In noptile cand stateam de vorba despre lucrurile astea, in mica incapere de la ultimul etaj al blocului de pe Dionisie Lupu, Mircea mi-a spus, aproape jenat, ca scria la un roman. Nu vedeam nimic rau in asta, chiar daca Iova – Gheorghe Iova! – proclama ca textualistii resping romanul. Nefiind textualist, imi venea usor sa-l consolez pe Mircea ca romanul nu e o boala rusinoasa a prozatorilor. Cat despre acuzatiile care veneau din partea textualistilor ritosi ca Nedelciu pregatea o tradare scriind la un roman, astea mi se pareau reprosuri de cafenea. Ceea ce nu-l impiedica pe Mircea sa se certe cu romanul clasic, din perspectiva principiilor sale textualiste. Altfel, ordonat si fara sa se lase la bunul-plac al inspiratiei, acest extraordinar povestitor avea in cap cam tot ceea ce urma sa mai scrie. Dar spre deosebire de prozatorul roman saizecist sau saptezecist care experimenta la noi in maniera romancierilor din lumea larga ale caror experimente apucasera sa se clasicizeze, Nedelciu voia altceva.
Nu-l atragea sa fie faulknerian, joycean si nici sa stea la remorca nerefistilor celebri, desi pentru critica vremii asta era un semn de noblete recognoscibil si de sincronizare cu literatura universala. Parerea lui Nedelciu era cu totul alta. Nu voia sa fumeze chistoacele altora! Cred ca asta ii venea si de la gandirea lui de producator de vin pentru prieteni, care pana sa ajunga la licoarea din butoi isi ingrijea via din curtea de la Fundulea cu o atentie maniacala. Pentru el vinul avea o poveste in care autorul sau trebuia sa stapaneasca la perfectiune toata istoria producerii sale anuale. Mircea era la curent cu cele mai noi tehnici europene in domeniu, dar avea un orgoliu special pe care i-l transmisese tatal sau. Vinul lui trebuia sa aiba amprenta casei. Asa ca chiar daca avea o atitudine postmoderna cand venea vorba de ingrijirea viei, Nedelciu era un traditionalist in privinta secretelor de familie in fabricarea vinului. Daca luati aceasta mica descriere drept o metafora sau, cum ar fi zis Mircea, drept o tehnica de manipulare a cititorului, chestia asta e valabila si in privinta artei sale poetice. Fiindca, odata cu trecerea timpului, iti dai seama ca Nedelciu avea de fapt structura unui prozator din familia lui Cehov sau, la noi, apropiat de Caragiale, cel din nuvelele orientale, pentru care tehnicile textualiste, cele mai multe inventate de el, n-au facut altceva decat sa reformuleze genial proza traditionala. Mircea prinde, intr-o montura de o sclipitoare originalitate, diamantul povestirii oricand valabile, iar ca romancier ia genul la scarmanat, intr-un amestec de parodie si, mai ales, de reevaluare a poncifelor genului.
In Zmeura de campie, prima impresie pe care o ai e ca Nedelciu face tandari romanul traditional. Nu-i place, neam, cu toate tehnicile de manipulare pe care autorul le foloseste, cu o naivitate complice cu establismentul, chiar daca romancierul nu-si da seama ca el insusi, manipulatorul, se lasa manipulat de tehnicile literare prin care sistemul il domina. De fapt, cand ataca aceste manipulari, Nedelciu are o tinta precisa: ideologia si cenzura care desfigureaza literatura de la noi, dar si falsifica trecutul. Marea tema a romanului sau, aceea a cautarii adevarului, din perspectiva unor tineri care s-au nascut in timpul totalitarismului si care vor sa afle cine sunt si ce-au facut tatii lor pe care nu-i cunosc.
Spre deosebire de romancierii saizecisti, pentru care dezvaluirea celor petrecute in obsedantul deceniu e marea lor victorie de constiinta, iar ceea ce s-a intamplat ulterior tinea mai mult de cazuri decat de sistem, Nedelciu respinge aceasta complicitate cu sistemul si o face ca nimeni inaintea lui. Tipii marginali din povestirile lui devin personaje de roman si incep sa-si puna intrebari asupra trecutului din care provin, cautandu-si tatii, adica adevarul, si despre relatiile lor filiale, dar si despre istoria din care fac parte.
Cand a aparut Zmeura de campie, in 1983, critica ori s-a facut ca nu vede care e adevarata sa miza, ori a muscat, ca si cenzura, din exhibarea tehnicilor pe care Nedelciu le-a folosit in romanul sau. In mod normal, aceasta carte ar fi trebuit elogiata pentru curajul cu care autorul ei se despartea de obsedantul deceniu, pentru a spune ca si dupa aceea trecutul a ramas tot sub zodia minciunii. Nimeni n-a avut curajul sa dea macar de inteles ce voia sa spuna autorul cu romanul sau de debut. Ceea ce mi se pare insa murdar e ca fricosii de atunci, unii dintre ei colegi de generatie cu el, au incercat sa-i scoata ochii lui Mircea, acuzandu-l de un conformism care nu exista decat in capul lor.
Mircea Nedelciu, Zmeura de campie, Editura Paralela 45, 2015