Exituseste un roman de aventuri cu si despre moarte (asa cum sugereaza si titlul) si singuratate, cu violente greu de cuprins, tulburator, plin ochi de poezie, bine scris si, desi poate suna usor straniu in contextul amintit mai devreme, seducator. Il recomand fara ezitare. Nu trebuie sa ma credeti pe cuvant, de aceea va invit sa cititi conversatia noastra, dupa care sper ca veti da o fuga in cea mai apropiata librarie.
Acum jumatate de ora, inainte de a ne intalni (n.r. luni, 27 martie), ai postat pe contul tau de Facebook despre faptul ca Exitus este pe primul loc in topul de vanzari al Editurii Polirom, la categoria Fictiune. Noul tau roman e pe aceasta pozitie de doua saptamani – deci de cand a aparut, inainte de lansarea oficiala (n.r. 23 martie, la Carturesti Verona), si se afla intr-o companie selecta. Cum e pentru tine vestea aceasta?
Nu cred ca inseamna ceva si nici nu conteaza foarte tare. Cred ca e o consecinta la buzz-ul lansarii. Pentru mine, personal, conteaza doar in plan psihologic, imi face bine sa stiu ca oamenii au cumparat-o, ca au mers spre ea. Si ma face sa ma asez la masa de scris – acum scriu, in paralel, la doua chestii.
Asta inseamna ca ai terminat de scris de ceva timp Exitus.
Nu chiar. Am terminat Exitus acum cateva saptamani. Ultimul lucru pe care l-am facut a fost sa mai dau cateva nume – stiu, lucrurile cu care incepi, de obicei, le-am lasat la sfarsit. Mai aveam de dat trei nume – de exemplu, numele personajului Lordul l-am dat penultimul; pana atunci, numele in lucru era Imparatul si nu era alegerea potrivita. Ultimul nume pe care l-am pus in carte a fost cel al lui Mofat, pe care mi l-a sugerat un prieten.
Ai avut vreme sa te desparti de cartea aceasta?
Da, da, am inchis usa asta. La lansare, revizitam cumva cartea prin ochii celorlalti. In mintea mea, ramasese cu totul altfel decat mi-au spus cei care au citit-o.
Cu Exitus nu am vrut doar sa scriu o carte, ci sa-mi schimb si stilul, si modul de a privi lumea. In momentul asta, cand oamenii citesc romanul, eu sunt deja in alta etapa, am trecut la alt stil si alta lume.
Pentru ca tot ai amintit de asta, lumea lui Milo nu are un nume. De ce ai ales sa nu precizezi spatiul in care traieste protagonistul, locul imaginar sau real in care i se intampla toate grozaviile acelea?
Nu imi plac restrangerile. Cumva, ai putea delimita spatiul daca te gandesti ca „Éxito“ inseamna, in spaniola, „succes“. In mintea mea, era Spania – pentru ca imi place foarte mult – sau un soi de Portugalia ori, poate, Chile sau Argentina. Am folosit asta ca o carja, un punct de plecare, sa ma ajute sa construiesc.
Nu-mi plac ingradirile. Nici in ceea ce priveste numele, cum spuneam. De exemplu, acum incerc sa dau vreo sase-sapte nume unor neamuri si vreau sa aleg si nume romanesti, dar si poloneze, italienesti, germane etc. Eu sunt european si vreau sa se reflecte asta in ce scriu. Am o problema cu volumele in care se dau fortat nume romanesti – a nu se intelege ca mi-e rusine sa fiu roman, ba dimpotriva, doar ca eu cred ca ne limitam, in loc sa ne folosim si de faptul ca suntem europeni. Avem un complex foarte mare de neam. Este posibil ca europenitatea asta a mea sa vina si pe filiera Camino, unde am fost (si voi mai merge si vara aceasta, impreuna cu sotia mea, voi tine pe blog un fel de jurnal) si am vazut cat de diferiti si, totusi, asemanatori sunt oamenii, cat de bine se pot intelege. De-asta mi-am si zis ca nu avea sens ca actiunea romanului sa se intample in Ploiesti sau in Málaga, se poate intampla oriunde genul acesta de poveste. Imi place sa am spatiu si iesiri in apropiere, atat in viata reala, cat si in fictiune. Bine, cand am inceput Exitus, habar nu aveam unde ma va duce. Eu cred ca o carte se si scrie singura pana la un punct, se coace, se duce unde vrea ea, tu trebuie doar sa fii prezent, sa fii acolo.
Ce te-a surprins cel mai mult in timpul scrierii romanului? Era ceva la care nu te-ai fi gandit ca te va duce cartea?
A fost ceva la care am renuntat, un subiect la care ma voi intoarce cu alta ocazie.
Initial, secventele dinspre sfarsit din azilul de batrani, scene care, asa cum mi s-a spus pana acum, devin destul de accelerate, erau mai multe, dar am simtit ca romanul incepea sa fie prea mare, asa ca le-am scos. Am renuntat la multe pagini scrise, dar si la cele la care doar ma gandisem.
In partea a treia a cartii, ritmul se schimba, dar nu am facut-o intentionat, probabil ca a fost si un exercitiu de seductie a cititorului, sa-l surprind. Nu vreau sa fiu niciodata acolo unde se asteapta eventualul cititor sa fiu.
Si nici nu ai fost, Exitus este cu totul altfel decat ceea ce scrii de obicei, dar si decat cartea anterioara publicata, Cateva sfarsituri de lume(Humanitas, 2011).
Iar viitoarea va fi tot asa, cu totul altfel.
Sunt curioasa cum va fi si urmatoarea. Pentru cei care te citesc in presa, sunt convinsa ca romanul acesta a fost (sau va fi) un mic soc, n-au gasit (nu vor gasi) o lume plina de umor, ci una imbibata de tragism. Pe de alta parte, asa cum spuneam si la lansare, multi cred oricum ca locul umorului nu este in literatura, tocmai pentru ca aceasta trebuie sa fie grava si profunda.
Nu e nimic mai depresiv decat un om cu umor. Umorul iti da viziunea aceea adevarata asupra vietii. Daca tu poti sesiza fisura aceea care duce la umor, inseamna ca poti sesiza si fisura care duce la tragism. Asta cu purismul in literatura imi aminteste de Miles Davis care, in momentul in care a renuntat la ceea ce facea in jazz si si-a schimbat stilul, indepartandu-se de structura clasica a jazzului, improvizand – un free jazz impletit cu muzica rock, de exemplu –, confreria jazzului i-a spus ca ce facea el nu era jazz, iar el le-a raspuns ca abia aia era jazz. Cand incepi sa pui reguli de tipul „umorul nu apartine literaturii“, gresesti. Umorul apartine si a apartinut dintotdeauna literaturii.
O tema literara obsesiva de-a ta este sfarsitul lumii. Intr-un fel sau altul, si Milo se afla intr-un sfarsit al lumii, cel putin al lumii asa cum o stim noi. Ce te trage in directia asta?
E greu de spus. Am remarcat si eu bizareria asta. Cred ca nu se opreste numai la literatura chestia asta, cred ca e un morb al omului modern, care il trage spre zonele inconfortabile ale sale. Ma uit si la seriale post-apocaliptice (Walking Dead, de exemplu), ma joc jocuri post-apocaliptice si tot asa. Nu-mi dau seama de ce.
Cred ca este, de fapt, o oglinda a singuratatii. Milo este singur. Problema lui, asa cum am vazut-o eu, nu este faptul ca creste intr-o morga ori ca ramane orfan de la nastere, ci faptul ca este singur, ca nu-si poate ostoi aceasta singuratate nicicum. Paradoxal, intre oameni – la fel de singuri – reuseste cumva. Apare de doua ori in roman remarca „Niciodata nu s-a simtit atat de bine ca atunci“. Culmea e ca spun asta in momente cand el era cu desavarsire singur: o data cand tocmai omorase un om intr-un tren si a fost singur pana l-au prins si l-au luat in armata, iar a doua oara mi se pare ca scriu asta – nici eu nu mai tin bine minte – cand zboara cu un balon deasupra unui castel.
Mie singuratatea mi se pare interesanta. Cineva spunea ca „Dumnezeu e ce face omul din singuratatea lui“. Oamenii sunt foarte singuri in epoca noastra. Ironic este faptul ca retelele sociale, iluziile apropierii ne indeparteaza cumva; sunt bune, eu ma simt foarte bine pe Facebook – dar ma simt foarte bine pentru ca sunt Leu ca zodie si un etern entertainer –, insa sesizez ca oamenii se simt si acolo foarte singuri. Asa ca sfarsitul lumii este, dupa mine, nu singuratatea in sine, ci trairea singuratatii, momentul in care ea devine deplina, cand nu mai poti sa iesi catre ceilalti. Milo asta nu reuseste, sa iasa catre ceilalti oameni, acolo e sfarsitul lui de lume.
Vei exploata in continuare tema aceasta a sfarsitului lumii?
Oscilez intre doua directii: fie ceva foarte comercial, in care sa fie actiune pura, total inversul lui Exitus – unde totul este in asteptare, intunecat si descriptiv –, fie ceva din aceasta familie cinica – imi place foarte mult copilaria, vreau sa o mai explorez putin.
Daca tot ai mentionat caracterul descriptiv, haide sa vorbim putin despre asta. Dialogurile sunt rara avisin Exitus; in schimb, paginile sunt intesate de descrieri si naratiune, care imping actiunea mai departe. E un roman fain, curge bine, insa unii cititori ar putea ocoli cartea pentru ca are un subiect apasator si nu e deloc o lectura facila. Ai avut vreun fel de cititor in minte cand ai scris?
Intr-adevar, unii ar putea avea nevoie in Exitus de mai multe carlige de tipul dialogurilor, insa, cum am spus si la lansare, mie nu imi plac dialogurile si nu ma pricep sa le fac. Nu am ureche pentru ele, mi-ar iesi nenaturale – de-asta n-as scrie teatru, de exemplu. Daca-mi dai un surub, il descriu pe zece pagini fara nici o problema, dar daca-mi dai doi oameni care vorbesc si stau la o masa si trebuie sa nascocesc un dialog, ma enervez. Pot sa-l scriu, dar nu-mi iese bine.
Cat despre tipuri de cititori, da, am avut asta in minte, ma preocupa chestia asta de a ajunge la cititor, dar, de la un punct incolo, cititorul dispare din gandul meu si las lucrurile sa se duca acolo unde vor, acolo unde, de fapt, ma simt eu mai bine. Cititorul pe care l-am vazut eu langa mine a fost unul care respira literatura. Si imi imaginam un cititor cat mai tanar – dar problema e ca cititorul asta „cat mai tanar“ nu mai citeste.
Eu nu cred ca tinerii nu mai citesc. Citesc, chiar daca putini, comparativ cu altii. Sigur, ar putea citi mult mai multi daca le-am da ocazia sa faca asta de placere.
Aici asa e. Stii care cred eu ca e problema cu literatura romana? Ca n-a mai aparut unul care sa scrie Ciresarii. Toata lumea a facut misto de Chirita si Ciresarii lui, proletcultismul si tot asa. Dar eu am fost un super fan, am citit de cel putin zece ori fiecare volum, vreau sa vina cineva si sa scrie ceva de genul asta, ma gandesc din ce in ce mai serios la asta.
Printre scriitorii mei favoriti – si nu glumesc deloc – este Leonida Neamtu. Se spune ca a scris carti politiste. De fapt, a scris carti de aventuri, cu un umor incredibil, o imaginatie bogata, foarte original. Daca mi-ai fi spus sa-ti zic chestia aia clasica cu zece carti pe care le-as lua cu mine pe o insula, cu siguranta doua-trei dintre ele ar fi fost scrise de Leonida Neamtu. Sa cauti Aventura si contraaventura, din colectia „Cutezatorii“, publicata la Editura Tineretului – este un fel de Toate panzele sus, dar mult mai misto, o carte si de calatorie, si de aventuri, cu un stil sud-american incredibil. Asta e marea problema a literaturii romane, toata lumea are angoase, ca Noul Val cinematografic – n-ar face unul o comedie si-un film de dragoste!
Ce crezi ca ne-ar mai trebui pentru a avea mai multi cititori, pentru ca literatura romana contemporana sa fie mai prizata, iar scriitorii sa nu mai fie nevoiti sa aiba grija zilei de maine si sa se risipeasca, uneori, in mai multe slujbe?
In primul rand, asa cum am mentionat mai devreme, avem nevoie de scriitori care sa nu desconsidere si sa neglijeze anumite genuri – cartile de aventuri, de exemplu. In al doilea rand, cartile pentru copii – n-avem suficiente carti pentru copii. Una dintre ideile mele ar fi sa scriu un roman exact pe genul Harry Potter, care a magnetizat o generatie. Nu avem asa ceva. Elitismul e o mare problema. Avem nevoie de literatura comerciala. Eu, de exemplu, il admir foarte mult pe Stephen King, am cateva carti favorite, iar omul e un mare scriitor, am ce invata de la el.
Ce face din Exituso carte unica, irepetabila? De ce crezi ca n-ar fi putut-o scrie nimeni altcineva in afara de Adrian Georgescu?
Nu cred ca e nici unica, nici irepetabila.
Eu cred ca este. Si mai cred ca acum ai scrie-o altfel.
Asta da, sunt convins ca as rescrie Exitus si nu ar mai arata ca acum. Dar cred ca asta e valabil pentru toti scriitorii, cred ca oricine si-ar lua cartea din librarii ar schimba-o. Eu, de exemplu, as peria-o mult. E un proces ciudat: scriind, inveti. Culmea e ca inveti de la tine. Lumea nu intelege ca esti principalul tau instructor, ca scriind, te schimbi. Nu mai zic ca daca nu citesti, nu poti scrie – nu numai pe termen lung, cred ca daca nu citesti in timp ce scrii, nu poti scrie.
Afirmatia asta ma uimeste, sunt multi scriitori care spun ca nu pot citi nimic in timp ce scriu, pentru ca ar fi influentati de cartile sau de autorii respectivi.
Stiu, e alegerea lor, stilul in care pot ei sa scrie. Eu ma surprind idiotizandu-ma daca nu citesc cand scriu. Asa ca ori il iau la a nu stiu cata recitire pe tata Faulkner, ori caut scriitori noi, proaspeti sau altfel decat citesc de obicei.
Asadar, nu citesti doar un anumit fel de carti atunci cand scrii.
Nu, nu am un criteriu bine stabilit. E adevarat, insa, ca ma ajuta carti care sunt in acelasi gen cu cea pe care o scriu. De exemplu, scriind la Exitus, l-am recitit pe Faulkner de vreo doua ori cu sase romane, pe McCarthy nu mai zic, pe Dostoievski cu Amintiri din casa mortilor – pentru personajele si descrierile sale – si tot asa.
Exitusare trei parti. Ai putea alege cate un cuvant care sa descrie succint fiecare parte? Sa le dam cateva motive suplimentare cititorilor pentru a-ti citi romanul.
Prima parte ar fi „Inaltarea“, „Speranta“ – Milo pleaca cu speranta, nici macar eu nu i-am putut-o reteza, chiar crezi ca poate ii va fi mai bine. Apoi ar fi „Dezamagirea“, urmata de „Regasirea“ – mie nu mi se pare ca sfarsitul e lipsit de speranta ori ca e o inchidere in cerc. La un moment dat, ajungi in viata sa vezi frumosul si binele acolo unde nu le puteai vedea inainte, ceea ce nu e un lucru rau, ci foarte misto.