Dar destul cu consideratiile personale, si-asa nu intereseaza pe nimeni. Facebook-ul a dat in clocot in 22 mai 2016, cand juriul prezidat de George Miller a anuntat palmaresul. Chiar si cei din patrie, care nu vazusera filmele, au fost scandalizati – cum bine ii sade unui cinefil. Contrar pronosticurilor si gusturilor criticilor, doua premii s-au dus la filme desfiintate de majoritatea jurnalistilor, in vreme ce cu Palme d’Or a fost rasplatit un film considerat bunut, dar in nota obisnuita a filmelor lui Ken Loach, care inca de la editia de acum doi ani, cand iarasi fusese in competitie, anuntase ca se retrage (face 80 de ani in iunie). O posibila explicatie pentru aceasta decizie e ca juriul a simtit nevoia sa dea importanta unui film care denunta lipsa de interes a statului pentru viata omului obisnuit. I, Daniel Blake e povestea unui englez de aproape 60 de ani care, dupa ce ramane vaduv, face un infarct si medicul ii interzice sa mai lucreze, dar cum ajutorul social i se opreste la un moment dat si trebuie sa se intoarca la lucru, el incepe, pentru a-si face dreptate, sa desfaca un complicat ghem de actiuni birocratice. In discursurile de dupa primirea premiului, Ken Loach s-a pronuntat impotriva programului de austeritate, atacand birocratia institutiilor si neoliberalismul Uniunii Europene.
Poate ar fi trebuit sa fi scris de la inceput componenta juriului: cineastii George Miller, Arnaud Desplechin si Laszlo Nemes, cantareata Vanessa Paradis, producatorul iranian Katayoon Shahabi si actorii Donald Sutherland, Mads Mikkelsen, Valeria Golino si Kirsten Dunst. Un juriu foarte amestecat, format din prea multi actori/vedete – evident, din motive de covor rosu. S-ar parea ca juriul a simtit nevoia sa fie la polul opus glamour-ului si sa supracompenseze dand Palme d’Or-ul unui film realist despre saracie. Daca e asa, atunci suna fals. Ken Loach a mai primit o data Palme d’Or, in 2006, pentru The Wind That Shakes the Barley (despre Irlanda de Nord); si atunci decizia a fost controversata pentru ca, din punctul de vedere al criticilor, filmul nu era un pretendent la premii. In acest an, n-am auzit un singur jurnalist care sa fi spus ca I, Daniel Blake ar trebui sa ia Palme d’Or. Altele au fost favoritele: Toni Erdmann (de Maren Ade), Paterson (de Jim Jarmusch), Bacalaureat (de Cristian Mungiu), Sieranevada (de Cristi Puiu), Aquarius (de Kleber Mendonça Filho) si Elle (de Paul Verhoeven). Dintre acestea, doar Bacalaureat s-a regasit in palmares, dupa ce Toni Erdmann castigase cu o zi mai devreme Premiul FIPRESCI, acordat de Federatia Internationala a Criticilor de Film.
Despre Toni Erdmann, Paterson si Sieranevada am scris saptamana trecuta, nu mai revin. In clasamentul citat mai sus, care a fost intocmit de unii dintre cei mai apreciati critici straini impreuna cu revista „Screen International“, Bacalaureat si Sieranevada s-au aflat la egalitate. Cred ca juriul a ales pe care dintre ele sa-l premieze plecand de la premisa ca nu poate premia doua filme romanesti. Bacalaureat mi s-a parut precis ca regie, dar ca amplitudine si profunzime sub Dupa dealuri sau 4 luni, 3 saptamani si 2 zile. Am vazut filmul de doua ori, la proiectia de presa de la Bucuresti (unde a fost lansat in aceeasi zi cu premiera mondiala de la Cannes, 19 mai) si la proiectia de presa de la Cannes, si am avut aceeasi senzatie: scenariul se rupe in acelasi loc. Premiul de regie e dat pe merit: mana lui Mungiu e ferma, scenariul nu e atat de riguros ca pana acum, dar dintre cele doua regii romanesti as fi ales-o pe cea a lui Puiu. Despre Bacalaureat scriu mai pe larg in rubrica de la ultima pagina, dar vreau sa mai spun ca, oricat de mult i-ar displacea termenul, Mungiu a devenit un obisnuit al Cannes-ului – la fel ca marii cineasti mondiali (ceea ce nu-i de colea). In mai putin de 10 ani, filmele lui au luat la Palme d’Or un premiu de scenariu, unul de regie, unul de interpretare feminina ex aequo, iar el a facut parte din juriu. Extrem de putini cineasti se mandresc cu aceasta performanta. E clar ca el este in continuare le chouchou de Cannes, cum i s-a spus in 2007.
Nu m-am numarat printre cei care au intrat in fibrilatie la Aquarius. Probabil pentru ca nu vazusem filmul de debut al brazilianului Kleber Mendonça Filho (fost critic, il vedeam pe la proiectii), Neighbouring Sounds (2013), care am inteles ca era foarte imaginativ. Aquarius mi s-a parut cumintel si cu totul sub botina Soniei Braga, care e frumoasa si tonica la 65 de ani, dar prea exuberanta, ca si cum ar spune: „Nu-i asa ca-s misto?“. Aquarius, unul dintre cele cateva filme de peste doua ore din Competitia Oficiala, urmareste o intelectuala, critic muzical pensionat, in lupta tenace cu dezvoltatorii imobiliari care vor s-o usuie din apartamentul cu fata la ocean pe care il ocupa de multi ani, in conditiile in care ceilalti locatari deja sucombasera ofertelor financiare. Mai interesant decat filmul in sine – poate era si oboseala, dar prea mi s-a parut ca regizorul n-are autoritate in fata actritei, transformand filmul intr-un one-woman show – a fost ca pe covorul rosu echipa a venit cu un mesaj de sustinere pentru presedinta Braziliei, Dilma Rousseff, pe care coruptii din politica vor s-o dea jos. Astfel, mesajul filmului se amplifica, dar chiar si asa nu-l vedeam in palmares.
Pana la urma, filmul care mi-a placut cel mai mult in acest an nu a fost nici Paterson, nici Ma’Rosa, nici Sieranevada, ci Elle, revenirea olandezului Paul Verhoeven dupa zece ani de pauza. Filmul a fost prezentat ultimul in Competitie, cand deja toti jurnalistii erau varza de oboseala, dar ne-a dat asa un svung, incat am terminat festivalul energizati – ca niciodata! Adaptand romanul Oh…, al scriitorului francez Philippe Djian, tatal lui Basic Instinct nu doar ca i-a dat lui Isabelle Huppert un rol magnific, dar a reusit sa faca cel mai bun film de pana acum, côté-ul provocator gasind echilibru in biografia sociopatei traumatizate de prezenta tatalui serial killer care zace in inchisoare. S-a ras si s-a aplaudat la acest regal mereu pe muchie si, dincolo de combinatia de satira sociala si thriller psihologic, cred ca jurnalistilor le-a placut aerul amoral asumat, incepand cu eroina care calca fara jena peste cadavre si nu se gandeste la ce nu se cade sa faca. Jemanfisismul asta a functionat pentru noi ca o tableta efervescenta.
Jaclyn Jose mi-a placut si ea in Ma’Rosa, de Brillante Mendoza, si chiar m-am gandit ca e de premiat, dar la un moment dat nu mai e personaj principal, iar povestea sotilor arestati pentru trafic de droguri devine povestea tuturor – si a cuplului, si a copiilor acestuia, si a politistilor, si a celorlalti arestati. Oricum, prezenta acestei felii de viata autentica in palmares a fost o surpriza placuta.
Cred ca juriul format din atatia actori a fost ravasit de efortul francezilor Gaspard Ulliel, Nathalie Baye, Marion Cotillard, Vincent Cassel si Léa Seydoux din filmul canadianului Xavier Dolan, Juste la fin du monde (care e de fapt coproductie cu Franta, la fel ca I, Daniel Blake). Dar actorii se chinuie degeaba, regia lui Dolan e stridenta. Povestea scriitorului gay care revine dupa 12 ani de absenta ca sa-i anunte pe ai lui ca va muri (filmul are la baza piesa autobiografica a lui Jean-Luc Lagarce) are doar doua minute bune, ravasitoare chiar, spre final, cand lucrurile nespuse clocotesc sub dialogurile inutile, dar raman nespuse. In rest, prim-planuri si isterii. Criticii de la „Screen“ i-au dat aproape cele mai proaste cotatii, putin mai mult peste The Last Face, de Sean Penn, love story-ul angelinojolinian intre doi medici frumosi (Charlize Theron, Javier Bardem), pe fundalul Africii muribunde.
Parerile criticilor au fost mai impartite in privinta lui Olivier Assayas si al sau Personal Shopper, in care Kristen Stewart, una dintre cele mai supraevaluate actrite ale momentului, joaca rolul asistentei unei vedete mondene care e si medium si care-si face doliul dupa fratele geaman mort de curand. Assayas mai fusese in Competitia Oficiala acum doi ani cu The Clouds of Sils Maria, un film bine construit care sonda ambalajul celebritatii. Sedus de farmecul (care o fi ala) al lui Kristen Stewart, Assayas o preia din Sils Maria si face din ea personajul principal al unei povesti plate si mai fantomatice ca spiritele care-l bantuie. Bine ca nu i-au dat americancei premiu de interpretare! Ce a apreciat juriul la acest film si cum a negociat premiul – la fel cu intregul palmares – va ramane un mister.
Ca juriul a ales sa dea maximum de premii (doua, pentru scenariu si interpretare) aceluiasi film, The Salesman (de Asghar Farhadi), cred ca nu s-a datorat faptului ca acesta era mult prea bun, ci mai degraba dorintei de a sublinia sprijinul festivalului pentru cineastii iranieni care lupta cu cenzura. Filmul a fost oricum inclus ulterior in competitie. American Honey, de Andrea Arnold, despre o tanara care pleaca prin America impreuna cu o echipa de tineri care vand abonamente la reviste, e un roadmovie si un coming-of-age story ok. E si el cam lung (2h42) si la un moment dat repetitiv, dar se leaga bine, iar interpretii Sasha Lane si Shia LaBeouf, plus o intreaga trupa de neprofesionisti, sunt autentici.
Romania a stralucit
Caini, debutul in lungmetraj al lui Bogdan Mirica, distins cu Premiul FIPRESCI la sectiunea Un Certain Regard, e un western atipic atat pentru gen in sine, cat si pentru cinematografia noastra, iar pentru mine a fost surpriza festivalului. Pana in septembrie, cand intra in sali, el va fi vazut cu casa inchisa la Festivalul Transilvania, unde e in competitie. Urmarind povestea unui tanar care vine de la Bucuresti sa vanda terenul mostenit in Dobrogea de la bunicul sau, regizorul (care a copilarit prin acele locuri) construieste un univers dur si neiertator, guvernat de instincte violente. Ce e misto la film nu e neaparat ceea ce se vede – si se aude (coloana sonora a lui Codrin Lazar si Sorin Romanescu e super!), cat ceea ce e sugerat. Poate reusesc sa revin saptamana viitoare asupra acestui film care rupe cu noul val. Cei care l-au vazut la Cannes asta au si remarcat – ca a aparut un nou val al noului val.
Toni Erdmann, distins cu Premiul FIPRESCI pentru un film din Competitia Oficiala, e o coproductie Germania/Romania prin Ada Solomon si HiFilm Productions. Financiar vorbind, si Caini e o coproductie minoritar-romaneasca pentru ca CNC-ul de la noi a dat mai putini bani decat CNC-ul francez (el mai fiind coprodus cu Bulgaria). O alta coproductie minoritar-romaneasca, Albüm, debutul in lungmetraj al turcului Mehmet Can Mertoglu, coprodus de Calin Peter Netzer si Oana Iancu prin Parada Film, a fost distins cu Premiul Révélation France 4 in sectiunea Semaine de la Critique (el fiind o coproductie Turcia/Franta/Romania). Chestia asta cu coproductiile minoritare e noua pentru noi. De aceea, semnarea la Cannes a acordului de colaborare cu Franta in materie de cinema, la fel ca si anuntul ca pana la sfarsitul anului s-ar putea da drumul unui sistem de scutiri de taxe pentru productiile straine filmate in Romania, ambele initiative ale Ministerului Culturii, promit sa recupereze un mare handicap.
Nu mai am loc, se termina pagina. Revin saptamana viitoare, c’est promis!
Palmares Cannes 69: Selectia Oficiala
Lungmetraj
Palme d’Or – I, Daniel Blake, de Ken Loach
Grand Prix – Juste la fin du monde/ It’s Only the End of the World, de Xavier Dolan
Regie ex-aequo – Cristian Mungiu pentru Bacalaureat/ Graduation si Olivier Assayas pentru Personal Shopper
Scenariu – Asghar Farhadi pentru Forushande/ The Salesman
Jury Prize – American Honey, de Andrea Arnold
Actrita – Jaclyn Jose pentru Ma’ Rosa, de Brillante Mendoza
Actor – Shahab Hosseini pentru Forushande/ The Salesman
Scurtmetraj
Palme d’Or – Timecode, de Juanjo Gimenez
Mentiune Speciala – A moça que dançou com o diabo/ The Girl Who Danced With the Devil, de João Paulo Miranda Maria
Camera d’Or
Divines, de Houda Benyamina, prezentat in Quinzaine des Réalisateurs Award of the Technical Artist oferit de Juriul CST – Seong-hie Ryu pentru regia artistica de o mare inspiratie a filmului Agassi/ The Handmaiden, de Park Chan-wook
Sectiunea Un Certain Regard
Premiul Un Certain Regard – Hymylieva mies/ The Happiest Day in the Life of Olli Maki, de Juho Kuosmanen
Jury Prize – Fuchi ni tatsu/ Harmonium, de Fukada Koji
Regizor – Matt Ross pentru Captain Fantastic
Scenariu – Delphine Coulin si Muriel Coulin pentru Voir du pays/ The Stopover
Un Certain Regard Special Prize – La Tortue rouge/ The Red Turtle, de Michael Dudok de Wit
Premiile juriilor independente:
Juriul FIPRESCI:
Competitie – Toni Erdmann, de Maren Ade
Un Certain Regard – Caini/ Dogs, de Bogdan Mirica
Quinzaine des Réalisateurs sau Semaine de la Critique – Grave/ Raw, de Julia Ducournau
Juriul Ecumenic:
Competitie – Juste la fin du monde/ It’s Only the End of the World, de Xavier Dolan
Mentiuni Speciale – American Honey, de Andrea Arnold, si I, Daniel Blake, de Ken Loach