva, si anume ca taieturile si juliturile lui nu erau nici destul de adanci, nici destul de multe ca sa justifice tot sangele acela. Nu era sangele lui. Mare parte din el era al altcuiva.
Ferestrele erau deschise, ca sa poata sa fumeze Florence. Amandoi stateau cum statusera si prima data, de-o parte si de alta a masutei de cafea, pozitionati in diagonala.
— Mi-am acordat un an, a zis el.
— Actor. Mi te imaginez actor.
— Student la actorie. N-am trecut de partea cu studiatul.
— Ai ceva aparte in felul in care ocupi spatiul. Nu prea stiu ce inseamna asta.
— Suna bine.
— Cred c-am auzit asta undeva. Ce-nseamna? a intrebat ea.
— Mi-am acordat un an. M-am gandit ca o sa fie interesant. Am redus intervalul la sase luni. Ma gandeam: „Ce altceva pot sa fac?“. In colegiu practicam doua sporturi. Cu asta o terminasem. Sase luni, ce dracului ! Am redus la patru, m-am lasat dupa doua.
Ea il studia, statea pe scaun si se uita lung la el si privirea ei avea ceva, o deschidere atat de sincera si de inocenta, incat dupa o vreme el a incetat sa se simta speriat. Ea se uita si vorbeau intr-o camera pe care n-ar fi fost in stare sa o descrie la un minut dupa ce ar fi plecat.
— N-a mers. Sunt lucruri care nu merg, a zis ea. Si ce-ai facut?
— Am urmat dreptul.
— De ce? a intrebat ea in soapta.
— Ce altceva? Unde altundeva?
Ea s-a lasat pe spate si si-a dus tigara la buze, gandindu-se la
ceva. Avea pe fata un fel de pete maronii care i se revarsau din josul fruntii catre saua nasului.
— Esti casatorit, presupun. Nu ca mi-ar pasa.
— Da, sunt.
— Nu-mi pasa, a zis ea, si pentru prima oara i-a simtit ciuda in glas.
— Eram despartiti, acum suntem iar impreuna. Sau pe-aproape.
— Sigur ca da, a zis ea.
Era a doua oara cand venea de partea cealalta a parcului. Stia de ce venise, cu toate ca n-ar fi putut sa explice altcuiva, iar ei nu trebuia. Nu avea importanta daca vorbeau sau nu. Ar fi fost bine si daca nu vorbeau, daca respirau doar acelasi aer, daca ea vorbea si el asculta sau daca ziua era noapte.
— Am fost ieri la St. Paul, a zis ea. Voiam sa fiu alaturi de oameni, mai ales acolo. Stiam c-o sa gasesc oameni acolo. M-am uitat la florile si la obiectele personale pe care le lasasera, la monumentele improvizate. Nu m-am uitat la fotografiile celor dati disparuti. Asta n-am putut. Am stat o ora in biserica si lumea intra si se ruga sau doar se plimba de colo-colo, multumindu-se sa priveasca, sa citeasca placile de marmura. In memoria lui… in memoria lui… Au intrat si niste membri ai echipelor de salvatori, trei la numar, si am incercat sa nu ma holbez la ei, dar pe urma au mai intrat inca doi.
Fusese maritata pentru putin timp, in urma cu zece ani, o greseala atat de trecatoare, incat abia daca lasase vreun semn. Asa i-a spus. Barbatul respectiv murise la cateva luni dupa ce mariajul lor se incheiase, intr-un accident de masina, iar mama lui daduse vina pe ea, pe Florence. Asta era singurul semn pe care i-l lasase.
— Imi spun ca moartea e ceva banal.
— Nu cand te afecteaza pe tine. Nu cand iti moare vreo cunostinta.
— Nu spun ca n-ar trebui sa suferim. Dar de ce sa nu lasam lucrurile in voia Domnului? a zis ea. De ce n-am invatat macar atat, dupa toate dovezile-astea, dupa toti mortii? Cica sa credem in Dumnezeu, dar atunci de ce nu ne supunem legilor universului lui Dumnezeu, care ne-nvata cat de marunti suntem si unde o s-ajungem cu totii?
— Nu poate sa fie atat de simplu.
— Oamenii care au facut ce-au facut. Ei sunt anti toate lucrurile in care credem noi, dar cred in Dumnezeu, a zis ea.
— Dumnezeul cui? Care Dumnezeu? Eu, unul, nici macar nu stiu ce-nseamna sa crezi in Dumnezeu. Nici nu ma gandesc la asta.
— Nici nu te gandesti la asta…
— Te supara daca-ti spun treaba asta?
— Ma sperie, a zis ea. De cand ma stiu, am simtit prezenta lui Dumnezeu. Vorbesc uneori cu Dumnezeu. Nu trebuie neaparat sa fiu la biserica, inauntru-acolo, ca sa vorbesc cu Dumnezeu. Merg la biserica, dar nu – cum sa zic eu? – saptamana de saptamana, nu asa… Nu-mi vine cuvantul in minte…
— Cu religiozitate, a zis el.
Reusea s-o faca sa rada. Cand radea, parca se uita inauntrul lui, cu ochii plini de viata, parca vedea la el ceva ce lui nici nu-i trecea prin minte. Avea ceva Florence, de parca era oricand gata sa sufere din pricina a ceva, amintirea vreunei traume sau pierderi suferite, poate de-o viata, si rasul parca s-ar fi scuturat de ea, eliberand-o la propriu de o veche durere, de o piele moarta, fie si numai pret de o clipa.
Dintr-o alta camera se-auzea o muzica, ceva clasic si cunoscut, dar nu stia nici titlul piesei, nici numele compozitorului. El nu se pricepea deloc la asa ceva. Beau impreuna ceai si vorbeau. Ea ii vorbea despre turn, lua totul de la inceput, despre claustrofobie, despre fum, despre trupurile contorsionate, iar el intelegea ca puteau vorbi despre asa ceva numai unul cu celalalt, pana in cel mai marunt si plictisitor detaliu, dar pentru ei n-ar fi fost niciodata plictisitor sau prea detaliat, pentru ca de-acum le intrase in sange si el avea nevoie sa auda ce-i scapase din hatisul memoriei. Aceasta era pentru ei culmea delirului, stupefianta realitate pe care o traisera impreuna pe scari, in puturile adanci in care se insira spirala barbatilor si femeilor.
Si-au continuat discutia, pomenind de casatorie, de prietenie, de viitor. El era doar un amator in privinta asta, dar tot se arata dornic sa vorbeasca. E drept ca mai mult asculta.
CARTEA
Keith Neudecker, un avocat supravietuitor al atacului din 11/9, vine acasa plin de sange si murdar si carand dupa el servieta unui necunoscut. In perioada imediat urmatoare, Keith devine din ce in ce mai retras, mai izolat de familie. Intre el si detinatorul necunoscut al servietei se leaga o relatie stranie, alimentata numai de gandul supravietuirii. Justin, fiul lui Keith, se tot uita cu binoclul pe cer, cu gandul la Bill Lawton (o versiune fictionala a lui Bin Laden) sau la vreun avion menit sa aduca distrugere. Lianne, sotia lui Keith, vede Islamul peste tot: in vederi de la prieteni, in muzica vecinilor, si e inspaimantata de prezenta lui in tot ce-o inconjoara. E ingrozita de omul cazator…