Legatura dintre cele doua constante a facut ca, in cei 25 de ani de la caderea comunismului, in fruntea Ministerului Culturii sa se perinde – termenul e exact – 23 de ministri. Aproape unul pe an, arata media. Doar doi sefi au rezistat un mandat intreg: Ion Caramitru (1996-2000) si Razvan Theodorescu (2000-2004).
Aceasta alternanta uluitoare a avut si doua momente de varf. Unul s-a desfasurat in timpul guvernarii Vacaroiu, intre 1992 si 1996, cand la conducerea Culturii s-au aflat sase demnitari, intre care, pentru 18 luni, si scriitorul Marin Sorescu. Al doilea este cel in care ne aflam si in prezent. Din 2009 si pana acum, in fruntea Ministerului au fost nu mai putin de zece ministri. Unul dintre ei, Kelemen Hunor, chiar de trei ori, in perioade de timp si in guverne diferite.
Slitul desfacut al ministrului
Statutul de Cenusareasa al Ministerului Culturii a fost vizil inca din primii ani ’90. In timpul guvernarii Vacaroiu, la scurt timp dupa caderea oficiala a regimului comunist, conducerea institutiei a fost asumata de personalitati cu un consistent trecut comunist. Mihai Golu, de exemplu, a fost educat superior in Uniunea Sovietica, la Facultatea de Psihologie a Universitatii „M.V. Lomonosov“ din Moscova, pe care a absolvit-o in plin deceniu obsedant romanesc, in 1958. Scriitorul Grigore Zanc, ministru pentru doar patru luni, s-a remarcat si ca autorul, printre altele, al volumului Etica spiritului revolutionar, o carte publicata in 1975 in colectia „Faurirea societatii socialiste multilateral dezvoltate“ a Editurii Politice.
Iar Petre Salcudeanu a fost primul ministru post-decembrist care a trebuit sa demisioneze dupa un scandal de presa. Scriitor si scenarist de film, acesta si-a incheiat mandatul la finalul a ceea ce jurnalistii au numit „o noapte confuza“. Mai exact, in octombrie 1993, presa centrala a relatat faptul ca ministrul, cu slitul pantalonilor desfacut, ar fi hartuit-o pe o femeie ofiter de serviciu in noaptea in care demnitarul a decis sa doarma in institutie, dupa o betie. Desi episodul nu a fost lamurit niciodata, Petre Salcudeanu a plecat de la Ministerul Culturii pe usa din dos, in luna noiembrie a aceluiasi an.
Daca totusi, in prima parte a istoriei post-decembriste, prea putin ravnitul post de sef al Culturii a fost lasat pe mana oamenilor de cultura – Andrei Plesu, Marin Sorescu deja mentionat sau Ion Caramitru –, dupa 2004 numirile au fost facute aproape exclusiv pe criterii politice. Desigur, unii dintre parlamentarii care au primit aceasta functie au privit situatia ca pe un surghiun, asa cum veti vedea mai tarziu ca a considerat liberalul Puiu Hasotti.
Primul esec al deceniului care tocmai s-a incheiat a fost mandatul Monei Musca. Privita ca speranta mult asteptata care va reforma din temelii Ministerul Culturii, liberala a pus mai presus rafuielile politice decat sperantele cu care fusese creditata. Asa incat, dupa numai opt luni de mandat, a demisionat, ca semn de protest fata de decizia primului-ministru de la acea vreme, Calin Popescu-Tariceanu, de a renunta la sefia guvernului, ceea ce facea imposibila organizarea de alegeri anticipate.
Economia „duduia“ si la Cultura
A urmat apoi singura perioada din cele doua decenii si jumatate in care, pentru prima data, pe holurile ministerului s-a auzit refrenul „Sunt bani pentru cultura“. L-a spus de nenumarate ori Adrian Iorgulescu, dar entuziasmul sau public – a fost printre putinii ministri care organiza conferinte de presa saptamanale – nu s-a transformat in realitate. „Mall-ul cultural proiectat de Iorgulescu ramane Casa de Cultura“, scriam in 2009, la un an de la incheierea mandatului compozitorului. Acesta promisese ca va moderniza Sala Palatului, pornind de la sala de concerte, a carei acustica era buna doar pentru congresele comuniste ce aveau loc aici pana in 1989. Dar ministrul mai visa sa adauge alte sali supra si subterane, cu spatii de expozitii si chiar comerciale, la care urma sa se ajunga cu lifturi exterioare. Urma, pentru ca de ajuns nu se ajunge nici in ziua de azi, cand oricum nu mai sunt, din nou, bani pentru cultura.
Cel mai sincer dintre cei 23 de ministri ai Culturii, dar care a condus institutia pentru numai sase luni, a recunoscut cu nonsalanta, intr-un interviu pentru „Suplimentul de cultura“, ca institutia nu a avut si nu are o strategie. „Nu cred ca Ministerul Culturii a avut pana acum o strategie. Si nici nu are. Eventual, poate de la anul“, declara in 2012 liberalul Puiu Hasotti. Mai mult, acelasi demnitar admitea ca nu are ce cauta in fruntea institutiei, pentru ca a fost numit acolo politic. „Am ajuns ministru al Culturii in urma unei decizii politice. PNL m-a propus, eu sunt constient ca in Romania sunt intelectuali care merita aceasta demnitate mai mult decat mine“, mi-a explicat Puiu Hasotti.
De altfel, intelectualii care merita nu au avut loc nici dupa ce liberalul a parasit postul pe care nu-l dorea. Ministerul a fost condus mai departe de alti politicieni, precum Kelemen Hunor sau Sorinel Gigel Stirbu. Talentul care l-a recomandat pe cel dintai a fost cel de presedinte al UDMR, un partid de care PSD a avut nevoie pentru a-si asigura o majoritate la guvernare. Aceasta nevoie stringenta – intre timp abandonata – a propulsat in functie si alte valori provenind de la UDMR. Rozalia Biro a absolvit economia industriei, constructiilor si transporturilor la Cluj si la aproape 50 de ani continua sa fie intr-o pozitie universitara modesta, de lector. Cea mai importanta functie publica pe care a detinut-o pana sa fie propusa pentru functia de ministru al Culturii fusese cea de viceprimar la Oradea. Tot uniunea maghiarilor l-a oferit pe unul dintre cei mai discreti ministri ai Culturii, Hegedüs Csilla, care de altfel a rezistat pe acest post numai o luna, partidul sau retragandu-se intre timp de la guvernare.
Secretarul de stat care nu facea nimic
Si daca lucrurile stau atat de rau la nivel de ministri, nici in ceea ce priveste esaloanele secunde nu arata mai bine. De exemplu, fostul secretar de stat Cristian Petcu – pe acest post din martie 2013 pana in iulie 2014 – a obtinut doua titluri de doctor in doua domenii diferite, istorie si teologie, folosindu-se de doua teze care aveau intr-o proportie covarsitoare acelasi continut. In ambele lucrari, demnitarul a preluat fragmente din autori deja publicati, fara sa foloseasca ghilimelele si lasand impresia ca formularile ii apartin. In teza de doctorat in teologie, Cristian Petcu face trimiteri la bucati din teza sa in istorie care apartin, de fapt, altor autori. Si ca si cum asta nu era suficient, fostul ministru al Culturii, Daniel Barbu, a recunoscut intr-un cadru restrans ca ar fi refuzat sa-i acorde vreo atributie lui Cristian Petcu, chiar daca ambii proveneau din PNL, deoarece nu l-ar fi considerat pe acesta din urma potrivit pentru functia pe care o primise. Fostul sef de la Cultura ar fi cerut inclusiv destituirea secretarului de stat, „dar demersul meu a fost fara succes“, dupa cum s-a exprimat Daniel Barbu. În schimb, prematur s-a încheiat tocmai mandatul lui Daniel Barbu, obligat sa? demisioneze dupa? ce a declarat ca? „programul national pentru prevenirea si tratarea HIV/SIDA este jumatate ca buget din toate programele Ministerului Culturii. Am fost cutremurat cand mi-am dat seama cate Festivaluri «Shakespeare» am putea face, daca nu am avea acel program“.
Prin urmare, cu asa inaintasi, nu ar trebui sa ne mai mire faptul ca actualul ministru al Culturii, Ionut Vulpescu, numit de presa centrala ultimul dintre „copiii lui Iliescu“, nu a reusit nici dupa o luna de zile sa raspunda la cateva intrebari pe care i le-am adresat despre activitatea institutiei pe care a preluat-o in decembrie 2014. Este, pana la urma, o intarziere nesemnificativa, daca ne gandim ca la Ministerul Culturii reforma insasi intarzie de 25 de ani.