S-a intamplat anul asta la prima proiectie de presa cu Le Redoutable, de Michel Hazanavicius, o comedie ireverentioasa despre Jean-Luc Godard. Depasiseram cu mult timpul de cand trebuia sa fim in sala, cand am vazut membrii staffului iesind in fuga din sala, venind in fata noastra, formand un lant si incepand sa ne impinga (eram sute de oameni) spre trotuarul de vizavi. A trebuit sa ii intrebam de mai multe ori ce s-a intamplat ca sa ne spuna ca au gasit ceva suspect inauntru. In jurul meu au inceput glumele. Un jurnalist israelian a spus ca Godard a pus o bomba, eu am zis ca au gasit un sandvis sub un scaun. „Un snitel“, a spus israelianul. A doua zi am aflat ca ar fi durat asa de mult pana au adus doi caini care cauta explozibil sa adulmece sala. A doua zi, proiectia de seara a inceput si ea cu 20 minute mai tarziu, probabil tot din cauza controlului antitero.
Fiecare tara cu stilul ei. Festivalul de la Berlin sta mult mai bine. Acolo nu exista un control in your face, politisti agresivi sau agenti cu ochelari de soare mici & smecheri ca in Franta. La Berlin nici nu-i recunosti pe politisti si pe agentii de securitate pentru ca sunt in civil, dar raspanditi unde nu te astepti. Si nici nu se face controlul gentilor la intrarea in sali.
Cannesul are parte de o editie imprevizibila. Proiectia de presa a lui Okja, de Bong Joon-ho, a inceput cu capetele actorilor decupate in partea de sus si a fost nevoie ca jurnalistii sa faca multa galagie pana cand proiectionistul sa realizeze ca ceva nu e OK. Genul de eroare tehnica des intalnita si in Romania cand proiectia se facea pe film si proiectionistul nu caseta bine. Dar de la un film proiectat digital si la cel mai mare festival din lume nu te-ai astepta la astfel de greseli. In aceeasi zi, festivalul si-a cerut scuze. Okja era oricum unul din titlurile controversate ale Selectiei Oficiale, pentru ca fusese produs de Netflix si introdus in Competitie desi se stia ca, potrivit legislatiei franceze, nu putea avea premiera si pe internet, si in salile din Hexagon.
Iata acum, la jumatatea festivalului, care sunt momentele cele mai importante:
Carne y arena, de Alejandro González Iñárritu
Experienta a constat intr-o instalatie de realitate virtuala care a functionat pe toata durata festivalului la Mandelieu, aeroportul din Cannes, si la care jurnalistii au fost transportati cu masinile festivalului. Instalatia dureaza aproape sapte minute, deplasarea tine cu totul o ora jumate. Cand m-am inregistrat la sosire, la masa de la intrarea in imensul hangar, am fost pusa sa semnez ca imi asum responsabilitatea pentru o gramada de probleme pe care mi le-ar putea cauza filmul, de la ameteala pana la moarte. Stiu ca autorii si-au luat masuri de precautie ca sa nu fie dati in judecata, dar aerul secretos al gazdelor, zgomotele infernale care se auzeau dinspre instalatie (spatiu demarcat de niste pereti negri) si jurnalistii care ieseau tremurand din ea nu promiteau chestii prea placute. De fapt, experienta a fost extraordinara. Ideea lui Iñárritu, care a lucrat cu directorul lui de imagine, Emmanuel Lubezki, si cu compania ILMxLAB, a fost de a face din privitor nu doar un martor care se poate apropia cat de mult doreste de imigrantii din desertul Sonora ce incearca sa treaca granita in SUA, ci si un participant. Intri descult, dupa ce in prealabil ti-ai lasat pantofii intr-un hol unde se gaseste incaltaminte care a apartinut imigrantilor, pe jos e nisip, iar experienta implica imagine, sunet, dar si vantul care adie in jurul tau. O experienta cat mai autentica. Cand incepe filmuletul e dimineata devreme, apar imigrantii, apoi niste elicoptere si doua masini; actiunea se precipita in jurul tau, iar cireasa de pe tort e momentul cand un politist indreapta arma spre tine si urla sa te arunci la pamant. Sunt multe filme care trateaza tema imigrantilor in acest an la Cannes, in moduri asumate sau mai discrete, dar Carne y arena se detaseaza radical pentru ca te planteaza printre ei intr-o situatie care pare aproape reala. La iesire, dupa ce ti-ai recuperat incaltamintea, treci printr-un coridor intunecat luminat de niste firide cu portretele personajelor alaturi de care ai trait experienta si intelegi citindu-le povestile ca sunt persoane reale si ca filmuletul a fost realizat in cele mai mici detalii dupa marturiile lor.
The Day After, de Hong Sang-soo
Este noul lungmetraj al lui Hong Sang-soo prezentat in Competitie si completat de mediumetrajul aceluiasi regizor, Claire’s Camera, in afara competitiei, dar tot in Selectia Oficiala. Nu sunt la fel de bune ca On the Beach at Night Alone, filmul lui premiat pentru interpretare feminina (Kim Minhee) in acest an la Berlin, dar apartin aceluiasi univers. In filmul de la Berlinala, un mixaj derutant de autobiografie si fictiune, o actrita incearca sa isi revina dupa o idila cu un regizor cunoscut & insurat. (De fapt, Kim Minhee chiar a trait o idila cu Hong Sang-soo, caruia i-a facut pe scena Berlinalei o adevarata declaratie de dragoste.) In The Day After, Kim Minhee interpreteaza rolul unei secretare proaspat angajate in serviciul unui editor de carte care asista la tribulatiile amoroase ale sefului cu fosta secretara care plecase, iar apoi revine la fostul job/amant. Claire’s Camera a fost filmat anul trecut in Cannes si e o poveste in miscare, reasamblabila despre o profesoara fotograf amator (Isabelle Huppert), o angaja-ta a unei case de productie coree-ne (Kim Min-hee) concediata in timpul Cannesului de sefa sa, geloasa ca a avut o relatie cu regizorul pe care si ea il iubeste, si despre regizorul cu pricina, numit in film – So Wan-soo (!), care isi ineaca nesiguranta in alcool. Hong Sang-soo e preocupat mai putin de tema infidelitatii, cat de modul in care filmul transforma elementele reale in fictiune. Ii place sa se joace in ladita cu nisip care e cinemaul cu lopatici foarte simple. Stilul lui e foarte minimalist, aproape inexistent, si nu are nevoie de prea multe mijloace ca sa faca un film. Influentat puternic de Eric Rohmer (probabil ca la Genunchiul lui Claire trimite numele frantuzoaicei interpretate de Huppert), Hong Sang-soo cauta inefabilul in cele mai banale momente ale vietii.
Loveless, de Andrei Zviaghintev
Dupa ce a luat Premiul pentru scenariu cu Leviathan acum doi ani, rusul revine cu un film considerat, la jumatatea festivalului, ca fiind candidatul ideal pentru la Palme d’or. Asta in urma voturilor juriului neoficial alcatuit in fiecare an de revista „Screen International“. (Acum, ca s-o zicem pe aia dreapta, nici n-are mari rivali deocamdata.) Intr-un stil riguros si minimalist, care aminteste de filmele noului val romanesc, filmul lui Zviaghintev e o poveste din zilele noastre despre degradarea relatiilor interumane si transmiterea lipsei de iubire de la parinti la copii, fara perspective optimiste. Personajele centrale constituie un cuplu bine situat social, care iau decizia sa divorteze si scot casa la vanzare fara ca macar sa-si anunte copilul. Curand dupa aceea, copilul dispare. E interesant ca Zviaghintev, care a avut probleme in Rusia cu Leviathan, nu emite aparent nici un fel de critica la adresa regimului Putin, dar e inevitabil sa simti in spatele femeilor autoritare fata de copii, dar usor manipulabile de barbati, un mecanism social bine rodat decenii de-a randul.
Le venerable W, de Barbet Schroeder
Documentarul inclus in ultimul moment in subsectiunea Séances spéciales a Selectiei Oficiale inchide Trilogia Raului inceputa cu General Idi Amin Dada: A Self Portrait din 1974 si continuata cu Avocatul terorii/L’Avocat de la terreur in 2007. Filmul e extrem de eficient in a construi metodic portretul unui monstruos personaj al zilelor noastre, inaltul preot budist Ashin Wirathu din Birmania (tara budista in proportie de 88%), care promoveaza o ideologie nationalista fata de populatia rohingya si de alti musulmani din Birmania. Ascensiunea lui Wirathu e documentata din imagini de arhiva, interviuri cu cei care il cunosc si chiar un interviu cu el. Inceput cu un motto din Byron – „ura e poate pasiunea cea mai durabila“, filmul porneste din anii ’90 si de la imaginea unui budist innascut (cum il numea maestrul sau), pentru a ajunge la cel pe care revista „Time“ l-a numit cand l-a pus pe coperta in 2013 „The face of the buddhist terror“. „Nu scrie nicaieri ca budistii nu pot face politica“, ii spune venerabilul W. lui Schroeder in interviul pentru film (e de la sine inteles ca cineastul nu-i spusese ca vrea sa faca un film care sa-l puna intr-o lumina proasta). Ura e un sentiment pe care Barbet Schroeder l-a mai explorat, dar acest preot care apartine celei mai nonviolente religii din lume te lasa perplex. El propovaduieste in predicile sale ura impotriva musulmanilor, cerandu-le oamenilor sa nu mai cumpere de la negustori musulmani si sa nu-si lase fetele sa fie seduse de baieti musulmani, chiar incurajand violentele budistilor impotriva musulmanilor din 2013-2014. Momentul cel mai infricosator e acela in care W. spune: „Ca americanii sa traiasca in pace si liniste, trebuie sa il aleaga pe Trump“.
Okja, de Bong Joon-ho
Fara pretentii la premii, Tilda Swinton (interpreta si coproducator) a si spus la Cannes ca a fost interesata doar sa-si arate filmul, asta dupa ce Pedro Almodóvar (presedintele juriului mare) a declarat ca nu se vede dand Palme d’or unui film care nu va intra in cinematografe. Okjo nici nu e genul de film de premiat la Cannes. Dar e entartaining si foarte bine facut si iti ofera de toate: de la emotia prieteniei dintre o fetita si uriasul ei animal de companie, un purcel modificat genetic (hipopotamul, cum am auzit un jurnalist), pana la o punere in garda asupra pericolului industriei genetice si de la o meditatie despre ce e animal in noi, adica autentic, pana la scene de actiune executate la perfectie. Coreeanul trece cu mare usurinta de la un gen la altul si asta face filmul viu si intens, dar exista si parti mai ingrosate, cum sunt personajele interpretate de Jake Gyllenhaal, Tilda Swinton sau Shirley Henderson, care imping satira spre nedorite zone de grotesc.
Las hijas de Abril, de Michel Franco
Cineastul mexican care anul trecut participase in Competitie cu Chronic a revenit la Cannes, dar in Un Certain Regard, cu o drama psihologica despre o mama monstruoasa, un rol dificil pe care Emma Suárez (cea din Julieta lui Almodóvar) il face foarte credibil. Existenta fericita a Clarei si a Valeriei, sora adolescenta de 17 ani, gravida si indragostita de un baiat cu care vrea sa ramana, e periclitata de aparitia intempestiva a mamei. Nu ni se spune de ce disparuse mama din viata fiicelor ei, lasandu-le singure in frumoasa casuta de pe malul oceanului si, oricum, mama pare sa fie la inceput o prezenta utila. Treptat devine insa tot mai posesiva, si ce e interesant e ca Franco si Suárez reusesc sa pastreze o granita rezonabila intre nebunie si normalitate. Desi o ia pe ulei (sau, poate, era pe ulei tot timpul, filmul nu ne-o spune), mama nu se comporta ca o psihopata dintr-un thriller psihologic, ceea ce face ca povestea sa se pastreze interesanta pana la ultimul cadru.
Festivalul a inceput pe 17 mai si va lua sfarsit pe 28 mai. Pentru ca numarul urmator nu va aparea, ne vom regasi cu comentariile asupra palmaresului peste doua saptamani. Vacanta de Rusalii placuta, dragi oameni ai muncii!