In Botosaniul adolescentei dumneavoastra, erati unul dintre tinerii care citeau si visau sa devina scriitori, insa in urma unei serate cu diversi oameni ai cartii invitati vi s-a intiparit in minte ideea ca prozatorii trebuie sa fie grasi, iar poetii, slabi. Acum, privind inapoi, considerati ca v-ati „ingrasat“ cat sa-l ajungeti pe scriitorul pe care-l visati in tinerete sau mai aveti kilograme de acumulat?
Vorbim de anii ’80, ultima decada a dictaturii. Privind retrospectiv, mi se pare ciudat cum, intr-o epoca invadata de lipsuri, pasiunea pentru literatura, deopotriva pentru citit si scris, era foarte raspandita. Intr-un Botosani destul de cenusiu, persoane de toate varstele mergeau saptamanal la cenacluri literare, caci erau destul de multe, minim patru… Desigur, adolescentii si tinerii erau cei mai ferventi. In 1989, student la Iasi fiind, in primul an, adesea trageam la sfarsit de saptamana o fuga acasa, sa-mi vad parintii si sa nu ratez cenaclul de la „Casa Tineretului“. Imi placea la nebunie sa citesc si sa scriu, ca multor altor tineri. Visam sa devenim scriitori, dar era un vis abstract, caci se publica foarte greu in acele vremuri, iar noi eram bucurosi sa ne citim cele scrise unii altora. Nici nu indrazneam sa ma gandesc la o carte a mea, transpiram de emotie cand imi aparea o poezioara intr-un colt de pagina al ziarului local sau al vreunei reviste literare. Statutul scriitorului pe atunci era incredibil de inalt. Patrunderea in lumea literara presupunea, ca un fel de initiere, si stapanirea folclorului acelei lumi, care cuprindea diverse lucruri, de la intamplari din viata marilor scriitori, povestite din gura in gura, la sfaturi, ponturi sau simple barfe. Ei bine, unul din locurile comune era ca pentru a deveni prozator trebuie sa ai oase mari, sa fii masiv. Eu eram uscat, mi se vedeau coastele. Aveam structura de poet, carevasazica. Ceea ce ma bucura, fiindca dintre toti scriitorii, mie – si nu numai mie – poetii mi se pareau cei mai adevarati. Proza scriam rar, mai mult ca sa demonstrez ca pot face si asta, dar eu ma visam poet; cu P mare, daca se poate. Numai ca proza imi iesea din ce in ce mai bine… In timp, am pus si ceva kilograme pe mine, asa ca am putut incepe o cariera de prozator. Ca sa raspund direct la intrebare, cred ca mai am ceva kilograme de acumulat ca sa devin scriitorul pe care il visam eu, cu intransigenta, ca adolescent.
In ce fel v-au influentat optzecistii intalniti la Taberele Nationale de Creatie „Excelsior“ pentru liceeni felul in care percepeati literatura?
Eu veneam de la un liceu prestigios, unde aveam profesori de literatura foarte buni, plus o experienta de cenaclu, insa cei pe care i-am intalnit in aceste tabere vorbeau cu totul altfel despre literatura. Aveau o alta definitie, postmoderna, care m-a bulversat si atras deopotriva. Nimic didactic, nimic traditionalist, nimic prafuit, nimic provincial. Apoi, am avut revelatia ca nu toti autorii care conteaza sunt in manualele scolare, se vorbea cu entuziam despre scriitori de care nu auzisem in viata mea, chiar si romani, dar in special americani. De-a lungul catorva editii, i-am intalnit in aceste tabere pe Mircea Cartarescu, Petru Cimpoesu, Serban Foarta, Bogdan Ghiu, Florin Iaru, Ion Bogdan Lefter, Mircea Martin, Mircea Nedelciu si altii. Nu erau numai optzecisti, insa ei erau cei mai radicali, cei mai cool. La cursurile de proza ale lui Nedelciu, la care am mers constant, am invatat sa desfac textul in bucatele, ca pe un mecanism, sa vad si sa inteleg cum functioneaza. Avea o serie de exercitii foarte utile pentru oricine vrea sa scrie. Aici m-am lecuit, de pilda, de acea boala a incepatorului, care crede ca asupra textului nu trebuie sa revii, fiindca ii strici spontaneitatea si valoarea intrinseca pe care le da inspiratia pura.
In fine, ar fi multe de povestit, dar, pe scurt, aceste tabere au fost providentiale pentru maturizarea mea artistica. Chiar daca erau organizate de Comitetul Central al Uniunii Tineretului din Romania. ?
Inca din 2002, intr-un interviu publicat in „Observator Cultural“, va descriati personajele ca „mutanti ai perioadei comuniste“, recunoscand ca sunteti atras mai degraba de categoriile defavorizate si fragile ale societatii. Vi se pare ca si cititorii au devenit, cu timpul, mai interesati de tipologia antieroului?
Intr-adevar, majoritatea personajelor din Raiul gainilor si Sint o baba comunista! sunt astfel de „mutanti“, dar in celelalte romane apar diverse alte tipologii. Am o slabiciune pentru marginali, minoritari exclusi, pentru categoriile defavorizate, vulnerabile si fragile, predilectie ce vine dintr-o viziune postmoderna, si nu dintr-un misionarism social, cum am vazut ca interpreteaza unii critici literari. Sunt un adept al „realitatii lichide“ si al „logicilor slabe“. Cine este atent la personajele mele si mai ales la firul narativ sau la structura romanelor va vedea lesne asta. Nu fac experimente radicale, frecvente in postmodernismul romanesc, insa deconstruiesc in alta maniera. Nu stiu daca cititorii actuali se ataseaza mai curand de antieroi… posibil sa fie adevarat… Oricum, nu atentia fata de cititori mi-a determinat optiunile in scrierea cartilor, ci mai degraba background-ul cultural si estetic.
Va detestati vreodata personajele?
Nu, absolut niciodata. Dar mi-ar placea sa construiesc candva un personaj pe care sa-l deteste cititorul, care sa trezeasca repulsie. Trebuie sa fii stapan bine pe uneltele tale ca sa-ti iasa un asemenea monstrulet.
Ati explorat de-a lungul romanelor pe care le-ati scris diferite zone de limbaj, oralitatea taranului ajuns in intreprindere in anii ’70, argoul adolescentilor, limbajul neoprotestantilor sau, mai nou, cel al copiilor. Aveti in minte alte astfel de zone de limbaj pe care ati vrea sa le experimentati in viitoarele romane?
Nu m-am gandit la asta. Imi face placere sa explorez noi zone de limbaj sau mentalitati, dar de obicei ajung aici, nu plec de aici. Obsesiile, temele si subiectele sunt cele care ma ghideaza. Oricand pot fi gasite registre prea putin exploatate literar, cum ar fi, de pilda, limbajul pestrit al emigrantilor romani in Spania sau Italia, insa e periculos, estetic vorbind, daca asta devine un scop in sine, fiindca dimensiunea etnografica o poate sufoca pe cea artistica.
Este si aceasta tranzitie de la o zona de limbaj la alta o forma de a va reinventa ca scriitor la fiecare roman?
Nu. Sau nu neaparat. Pentru ca nu limbajul exterior, pe care il explorezi cu ajutorul personajelor, este centrul de greutate al scriitorului, ci propria lui voce, de autor. Intr-o anumita masura, este riscant sa lucrezi cu voci exterioare, sociale, caci putini sunt cei care mai aud vocea autorului, care e mult mai vizibila, mai pregnanta in naratiunile non-realiste. Pe de alta parte, e drept, schimbarea zonelor de limbaj da o anumita prospetime si, inevitabil, acopera arii sociale diferite, spunand ceva despre puterea de acoperire a scriitorului, dar nu in mod fundamental despre arta sa. Eu ma bucur atunci cand cititorii imi spun, de pilda, ca adora vocea Raditei si ca Fetita care se juca de-a Dumnezeu e o carte inconfundabila marca Dan Lungu. Asta inseamna ca sunt auzite deopotriva si vocea copilului, si vocea autorului. Indiferent cine vorbeste – un somer, un neoprotestant sau o baba comunista –, undeva, pe fundalul cartii, trebuie sa se auda vocea mea. Cu aceasta din urma lucrez din greu si incerc sa o rafinez de la o carte la carte. Ea se „aude“ in modul cum alcatuiesti fraza, cum duci firul narativ, cum construiesti structural cartea, cum pui in relatie personajele si asa mai departe.
Cititorului de rand, cand se gandeste la dumneavoastra, ii vine inevitabil in minte si Sint o baba comunista!. Credeti sau sperati ca veti reusi sa scrieti romanul care sa-l intreaca pe acesta in notorietate?
Notorietatea unei carti sta intr-o masura nesemnificativa in puterea autorului. Sunt atat de multe ingrediente in chimia succesului, incat nu se pot afla in mana unui singur om. Nu spun ca nu m-as bucura ca vreun alt roman sa atinga notorietatea Babei comuniste, dar nu sta in fortele mele sa fac asta. Asadar, nu e un pariu pentru mine. Daca se intampla, e bine; daca nu, la fel. Ceea ce intr-adevar urmaresc in mod constant este sa-mi rafinez vocea de autor.
Ati observat diferente de perceptie asupra cartilor dumneavoastra in functie de spatiul in care au fost traduse?
Receptarea tine foarte mult de background-ul cultural si de experienta cotidiana a unei societati. Cu siguranta, Raiul gainilor si Sint o baba comunista! au fost receptate diferit in tarile din fostul lagar comunist decat in celelalte, unde sunt percepute mai degraba stilul, exotismul si umorul. Cu fiecare traducere, cartea se reincarneaza intr-o noua cultura, unde are viata ei.
In ce masura s-au implicat copiii dumneavoastra in scrierea ultimului roman, al carui personaj principal este o fetita? V-au ajutat in vreun fel sa patrundeti in mintea si in universul Raditei?
Desi pare simpla, in fond este o intrebare destul de complicata. Atunci cand scrii proza, cand construiesti personaje si alcatuiesti lumi, dincolo de experienta culturala personala, de motivatie si de inspiratie, este nevoie de o experienta de viata, de familiarizare cu subiectul la nivelul vietii cotidiene, pentru a intra in mecanismele intime de articulare a realitatii si a limbajului subiectilor. In acest sens, am invatat enorm, de-a lungul timpului, de la copiii mei, nu numai pentru aceasta carte, ci si pentru unele proze scurte. Nu trebuie sa intelegem de aici ca am luat scene de familie, intamplari sau replici ale copiilor mei pe care sa le folosesc in ceea ce scriu… M-au ajutat sa inteleg lumea din perspectiva copilului, rascolindu-mi si straturi profunde ale memoriei din propria copilarie, dar cred ca ar fi imoral sa folosesc intamplarile ca atare, dintr-o realitate intima, in ceea ce scriu.
Ati introdus in roman si elemente din propria copilarie?
Da. Mai ales acelea pe care le regasesc si la copiii din ziua de azi.
„Intentia mea initiala a fost sa scriu un roman in care lumea e reconstruita prin ochii unui copil“, ati spus nu o data despre ultima carte a dumneavoastra. Insa v-a iesit mai mult decat atat. Ati avut parte de revelatii scriind romanul, v-ati lasat dus de val sau a fost totul planificat de la bun inceput?
Un roman se coace in ani buni. De la intentia initiala si pana la cartea tiparita pot trece si zece sau cincisprezece ani. Pe masura ce proiectul creste si ideile se aduna, se inmultesc si variantele posibile de constructie. Nu de putine ori, chiar atunci cand incepi sa scrii, ai in cap mai multe cai de urmat. Cand avansezi in carte, optiunile se imputineaza, caci textul se autonomizeaza si iti impune propria lui logica.
Desigur, multe lucruri erau planificate atunci cand m-am apucat de Fetita…, dar s-au intamplat destule „accidente“ pe parcurs. Din fericire, as zice, caci asta da coerenta, naturalete si fluiditate. Planul initial are si un rol motivational, iti da curajul sa te inhami la treaba. Putini sunt cei care isi dau seama ca a scrie trei sau patru sute de pagini inseamna, dincolo de chinurile si incertitudinile interioare, travaliu fizic, ore de munca si o disciplina feroce.
V-am auzit adesea pomenind de Club 8. In ce masura va mai asumati astazi principiile enumerate in „Ciorna unui Manifest“?
Cele mai multe dintre ele raman in picioare. Profesionalism, spirit critic, onestitate in selectia valorilor, transparenta… Sigur ca mi le asum!
Incercati in vreun fel sa duceti mai departe obiectivele Clubului prin pozitia pe care o aveti acum?
Printre altele, Club 8 a avut o atitudine caustica fata de provincialismul evenimentelor culturale de la Casa Pogor si nu numai de acolo. Din pozitia de director la Muzeul Literaturii Romane Iasi, din care face parte si Casa Pogor, incerc transformari radicale pentru Iasul cultural, in sensul modernizarii, profesionalizarii managementului, cresterii vizibilitatii, sprijinirii creatiei contemporane si, nu in cele din urma, al promovarii valorilor la nivel national si international. Sunt doi ani de cand m-am inhamat la aceasta treaba si, zic eu, rezultatele incep sa apara. Inertia este mare, birocratia e ucigatoare, lucrurile se schimba mai greu decat imi imaginam, insa nu poti sta la nesfarsit pe margine sa critici, trebuie la un moment dat sa arati ce poti face.
Fiecare centru cultural al tarii pare sa fie nisat pe un domeniu. La Cluj avem TIFF, in Sibiu an de an se strang oameni din toata tara pentru Festivalul de Teatru, iar la Bucuresti are loc Festivalul de Muzica „George Enescu“. Considerati ca echipa FILIT a platit, in numele comunitatii, o datorie fata de Iasi, aducand orasul pe scena marilor festivaluri?
Geografia cultural-simbolica este in continua miscare si constructie… Dupa ‘89, miscarile de reconfigurare s-au accelerat, iar Iasul nu avea decat un singur motor institutional cu reactie: Editura Polirom. Club 8 a avut un rol extraordinar, dar in zona alternativa, de atitudine critica, fara buget. FILIT-ul pune Iasul pe harta marilor festivaluri si intareste identitatea culturala a orasului. Dupa numai doua editii, deja se vorbeste de FILIT ca despre cel mai important festival literar din Estul Europei. Daca festivalul continua la aceleasi standarde, avem mari sanse sa fim purtatori de imagine pentru Romania in Europa. Ar fi foarte frumos ca atunci cand pomenesti de Romania in lumea literara europeana, toata lumea sa se gandeasca la FILIT si la Iasi. Putem ajunge aici!
Festivalul a incercat sa sublinieze, chiar si prin numele acestuia, importanta traducatorilor in literatura internationala, care din pacate de multe ori sunt uitati. Cum au primit acestia, traducatorii, initiativa dumneavoastra de a le recunoaste meritele in acest fel?
Accentul pe traducatori este o particularitate deloc de neglijat a FILIT-ului, dandu-i o identitate proprie pe piata europeana, destul de bogata, a festivalurilor literare. Traducatorii au fost entuziasmati si asta se poate vedea in foarte desele lor interventii publice. Prin ceea ce declara in repetate randuri, fac un extraordinar serviciu de imagine Iasului. Pe langa zilele FILIT-ului, apreciaza foarte mult si Rezidentele FILIT pentru traducatori straini, un proiect care se deruleaza pe intreg parcursul anului.
De cand sunteti director al Muzeului Literaturii Romane Iasi, ati reusit sa readuceti la viata o institutie care parea pana atunci sa fie intr-o lunga hibernare. Ati avut in minte vreun model de institutie de cultura occidentala cand ati venit cu o noua viziune a cum ar trebui sa functioneze muzeul?
Nu am inventat nimic, am luat modele de acolo unde am vazut ca merg si le-am adaptat la nevoile noastre. Nu am avut o singura institutie in minte, ci am profitat de faptul ca am calatorit destul de mult in calitate de scriitor, am vizitat numeroase institutii culturale, diferite intre ele, de la rezidente de creatie la „case ale literaturii“ si muzee, si am avut ocazia sa vad din interior cum functioneaza. In plus, am o specializare postdoctorala pe sociologia artei si literaturii, care mi-a limpezit multe lucruri.
Ce efect credeti ca au incidente precum cel iscat in ultimele saptamani in jurul Premiului „Mihai Eminescu“? Duc ele la decredibilizarea scriitorilor in ochii publicului?
N-as zice. Mai degraba limpezesc lucrurile in lumea literara, ceea ce nu-i deloc rau. Nu credeam ca este posibila o asemenea solidarizare a tinerei generatii de poeti si critici literari in jurul unor principii. Este de bun augur.
Cum va afecteaza sau influenteaza functia de director al Muzeului Literaturii Romane Iasi si cea de manager al Festivalului International de Literatura si Traducere Iasi activitatea de scriitor? Mai aveti timp sa scrieti?
Incerc sa vad partea plina a paharului. Situatia ma obliga sa pretuiesc mai mult timpul pe care il am, sa ma disciplinez si sa-l folosesc mai eficient. Sa reevaluez prioritatile. Cred ca sunt pe cale de a invata o lectie extraordinara: atunci cand nu ai timp, iti faci!