Cum va explicati ca astfel de scandaluri sexuale se intampla si in alte tari – Belgia, Irlanda?
E vorba despre impunitate si despre faptul ca aceasta biserica nu crede in ideea de justitie, de dreptate. Biserica Catolica e de parere ca membrii ei nu trebuie judecati ca restul lumii deoarece pe ei ii judeca doar Dumnezeu. Pot intelege asta, dar nu mai sunt de acord atunci cand preotii comit delicte pentru care ar trebui sa mearga la inchisoare. Aici e problema. De fapt, nu cred ca Biserica Catolica se teme ca ei vor ajunge la inchisoare, nu se teme de iad unde se spune ca ajungi daca nu faci lucrurile bine, ci se teme de presa.
E o intreaga paranoia legata de mass media. Cred ca PR-ul Vaticanului e in momentul de fata la fel de important ca papa. Desigur ca oamenii si presa reactioneaza imediat la scandalurile sexuale in care sunt implicati preotii catolici. Case ca cea din film exista peste tot in lume.
Sunt de acord, exista printre preotii catolici multi oameni deosebiti care vor sa creeze o lume mai buna, sa salveze suflete s.a.m.d. In copilarie am frecventat o scoala catolica unde majoritatea preotilor erau foarte rezonabili si decenti. Dar mai sunt si altii care azi sunt la inchisoare – cazuri celebre in Chile – sau ale caror procese sunt in curs. Unii, insa, dispar.
M-am tot intrebat unde sunt pana cand am descoperit dand telefoane si vorbind cu unii si cu altii ca acesti preoti nu murisera, ci fusesera relocati. Unul dintre ei a fost trimis la una dintre aceste case inainte de a fi arestat si trimis in instanta. Acum nu mai e in Chile, ci in Elvetia si nu poate fi extradat.
Puteti cauta pe Google the Servants of the Paraclete (los Siervos del Paraclito) si veti gasi referiri la o organizatie fondata in 1954 (n.red.: de fapt, 1947) si inchisa in 2004 care tocmai cu asta se ocupa: avea grija de preotii cu probleme. M-am intrebat de ce 1954, de ce nu au infiintat-o acum patru sau sase secole, si mi-am dat seama ca din cauza presei. In 1954 jurnalismul era raspandit peste tot in lume, asa ca trebuia creat un sistem care sa se ocupe de aceste cazuri pe ascuns. In cadrul acestei organizatii se discuta si ce sa se faca cu cazurile de homosexualitate. Unii spuneau ca trebuie luate medicamente, altii ca se trateaza numai prin rugaciune.
Ce altceva va mai amintiti din anii cand ati frecventat scoala catolica?
N-am fost violat niciodata. (Rade) Nu mai sunt catolic, dar biserica e foarte importanta in America de Sud. De fapt, e imposibil sa separi Biserica Catolica de cultura noastra. Nu pot face film despre lucruri pe care nu le cunosc personal, despre indienii din America de Nord, de pilda. Trebuie sa lucrezi cu materialul care iti e cel mai apropiat.
Poate de asta va revolta problema impunitatii.
Posibil. Cand a primit decizia curtii, la proces, un preot care a fost la aceeasi scoala cu mine si care e acum la inchisoare a scos din buzunar o fotografie cu fetitele pentru a caror violare fusese acuzat ca sa se roage impreuna cu ele pentru ca se considera nevinovat. Un fotograf a surprins momentul. M-am intrebat ce trecea atunci prin mintea acelui om.
N-as spune ca ma infurie impunitatea, sau poate ca da. Impunitatea e un lucru atat de violent, mai ales cand e legata de ceva cu care toata lumea e de acord. Ce a facut biserica in tara mea a facut de foarte multi ani si intr-un fel a fost acceptat de catre societate. Papa Ioan Paul al II-lea stia multe, stia inclusiv de Marcial Maciel, tipul din Mexic care a fondat Legion of Christ. Avea copii, viola, facea orgii, dar avea legaturi cu aristocratia si aducea milioane de dolari Vaticanului in fiecare an (n.red.: Marcial Maciel Degollado, 1920-2008, preot catolic mexican ale carui abuzuri sexuale asupra unor femei si copii, inclusiv asupra propriilor copii, au fost scoase la lumina sub Papa Ioan Paul al II-lea). E ca un cerc fara sfarsit. De aceea am folosit in debutul filmului versetul acela din Biblie: „Si atunci Dumnezeu a vazut ca lumina e buna si a despartit lumina de intuneric“. Nu mai folosisem un motto pana acum, nu suport mottourile la altii, dar cu totii sfarsim prin a face lucrurile care nu ne plac. In teologie, acest verset inseamna ca in functie de cum te porti in timpul vietii vei ajunge fie in rai, fie in iad. Eu nu cred ca e asa. Nu cred ca poti separa binele de rau, de aceea am inceput filmul cu cainele fugind in cerc in timpul antrenamentului.
Deci in final lumina si intunericul raman impreuna?
Sigur, doar coexista. Depinde doar de unghiul din care privesti lucrurile.
„Papa Francisc are o mare ocazie si o mare provocare in fata“
Deci ati stiut de la bun inceput cum veti termina filmul?
Am filmat trei finaluri, dar nu v-as spune niciodata care erau celelalte doua variante. (Rade)
Asta inseamna ca filmarea a adus mai multa profunzime povestii?
Nu, adevarul e ca aveam indoieli despre ce urma sa se intample in ultimele trei-patru secvente. Era imposibil sa ne dam seama, nici eu, nici ceilalti doi coscenaristi (n.red.: Guillermo Calderón si Daniel Villalobos). Ne-am tot intrebat ce sa facem, le-am cerut idei noi, am filmat, nu mergea – si pana la urma mi-am dat seama ca cel mai bun deznodamant era ca Sandokan sa fie primit inauntru si toata lumea sa fie nevoita sa traiasca impreuna, vinovati si victime. Astfel, povestea se inchide si nimeni nu va sti nimic.
Ce parere aveti despre Papa Francisc?
Cred ca are o mare ocazie si o mare provocare in fata. Foarte multi oameni sunt mandri de ce face. Sunt de acord, dar e nevoie de mult mai mult, de o schimbare structurala de la baza la varf. Asta e provocarea. Sa vedem daca o va indeplini cu succes. Nu ne trebuie chestii caldute, ci o schimbare in profunzime. Sau poate ca nu vrea sa schimbe nimic si totul tine de spectacol. Sa vedem. Sa nu-l judecam inainte.
Multi oameni considera ca cinemaul si religia au ceva in comun, ma refer la ritualuri, la spiritualitate. Sunteti de acord sau vedeti cinemaul intr-un mod mai personal?
As spune ca cinemaul e legat de conditia umana si de toate activitatile omului, religia fiind una dintre ele. Cinemaul e o reflectie a ceea ce suntem si, daca religia e atat de importanta pentru noi, atunci sigur ca va intra in cadru. Nu poti separa cinemaul de nici o activitate umana.
Cuvintele pe care Sandokan, victima abuzata in copilarie, le profereaza in fata casei la inceputul filmului si care sunt foarte aspre sunt luate din marturii originale?
Da. E o poveste mai lunga. Am facut o piesa de teatru in 2014 impreuna cu Roberto Farías (nu mai facusem teatru pana atunci). E un monolog de o ora, interpretat de Roberto, pentru care am ascultat inregistrarile audio ale victimelor. Vorbind cu acesti tineri abuzati am observat ca atunci cand ajungeau la scena abuzului, o povesteau ca si cum v-as povesti eu ce am facut seara trecuta. Descriau plat tot ce li se facuse, cu detalii foarte precise pe care le tot repetau. Mai ales cand era vorba despre copii orfani crescuti de biserica si violati de 10 persoane timp de 30 de ani. De asta, la un moment dat, Sandokan ii spune preotului care vine sa ancheteze: „Stiu niste copii, daca te intereseaza“. Asta e nivelul confuziei, atat de departe se poate merge, asa ca la final, cand Sandokan le spune noilor colocatari: „Am nevoie de toate aceste medicamente, dar aveti grija, daca le amestecati cu alcool, o sa fie nasol“, e perfect normal pentru el.
Un preot din Belgia acuzat de viol numea faptele lui „o mica relatie“. Ei au acest obicei de a infrumuseta realitatea si de a diminua proportiile vinei.
E adevarat. Nu recunosc niciodata ca au savarsit aceste abuzuri. Am citit sute de articole despre ce s-a intamplat in lume si nu am auzit de un singur preot care sa fi spus: „Da, sunt vinovat. Imi pare rau“. Intotdeauna recurg la exprimari ambigue si morale. In film, cel mai mult se apropie de recunoastere personajul lui Alfredo (n.red.: actorul Alfredo Castro) care spune: „As putea spune ca m-am culcat cu acel copil, as putea spune ca i-am adulmecat respiratia cand dormea“.
Va asteptati la vreo reactie din partea Bisericii Catolice?
N-ar face-o niciodata. Nu vor sa ne dea atentie ori sa ne faca publicitate. De altfel, niciodata nu riposteaza daca se vorbeste despre aceste lucruri in vreun film.
A reactionat la filmele lui Pasolini si Buñuel. Dar in America de Sud care credeti ca va fi reactia?
Eu si fratele meu tinem o companie de productie (n.red.: Fábula), unde lucram cu Sebastian Lellio, Sebastián Silva si alti regizori. Am produs 20 de filme in ultimii 10 ani. Cu cat facem mai multe filme, cu atat mai putin putem prevedea reactiile pe care le vor suscita. Habar n-am ce reactii va avea El Club.
„Spectatorul e cel care inchide filmul“
Granita dintre participantii la drama si spectatorii ei (nu publicul) e foarte fragila, ma gandesc la personajul feminin, ingrijitoarea casei, dar si la ultima scena a filmului.
Intotdeauna incerc sa-mi inteleg personajele si sa le umanizez indiferent ce au facut. Ma straduiesc mult sa fac in asa fel incat spectatorul sa fie cel care inchide filmul in functie de propriul simt moral, de propria biografie si de simtul perspectivei. De aceea evit tiparele filmelor care iti explica totul la final, spunandu-ti: „Asta-i rau, asta-i bine“, fara nici un fel de ambiguitate. Fac filme pentru ca am nevoie de public si nu ma gandesc la un anume gen de spectator atunci cand filmez. Imi doresc ca „cineva“ sa se uite la film, acest cineva e o persoana necunoscuta mie. E interesant pentru ca nu stiu ce reactie vor provoca filmele mele, nici nu le pot vedea cu public in sala.
El Club are un soi de umor.
Vedeti, asta spun. Eu unul am ras mult cand am scris scenariul, desi poate nu la aceleasi pasaje. E un comic de situatie, putin absurd, dar confuz din punct de vedere moral si suficient de provocator incat sa te trezesti razand de ceva de care nu ar fi trebuit sa razi. Eu, probabil, am ras mai mult decat dumneavoastra. De fapt, acest umor nu era propriu-zis in scenariu. Mare parte a venit in cursul filmarii.
Ceruri gri, culori desaturate, lentile mai deformate.
Asta-i digitalul, frate. Stiti care-i treaba? Cand lucrai pe film, mergeai la laboratorul local unde developai si adaugai chimicale amestecate cu apa la o anumita temperatura, apoi spalai filmul cu apa locala. Toate negativele ieseau diferit. In anii ’80, puteai spune dupa imagine daca filmul era italian, american sau francez. Nu e gresit sa spunem ca natura se implica in acel proces datorita calitatii apei. Acum s-a terminat, toata lumea are acelasi cip. Am fost in juriul de la Venetia (n.red.: in 2013) si am avut un soc: Toate filmele arata la fel!
Aveam aceste lentile pe care le cumparasem de ceva vreme pentru Post Mortem (2010) si care sunt niste vechi lentile anamorfice rusesti de pe vremea lui Tarkovski. Pe langa ele, la El Club am mai folosit filtre, lucrand la ore extreme din punctul de vedere al luminii. Am controlat foarte bine culorile. Am avut o perioada de filmare foarte scurta, de doar doua saptamani si jumatate, si in alte trei saptamani am facut teste de imagine. Filmele sunt facute din structuri dramaturgice care sunt importante, e adevarat, dar tonul imaginii da cheia filmului.