Nu, nu scriem totdeauna cartile visate. Daca, prin cine stie ce inginerie a destinului, lucrurile se petrec ca atare, atunci gestul va fi, de buna seama, amagitor. In orice caz, inautentic. Ne identificam, din varii motive, numaidecat si narcisiace, cu volumul gata de culori oficiale. Lucian Dan Teodorovici recunoaste ca nu aceasta carte trebuia scrisa. Ci una strapunsa de cuvintele fanaticului religios, un negustor profesionist al vidului interior, toate in ambalajul sufletului larg. Pentru a fi credibil, autorul introduce in prima parte cateva pagini doveditoare. Ne invita totodata sa-l credem pe cuvant si sa citim Cel care cheama cainii ca pe un roman autobiografic. Unul in care se extirpa la propriu iluziile unui bolnav de cancer ce-si face din destainuire un pansament existential.
Trebuie ca in asemenea imprejurari scrisul incurajeaza supravietuiri nebanuite. Iti vine a trece peste greutati cu oarecare lentoare dictata de transcriere, fiind ispitit sa te manifesti in literatura profitand de larghetea suprasaturata a motivatiilor existentialiste. Dupa ani de tacere, Lucian Dan Teodorovici a cazut in cea mai crunta dintre ele. Caci promitea sa lase deoparte literatura, mizand mai mult pe dramaturgie si scenarii. Iata ca literatura nu te lasa cand vrei. Ba mai mult, navaleste cand garda e jos. Sansa, asa-zicand cinic, lui Lucian Dan Teodorovici vine tot din traume. Deloc un rasfatat al sortii, el a inregistrat destule nefericiri in familie, revarsate acum in scris. Mai intai disparitiile mamei si fratelui ei, apoi atacul cerebral al bunicii – cu care se si interneaza la vremea respectiva, pentru a continua acasa inselatoarea recuperare. In plus, e singurul nepot major, iar bunica pune pe umerii lui povara copiilor disparuti si pe cea a maturului precoce. E povestea din roman ce tinteste cel mai bine initierea brutala intr-o saga tragica. Autorul personaj nu se sfieste sa-si ascunda dispretul fata de boala si moarte, cata vreme tratamentele specifice, chimio- si radioterapia, dau rezultate contradictorii. Tocmai pe fondul acesta se imprima personajului ceva din aura scriitorului: detasarea ironica si tacerea histrionului.
Ce separa boala de fictiune? Este interogatia majora a cartii. Cel care cheama cainii e romanul unei terapeutici spirituale, contrajurnalul unei structuri simbolice a bolii.
Spun asta pentru ca pacientul, personajul, in fine, toate eurile autorului se disloca aici fara a intra in criza – si fara a propune una. Cum asa? Raspunsul tine de o lipsa funciara de vointa. Confesiunea ocoleste familia – o intimitate protejata in absolut, interzisa lumii – si realitatea trupului invadat (la fel, lasat in spatele cortinei). Scriitorul vrea sa incheie un fel de roman profilactic gandit odata cu debutul bolii si, vreme de patru luni – cat dureaza investigatiile, operatia, tratamentele –, tot ce-si doreste este sa-l incheie.
Cel care cheama cainii este romanul live al experientei unei ereditati invinse.
Cum crede ca orice scriitor minte si se minte, ca amagirea sta in capul listei de vinovatii a creatorilor, el, autorul, scriitorul recuperat, vrea sa formalizeze intimitatea si sa deschida sensurile. Printre inregistrarile notabile ale internarii, naratorul introduce secvente solipsiste, ca si cum romanul, ca gen, pur si simplu, trebuie alimentat. Niciodata plictisitor in schema lui autoreflexiva, discursul inainteaza pe un teritoriu minat al bolii, pe care scriitorul il manipuleaza in sens invers: nu drumul spre un deznodamant luminos, ci experienta semnelor de punctuatie, a sensului cuvintelor si a vietii insasi pe scena imaginata de boala si de alti creatori.
Se prea poate ca scrisul sa fi venit intai si-ntai din frica. Fata de moarte. Asa incat romanul testamentar se dilueaza aproape brusc in ape si solutii din afara timpului viu al bolii, intr-altele trecute si unele recente, imbalsamate de noul organ al observarii realitatii. Daca pacientul se bucura de happy-end, scriitorul se intristeaza, caci dauneaza cartii – gandita, marturiseste naratorul, de la bun inceput ca una de fictiune desfasurata in timp real. Undeva in Cluj, pacientul vede intre gunoaie o pancarta cu un mesaj tulburator in acest context: „Writing is the only way of life“. Scriitorul renaste, plasat de boala pe alte coordonate, si redefineste ridicolul, sinceritatea, frica, oglinzile deformatoare. S-ar refugia in oniricul ce sare natural etapele realitatii daca ar avea certitudinea ca verbele au acolo sens. Vrea sa scrie acum, intaia data, fara a cauta „cuvinte potrivite“ in cautarea unei verosimilitati disponibile. Cea din urma se inscrie intre temele mari ale cartii.
Pacientul trece cu nervii intacti dincolo de durere, ascunde fricile si insomniile in nopti de fumator insingurat, se manifesta ecumenic la dezbaterile religioase, ingrozit ca s-ar intalni cu vreun cunoscut. Spre deosebire de scriitor, pacientul se fereste sa fie transant: Iasi nu e un loc al imposturii medicilor, desi aici protagonistul aproape moare; nici Clujul nu e paradisul bolnavilor, chiar daca totul pare corect. Prefera sa fie recunoscator si sa nu uite oamenii providentiali, de la Oana, prietena de un ireal bun-simt in lumea halatelor, la asistente decupate parca din filme crestine.
Personajul lui L.D.T. forteaza lacate ruginite, verifica balamale vechi, unele incorecte politic, pentru a deschide usi uitate spre el insusi. Aici cred ca se poate vorbi despre „tensiunea muta“, cum observa inspirat O. Nimigean. Intr-o asemenea tensiune trebuie sa-si reaseze viata extrasa de boala, gasind un echilibru sigur.
Suplimente apocaliptice
Doua sensuri majore si un corolar traverseaza romanul, indiferent de madlene si jocuri metatextuale. Primul se refera chiar la titlu. Si are drept sursa un vecin temator de caini ce ameninta, de la departare, animalele care-l pot agresa. In aceasta mascare a fricii de caini, trecatorul cheama de fapt animalele, prin strigatele lui, ca si cum drumul n-ar avea sens fara frica sau ca si cum n-ar gasi drumul fara caini. Carevasazica, nu doar infrangerea fricii, dar si necesitatea unor martori ai fricii. Devenit pacient, autorul insusi cheama cainii fricii lui ca sa uite de drum sau, dimpotriva, sa nu piarda cararea din cauza fricii. Interogatia se transforma in sistem de supravietuire psihica. Toti avem cainii apocalipselor noastre mici si mari!
Al doilea sens ingrosat al romanului priveste conditia artistului/scriitorului care nu mai poate fi el insusi pe scena lumii daca vede chipurile dimprejur. Bezna ce inconjoara scena ii asigura confortul psihologic, „drumul“ fara constrangeri. Iluzia discretiei si a singuratatii.
Dupa cum Lucian Dan Teodorovici joaca rolul pacientului-scriitor, repede temator de erori publice, invinsul dinainte de lupta, marele urs bland calit de experiente tragice si ravasit de raspunsurile unui sfarsit nu chiar imprevizibil. Cand datele spun ca boala il paraseste, cauta suplimente apocaliptice, inclusiv la nivelul unui dublu vegetal: chiparosul plantat de el – arbore funebru prin excelenta – moare in locul lui; dupa cum jocul pisicilor livresti, coborate din capodopere preferate, iau locul motanilor sai si asa mai departe. Fireste ca toate astea par, la un moment dat, fortate, ca si cum lumea unui jurnal ridicat la rang de roman trebuie sa umple si interstitiile. Din fericire, se pastreaza un echilibru al dozelor.
Corolarul ar spune ca, intre boala si frica, scrisul alege intotdeauna tamaduirea fictiunii. Limpede e ca Lucian Dan Teodorovici a gandit finalul ca o suma de despartiri simbolice si livresti.
Oricat s-ar stradui sa-si asmuta cainii bolii, pacientul-scriitor ramane in cele din urma la un exercitiu de imaginatie a lumii. In care crede, tot inaintand in bezna proprie. Crede mai ales pentru ca pregatirile intunericului se deschid prin personaje fata de care, la un moment dat, renunta la rolul ursuzului mut in serparia cu bolnavi avizi dupa comunicare. In trista lume noua renunta la masca si intuneric. Nu intamplator, cel mai mult se ataseaza de alti histrionici: poliglotul fara adapost, batranul curios care mimeaza curajul in fata bolii, bolnavul fara laringe cu caietul lui de intrebari ce joaca analfabetismul, sotul iehovist ce disimuleaza tacerile in fata sotiei despotice (singurul personaj negativ, ea, alaturi de boala) si asa mai departe. Lumea din Cel care cheama cainii se populeaza numai de cei ce pot lumina „noaptea lumii mele launtrice“, cum spune naratorul. Carnavalul uman nu e complex, nici nu poate fi; dar e amuzant, are ironii sanatoase si gazduieste o viata a cuvintelor in oglinzi proaspete.
Cel care cheama cainii este un roman ce propune mai multe grile de lectura. Pentru unii va fi doar un jurnal strabatut de radiatii proustiene, pentru altii o autofictiune calma. Firile poetice citesc o parabola despre viata cuvintelor: despre cum, in fata mortii, ca si a singuratatii, lasam spaimele sa cheme cainii in jurul nostru. Cuvintele, adica. Nu ramane decat sa fim atenti la trecatori.