Lidija Dimkovska, bine ai revenit in Romania.
Multumesc, bine v-am regasit.
Cat timp ai stat aici?
In Romania am trait sapte ani, sase ani jumatate la Bucuresti si jumatate de an la Pitesti, unde, de altfel, am inceput sa invat limba romana.
Asta se intampla in?
In ’94 am ajuns in Romania si am plecat in 2001.
Cum ai ajuns in Romania?
Intamplator sau a fost destinul, nu stiu nici eu. Dar dupa ce am terminat Facultatea de Literatura Comparata la Skopje, am vrut sa plec. Oriunde. Pur si simplu sa simt strainatatea. Si s-a ivit o ocazie, sa vin in Romania pentru sase luni ca bursiera straina sa invat limba romana, pe care atunci, in Macedonia, nu o vorbea decat Tasco Sarov, care si traducea din literatura romana. Un traducator foarte bun, care i-a tradus pe toti clasicii romani, dar si pe Nichita Stanescu si generatia ’60. Voiam sa fac ceva nou si cred ca de aceea am ajuns in Romania. In loc sa stau doar sase luni, am ramas sapte ani. M-am inscris la doctorat, am ales poezia lui Nichita Stanescu, mi-am terminat doctoratul, intre timp am inceput sa lucrez ca lector de limba si literatura macedoneana la Facultatea de Limbi si Literaturi Straine din Bucuresti si, cumva, asa am trait la Bucuresti.
Cum ti s-a parut limba romana la inceput?
Pentru mine a fost interesant sa invat o limba din care nu stiam nici un cuvant. Am invatat-o foarte, foarte repede, nici nu-mi vine sa cred ca am putut invata o limba atat de repede. Bineinteles, a contat faptul ca am trait aici, ca ma intalneam zilnic cu limba romana. E altceva sa inveti o limba in tara in care se vorbeste, si nu la cursuri la tine in tara. M-am indragostit de limba romana, foarte repede am inceput sa si visez in limba romana, vorbeam cu toata lumea in romana. In Romania l-am cunoscut si pe actualul meu sot, care este sloven. Si el facea doctorat pe literatura romana in acea perioada. Cu el, timp de opt ani, am vorbit limba romana. Abia cand m-am mutat eu in Slovenia am inceput sa vorbim in slovena. Deci limba romana este si azi limba noastra intima, comuna. Ales Mustar este de altfel singurul traducator din literatura romana in Slovenia, traduce foarte mult. Asadar, limba romana este foarte prezenta in vietile noastre, este zilnic cu noi.
Cum era Romania atunci?
Pentru mine, Romania a fost o descoperire foarte mare, in sens bun. Am cunoscut o cultura imensa, o tara plina de arta. Noi, in fosta Iugoslavie, stiam de Romania numai lucruri rele. Imi amintesc ca in ’89 am vazut la televizor uciderea sotilor Ceausescu, si scena asta mi-a ramas in minte. De Romania, in fosta Iugoslavie, se vorbea destul de negativ: ca e saracie, ca regimul este foarte dur, in timp ce Iugoslavia, desi tot o tara comunista, avea faima unui comunism mai uman, tara era deschisa spre Vest, noi am putut calatori, nu am dus lipsa de nimic, de fapt. Cand am ajuns in Romania, abia atunci am vazut cum era tara si mi-a placut foarte mult, arhitectura, natura, ulterior, cand am invatat limba, m-am indragostit de literatura romana, si azi o consider una dintre cele mai bune literaturi din Europa.
Iti mai amintesti ce a fost foarte greu aici, ce ti-a facut adaptarea dificila?
Cred ca in anii ’90, pentru toti strainii, mai ales studenti, cea mai grea a fost confruntarea cu birocratia romaneasca. Drepturile pe care, aparent, trebuia sa le-avem ca studenti straini si bursieri (cazare, bursa, viza etc.) puteau fi obtinute nu numai cu tot felul de hartii care, de fapt, depindeau una de alta si de mai multe ori ne aflam intr-un cerc inchis, ci si cu mita pentru oficiali, mai ales din cadrul Ministerului Invatamantului si al caminelor studentesti. Imi amintesc ca atunci cand trebuia sa-mi fie prelungita cazarea in caminul pentru lectori straini si doctoranzi, doamnei care se ocupa de asta la Ministerul Invatamantului trebuia sa-i daruiesc un parfum, si nu orice parfum, ci pe cel pe care singura mi l-a indicat: Amarige de la Givenchy, care costa exact cat bursa mea de doctorat. Odata mi s-a intamplat sa-l pierd undeva pe drum si sa mai cumpar unul, ceea ce a insemnat pentru mine o tragedie personala de supravietuire pentru o luna.
Ai avut vreun moment in care ai fost tentata sa renunti la Romania si la limba romana?
La limba romana niciodata, iar la vietuirea in Romania mai ales atunci cand nu vedeam alta iesire, cand nu ma mai simteam destul de puternica pentru jocurile birocratiei. Dar ma bucur ca atunci cand mi-a fost greu am avut prieteni care m-au incurajat sa trec peste obstacolele tranzitiei romanesti: mamaia Viorica din blocul unde am stat in ultima perioada de timp la Bucuresti, o persoana iubitoare si intelegatoare, sotul meu cu care impreuna castigam cate o mica victorie asupra sistemului roman administrativ, iar o mare perioada de timp m-au ajutat, cu o vorba buna, o poezie, o masa calda, chiar cu insistente la institutiile Ministerului Invatamantului si cu multe altele, poetul roman Marian Draghici si familia lui.
De ce l-ai ales tocmai pe Nichita Stanescu pentru doctorat?
Deja cunosteam poezia lui. In ’80 sau ’81, cand eu eram mica, a luat Premiul Coroana de Aur la Festivalul de Poezie de la Struga. O carte cu multe din poemele lui, in romana, macedoneana, franceza si engleza, a aparut cu aceasta ocazie, iar eu am avut aceasta carte tot timpul in biblioteca. Mi-a placut poezia lui pe cand nici nu ma gandeam ca intr-o zi voi veni in Romania. Cand am ajuns aici, mi-a fost foarte la indemana sa aleg poezia lui, mai ales ca atunci nu-i stiam inca atat de bine pe ceilalti scriitori romani. Inainte de a invata limba, stiam foarte putine din si despre literatura romana, imi era accesibil doar ceea ce fusese tradus in macedoneana, dar nu si literatura pe care am descoperit-o aici. Niciodata nu am regretat ca am ales poezia lui, care este o poezie vesnica si va ramane asa, mereu contemporana cu noi, din care putem sa invatam multe. Sau doar s-o citim ca pe o poezie care niciodata nu o sa-si piarda valoarea.
Ce te inspira in poezie atunci, la inceputul anilor 2000, cand deja erai cunoscuta in mediile literare din Romania?
Pe mine m-a influentat mult literatura romana, mai ales poezia generatiilor ’80 si ’90. Am prins cumva si postomodernismul romanesc, textualismul, in vremea cat am stat aici. Dar si mai tarziu, generatia 2000 este pentru mine apropiata si ma regasesc in poezia acestor autori. Bineinteles, mi-a placut si poezia generatiei ’60, din care face parte si Nichita Stanescu. Mi-au placut mult si Marin Sorescu, si Mircea Ivanescu, si Leonid Dimov, si Ana Blandiana si multi altii. De fapt, toata poezia romana si-a gasit loc in sufletul meu. Bineinteles, cred ca m-a si influentat. Dar scrisul meu a fost influentat mai ales de viata in Romania. Inainte de a veni aici, eu scriam o poezie destul de lirica, o poezie legata mai mult de natura decat de cultura si de realitatea ca atare. Aici, in Romania, am avut de fapt prima experienta de realitate, de viata traita asa cum este. Cat am fost studenta la Skopje, nu am avut probleme sociale reale asa cum am inceput sa am in Romania. Aici am vazut si o lume foarte saraca, foarte nefericita, dar si una multumita in acelasi timp. Eu cred ca albul si negrul sunt culorile Romaniei, iar aceste radicalisme au fost foarte importante pentru scrisul meu. Pentru ca eram zilnic pusa in situatii radicale, excesive, la un alt nivel de trai, trebuia sa ma lupt cu birocratia romaneasca – si daca tineti minte cum era in anii ’90, chiar nu era usor, mai ales pentru un strain. Sa scoti tot timpul viza de sedere, sa te lupti pentru bursa, pentru salariu, pentru apartament, chiar am simtit existenta ca atare pe pielea mea, nu doar metaforic sau metafizic. Bineinteles ca nu am mai putut scrie despre stele, soare si cer, am scris despre viata, asa cum era. Asa ca eu ii sunt recunoscatoare Romaniei pentru aceasta lectie dura de viata pe care mi-a dat-o. Vad ca si azi Romania poate sa iti dea o lectie dura de viata, dar eu cred ca va fi din ce in ce mai bine si sunt convinsa ca acum e mai bine decat era in anii ’90.
In poezia ta era foarte prezenta tema exilului. Erai intr-un fel exilata intr-o alta tara, intr-o alta limba. Cum ai simtit asta?
Cat stai la tine acasa, in tara ta, in locul tau, nici nu te intrebi de identitate, de ce inseamna sa fii in alta parte, de limba ta, totul e al tau, ti se pare firesc, nu ai probleme de existenta. Cand te muti, incepi sa vezi ca nimic nu e subinteles. Cand m-am mutat din Macedonia in Romania, unde trebuia sa stau sase luni si am stat sapte ani, dintr-odata m-am aflat intr-un exil, nu unul politic, am venit din proprie vointa, nu am fost exilata din Macedonia. Dar am inteles in toti acesti ani ca oriunde te duci, iti schimbi viata; limba ta materna ramane, dar o alta limba se suprapune peste ea, incepi sa te intrebi ce insemni tu in societatea in care te-ai mutat, dintr-odata devii altul, nu mai esti persoana pe care o cunosc cei care te inconjurau, ci esti o persoana necunoscuta, care abia acum incepe sa dovedeasca, sa spuna lumii ce face si cum face. Dupa Romania, m-am mutat in Slovenia, unde traiesc deja de 13 ani, iar constiinta asta, de exilat, e tot mai puternica in fiinta mea. Eu, cumva, am invatat sa traiesc cu asta, dar exilul, ca tema, a intrat foarte adanc in literatura mea. Cred ca mai ales in romanul Camera ascunsa, dar poate si in al doilea meu roman, Viata de rezerva. Si in poezia mea se simte acest suflet de om exilat. Dar cred ca astazi acesta este destinul multor oameni. Tot mai multi scriitori traiesc in alte tari, in alte limbi. Eu am hotarat sa scriu numai in limba macedoneana. Cat am stat in Romania, limba romana devenise o a doua limba materna pentru mine, iar la un moment dat am crezut ca pot sa si scriu in limba romana. Si am si scris: doctoratul, texte teoretice, dar poezia si proza am hotarat sa le scriu numai in limba macedoneana. In sfarsit cred ca limba ramane patria ta, nu tara in care te-ai nascut, ci limba in care, de fapt, tu traiesti inauntrul tau.
Ce faci in Slovenia?
In Slovenia sunt artist liber-profesionist. Uneori tin cursuri de literatura universala la Universitate, dar mai ales traduc din literaturile slovena-romana in macedoneana, scriu, particip la multe lecturi internationale si din asta mai castig ceva, deci nu am un loc de munca propriu-zis, dar fac multe proiecte. Traiesc cumva din scris, desi este foarte greu.
Proza ai inceput sa scrii dupa ce ai plecat din Romania.
Da, am inceput sa scriu proza dupa ce am plecat din Romania, cu toate ca si cat am stat aici am avut de gand sa incerc si proza. In 2004, am publicat primul meu roman, Camera ascunsa, si in 2012 abia am publicat Viata de rezerva. Proza in viata mea a devenit la fel de importanta ca si poezia. Eu cred ca, pentru mine, poezia si proza sunt doua parti ale unui aceluiasi pod, pe sub care trece raul numit viata. Pentru mine, sunt de egala importanta.
Hai sa-ti povestesc ceva care, probabil, o sa te amuze. In primavara, am fost la Sofia. Si intr-o statie de autobuz, intr-o serie de advertoriale afisate stradal, mi s-a parut ca ti-am vazut fotografia. Am stat cateva minute bune pana a revenit imaginea respectiva si, intr-adevar, era fotografia ta. Presupun ca romanul tau, Viata de rezerva, aparuse recent in limba bulgara.
Am fost la Sofia, la targul de carte, si am fost socata cand am vazut acele panouri in statiile de autobuz. Editura Colibri chiar s-a straduit sa promoveze romanul. Acum, deja este tradus in mai multe limbi straine, sper ca intr-o zi va aparea si in Romania, pentru ca Romania, pentru mine, e ca Macedonia si Slovenia si as vrea tare mult ca si cititorii din Romania sa poata citi romanul meu.
Poti sa ne spui cateva cuvinte despre el?
Viata de rezerva este despre doua surori siameze cu capetele lipite, Sreba si Zlata, care in macedoneana sunt de fapt cuvintele pentru argint si aur. Ele sunt macedonene, traiesc in Skopje, intr-o familie disfunctionala, si vor ca intr-o zi sa se separe, sa fie independente, cu propriile lor dorinte si identitati. Iar asta se si intampla la un moment dat, dar cu consecinte tragice pentru una dintre ele. De fapt, povestea acestor surori este o metafora a situatiei din fosta Iugloslavie, separarea republicilor, care a avut loc intr-un mod foarte brutal si foarte sangeros. Cand vrei sa ai o identitate a ta, mereu sunt si victime, nu exista o separare normala, buna, civilizata, mereu cineva va fi victima.
Ce cauti in proza?
Eu am descoperit, de fapt, placerea de a povesti. Cand am o poveste, vreau s-o spun altora. Cand scriu, simt o mare bucurie ca pot sa povestesc. Poemul te limiteaza, in timp si spatiu, dar iti largeste sufletul, mintea si spiritul, iar povestea dintr-un roman poate continua, poate sa dureze, traiesti cu personajele, te gandesti la ele. Cand scriu o poveste, autentica sau nu, in care cititorii se regasesc sau nu, e o poveste care trebuie sa fie spusa, in sensul ca ai nevoie sa o scrii, ca povestea aceea trebuie sa existe pe hartie. E foarte important, traim intr-o perioada in care se scrie enorm, iar daca nu ai o poveste care chiar trebuie scrisa, poate e mai bine sa taci.