Cum ai ajuns sa joci in noul film al lui Serghei Loznitsa?
Cu toate ca Serghei a fost cu In the Fog in aceeasi competitie cu Dupa dealuri la Cannes in 2012, drumurile noastre s-au intersectat ceva mai tarziu, in Rusia, la Festivalul Tarkovski din Ivanovo, unde am fost amandoi in juriu. In film e un singur personaj principal – o femeie care isi cauta sotul –, interpretat de Vasilina Makovteva. Rolul meu nu e principal, dar e foarte diferit de ce am facut pana acum si chiar imi e foarte drag.
Un alt proiect al lui Loznitsa a fost respins la concursul CNC din Romania in 2014. Ce s-ar fi schimbat la A Gentle Creature daca si el ar fi fost coprodus de Romania?
Probabil ca ar fi avut mai multe nume romanesti pe generic! Vorbind serios, insa, nu stiu ce ar fi castigat filmul, care si asa e o super coproductie – intre Franta, Polonia, Rusia, Letonia, Germania etc., insa cei care ar fi participat la proiect cu siguranta ar fi avut de castigat – in primul rand o experienta extraordinara.
Citeam intr-un articol despre Cannes ca „anul asta n-a fost sa fie“ pentru Romania. Atata timp cat pe genericul unui film din Competitia Oficiala apar niste nume romanesti, si aici ma refer la Oleg Mutu in primul rand, imi permit sa consider ca si Romania a contribuit la acest proiect si, respectiv, ca va fi si anul asta in prima liga de la Cannes. Sau poate ca nu toata lumea ne considera romani? Sau poate ca sunt doar un simplu carcotas? Probabil e doar o scapare…
Da, mai degraba jurnalistul respectiv n-a stiut de voi. Am inteles ca filmul e inspirat dintr-o povestire cu acelasi titlu a lui Dostoievski. Cat de mult s-a indepartat filmul de povestire?
Sfioasa (mai corect ar fi Imblanzita), povestirea din care s-a inspirat Serghei Loznitsa, e una dintre ultimele scrieri ale lui Dostoievski, o povestire fantastica, dupa cum o numeste chiar autorul, scrisa sub forma unui monolog rostit de sot la capataiul consoartei moarte. Dupa ea s-au facut numeroase dramatizari teatrale si ecranizari. Ai spus bine „inspirat“, caci Loznitsa preia cu finete de la Dostoievski doar anumite elemente pe care le considera esentiale in a-si spune propria poveste. E foarte subtila, aproape insesizabila legatura dintre cele doua lucrari. Despre personajul meu prefer sa vorbeasca filmul, ca indiciu pot doar sa-ti spun ca isi trage radacinile, de fapt, din alta opera a lui Feodor Mihailovici, Demonii, si ca il are ca prototip pe capitanul Lebiadkin.
Ce impresie ti-a lasat Loznitsa? Ce stil de lucru are?
Preproductia la acest film a durat cateva luni, asa ca vara trecuta ne-am tot intalnit. De fapt, intalnirea cea mai importanta a fost in primavara, cand Serghei a trecut cu alte treburi prin Bucuresti si m-a intrebat, printre altele, daca as vrea sa joc la el. L-am rugat, daca se poate, sa-mi dea un text ca sa ma pregatesc pentru probe, nici nu l-am mai intrebat alte detalii. Raspunsul lui a fost dezarmant: „Cum sa vii la probe? Iti dau scenariul si iti alegi ce rol vrei“. Se mai intampla si din astea. Primele repetitii au avut loc direct in locatiile din Daugavpils, Letonia, in iunie 2016, apoi a mai urmat un set in iulie. Filmarile s-au incheiat la sfarsitul lui august, iar de acolo am venit direct pe platou la filmul lui Florin Serban, Balcanic I: Caine.
Serghei isi propune de fiecare data teme nu tocmai simple, ci greu de digerat si incomode psihologic. Aceste zone de cautari exista atat in primele sale doua lungmetraje de fictiune, My Joy si In the Fog, cat si in documentare – Maidan sau, mai nou, Austerlitz. Lucreaza la detaliu, gandeste cinematografic si aproape matematic, incearca, propune – dar si cere – si, treptat, lucrurile se asaza exact asa cum si le doreste. Un film ca o casa poate fi doar butaforie sau poate fi chiar locuibil – locuibil pentru ideile tale, pentru personaje, chiar si pentru spectatorul care-si poate gasi acolo un refugiu. Daca ai un regizor care nu admite falsul, o echipa internationala, mai pui si o producatoare de talie mondiala cum e Marianne Slot, care a lucrat la majoritatea filmelor lui Lars von Trier (dar si cu Marian Crisan la Morgen si Rocker), nu-ti ramane decat sa-ti faci meseria cum stii mai bine.
Faptul ca Oleg Mutu a fost director de imagine a facut lucrurile mai usoare pentru tine?
Pentru mine prezenta lui Oleg Mutu pe platou e acel surplus de siguranta pe care orice actor il cauta, mai ales inainte de a se anunta comanda „Motor“. Lumina reflectoarelor, agitatia din jurul tau, tehnicienii care mai au chef si de o gluma, doua in timp ce tu incerci in zadar sa-ti amintesti inceputul replicii, in toata miscarea asta aparent browniana cel mai calm e Oleg. Te masoara cu privirea, se mai uita in monitorul camerei, mai pune exponometrul pe tine si de fiecare data incheie scurt: „Perfect!“. Felul lui de trai acolo, pe platou, e ca o terapie antistres. Pentru mine conteaza parerea lui, discutam, cand e cazul, chiar si despre interpretarea actoriceasca. Apreciez faptul ca e atent la ce fac eu. Stiu bine ca prin obiectiv lucrurile se vad in alt fel decat ni le imaginam sau le simtim noi. Un ochi din afara te poate salva de tot felul de derapaje.
Mai multe din filmele in care ai jucat au fost selectionate la Cannes, incepand cu Occident si continuand cu Dupa dealuri, Bacalaureat si acum A Gentle Creature. Ce motiv atat de puternic ai incat sa nu mergi anul asta la Cannes?
Exact in aceasta perioada am fost invitat la alt eveniment cultural. Cand am acceptat sa fiu presedintele juriului la Festivalul international de film documentar Cronograf, organizat de Virgiliu Margineanu si Leontina Vatamanu la Chisinau, rezultatele Selectiei Oficiale de la Cannes inca nu erau publicate. Si apoi, am ales Chisinaul si pentru ca este prima data cand sunt invitat la un eveniment cinematografic in Republica Moldova. Am apreciat gestul Leontinei si al lui Virgiliu si le multumesc mai ales pentru amabilitatea de a gazdui si filmul meu de scurtmetraj Chers amis, care va avea premiera pe 28 mai la cinema Odeon.
E primul scurtmetraj pe care il regizezi, nu?
Eu il consider primul, e cel putin primul film facut in Romania numai cu actori basarabeni. In 2012, in noaptea de Craciun, m-am asezat si am scris scenariul. N-aveam nici o idee, dar personajele parca s-au autoinvitat incet-incet si, intr-un tarziu, l-am terminat de parca l-as fi copiat de undeva. Am scenarii la care lucrez de ani de zile si tot revin si schimb si corectez – aici insa n-am schimbat nici macar o litera, fara drafturi sau variante, nimic. I l-am dat lui Cristian (Mungiu, n.red.) sa-mi dea un feedback si el s-a oferit sa ma ajute sa-l filmez, asumandu-si o parte din productie. Actorii au venit sa joace pe gratis, niste prieteni m-au ajutat cu spatiul, scenografa Cezara Armasu, din Chisinau si ea, a transformat un fost sediu de gradinita intr-o cancelarie de scoala, Liurca Mariana a devenit pe parcurs din interpreta si coproducatoare, si in patru zile am si filmat.
Marea problema a aparut la montaj. Din cauza timpului scurt, nu am reusit sa filmez totul asa cum mi-am dorit si nu se lega sub nici o forma. Am incercat tot ce se putea, dar filmul nu iesea. Intre timp a trebuit sa ne mutam din sediul unde montam, au aparut alte proiecte si cu timpul am uitat de el, apoi l-am declarat un esec pentru ca, intr-un final (si spre fericirea mea) sa descopar ca hardul cu materialul se pierduse! In decembrie 2016, dupa exact patru ani, Iulia (sotia mea) a gasit o parte din material si, spre marea mea nemultumire, s-a apucat sa-l monteze. Mi-a promis ca e doar un exercitiu, dar incet-incet filmul parca incepea sa se lege. N-am rezistat, am bagat si eu ochiul si uite-asa, prin ianuarie am terminat montajul. Acum incercam sa-l trimitem pe la festivaluri, dar, recunosc, cel mai important pentru mine in acest moment e publicul din Republica Moldova. Astept cu nerabdare si emotie reactia lui.
Intre timp am mai terminat de filmat in februarie alt scurtmetraj, tot in regim independent, si acum incerc sa-l montez. Mai am si alte proiecte pentru care incerc sa gasesc finantare, pentru ca e imposibil sa o tii la nesfarsit in regim independent. Cinemaul necesita cheltuieli mari.
Cum se vede lumea din postura de regizor?
Depinde care dintre lumi. Lumea reala, in care suntem chiriasi, sau cea ideala, pe care incerci sa o construiesti dupa propriul scenariu? Cea reala se vede ca o lada plina cu subiecte, doar ca sunt toate in devalmasie. Problema e cum faci sa-l gasesti pe ala care iti apartine cu adevarat si sa-l revendici. Pe platou insa, e exact ca in cutia cu nisip de la locul de joaca – mai construiesti ceva, mai trec altii si, din neatentie, iti darama castelul, o iei de la capat si tot asa.
Recunosc cu jena ca habar n-am avut ca ai jucat in 2015 intr-un serial rusesc regizat de cunoscutul Pavel Lunghin, intitulat Rodina. A fost o experienta buna pentru tine? O sa mai urmeze si alte filme in Rusia?
Eram in anul doi de facultate, in 1990, cand Pavel Lunghin castiga la Cannes Premiul de regie pentru Taxi Blues. Intre timp au mai disparut state, au cazut guverne, s-au schimbat sisteme politice, noi insa ne-am intalnit totusi, si nu oricum, ci ca sa facem film. Cel mai important in meseria de actor e sa fii in permanenta pregatit pentru intalniri extraordinare. Nu stii niciodata de unde va veni urmatoarea propunere. Cu siguranta ca e mai placut cand propunerile vin de la ai tai, de acasa, insa uneori trebuie sa te multumesti si cu putinul pe care il ai. Oricum, indiferent de tara in care filmez, in film incerc intotdeauna sa ma simt la mine acasa.
Esti nascut in Rusia sau in Basarabia? Unde e casa ta?
M-a intrebat un politist acum cateva saptamani, uitandu-se in buletinul meu: „Sunteti nascut in Republica Moldova?“. „Nu“, zic eu. „Sunt nascut in Uniunea Sovietica.“ „Faceti misto de mine?“ Bunicul meu s-a nascut in Rusia tarista, tatal meu s-a nascut in Romania Mare, eu m-am nascut in Uniunea Sovietica, iar fiica-mea in Uniunea Europeana. Mi-e si frica sa cobor pe arborele genealogic, cine stie in ce colt de Univers s-au nascut si stramosii mei. Casa mea, deocamdata, e planeta asta, de care trebuie sa fiu responsabil la fel de mult ca si pentru casa de la adresa din buletin. Daca nu vom constientiza cu totii lucrul asta, riscam sa suparam rau planeta, si atunci chiar ca nu vor mai conta datele din buletin.
Cum se reflecta statutul de cetatean al mai multor culturi in traseul tau artistic si in optiunile tale? Cum negociezi deschiderea interioara cu largimea spatiului de manevra?
Eu n-as putea defini din interior cum se produc anumite reactii ce duc spre un rezultat artistic, dar nici nu fac efortul asta de a-mi explica cu ce tip de combustibil functionez azi. Daca intamplator am scris o replica faina, inspiratia se datoreaza faptului ca l-am citit pe Saltikov-Scedrin sau pe Toparceanu? Caile si sursele de inspiratie conteaza doar pentru tine, pentru ceilalti doar rezultatul e important. Uneori spatiul de manevra se ingusteaza atat de mult, incat mi se pare ca ma sufoc si atunci imi inventez refugii – scriu tot felul de nimicuri, merg la pescuit, mai montez un spectacol, mai traduc un text. Nu ma mai incrancenez de multa vreme. Am un exercitiu care functioneaza in orice situatie – imi imaginez ca ma indepartez de planeta asta atat de mult pana o vad ca pe un bob de mustar si, imediat, ma simt mai bine. Ce probleme ar putea sa aiba cineva care locuieste pe un bob de mustar sau ce deschidere profesionala as avea eu pe bobul ala?
Nu doar pentru ca redactia revistei SDC este la Iasi, orasul natal al lui Cristian Mungiu, nu pot sa nu vorbesc despre prietenia voastra. Ai jucat in aproape toate filmele lui, lungi sau scurte, in roluri principale sau in roluri foarte mici.
Orice am face noi, mobilul tot sentimentele il reprezinta, de orice natura ar fi ele. Atata timp cat Cristian ma cheama sa joc inseamna ca ma vede el acolo si asta e foarte important pentru mine. Eu vin si joc cu mare drag, cat de mic ar fi rolul ala, pentru ca nu pot face nimic fara dragoste. Am incercat si nu-mi iese – ba chiar mai rau, imi iese prost. Pana la urma, viata mai are si episoade scurte si pauze, nu e o parada continua. Numai Lenin era in frunte mereu, sarmanul.
Mai tii minte cum v-ati cunoscut, tu si Cristian Mungiu?
Daca vrei sa afli niste date concrete, sa nu intrebi un actor. Cu siguranta ca va fabula, asa e structurata memoria actorului, isi interpreteaza la nesfarsit viata, trairile, gandurile si de fiecare data in alta cheie. Tin minte filmarile la primul nostru film aproape in detaliu, dar momentul in care am facut cunostinta cred ca nici nu l-am inregistrat. Eram tineri, studenti, nu ne gandeam sa inmagazinam viata, pur si simplu o traiam.
Cat de greu e sa ramai prieten cu un regizor care intre timp a devenit atat de cunoscut in intreaga lume?
Pai nu e greu. Ma gandesc la bobul de mustar si lucrurile isi recapata imediat dimensiunile normale.
UPDATE: Dupa publicarea interviului, Valeriu Andriuta ne-a anuntat ca Serghei Loznitsa l-a convins totusi sa mearga si el la Cannes.