Interviu - Eli Badica - Interviu cu scriitoarea Ligia Ruscu -
Am citit noul roman al Ligiei Ruscu ca pe un basm, cu sufletul la gura. Este foarte bine scris, imbina intr-un mod original elementele folclorice cu cele fantastice, suspansul este bine dozat, personajele faurite capata viata in paginile cartii, dialogurile sunt controlate perfect, la fel si descrierile si firul narativ. Sigur, sunt si câteva stângacii, dar ele nu stirbesc placerea lecturii. Lasându-va in compania interviului cu Ligia Ruscu, imi doresc ca, la final, sa va hotarâti sa luati cu voi in vacanta O cautare.
Mi se pare interesant ca in ultimii ani romanul istoric autohton a inceput sa fie revitalizat, cu precadere de scriitoare (dumneavoastra si Simona Antonescu, de exemplu, cred ca sunteti apropiate din punct de vedere al parcursului scriitoricesc). V-ati indreptat spre fictiune istorica datorita formatiei dumneavoastra sau dorinta de a scrie astfel de carti exista dinainte?
Formarea ca profesionist, in domeniul istoriei sau in oricare altul, mai degraba dauneaza scrierii de fictiune in acel domeniu decât o stimuleaza. Cele doua forme de creatie pornesc de la premise diferite si necesita organe diferite – cu riscul ca unul dintre ele sa se atrofieze. As spune mai degraba ca ambele inclinatii se trag din aceeasi radacina, fascinatia (usor necrofila) fata de trecut.
Cum priveste un istoric literatura – si, mai cu seama, literatura româna contemporana? Ce elemente din non-fictiunea istorica credeti ca ar merita sa fie preluate in literatura (si/sau invers)?
La noi, deocamdata cel putin, primejdia cea mai mare pentru fictiunea istorica este derapajul spre proslavirea gresit inteleasa a trecutului glorios. Asadar, in aceasta privinta, orice poveste e buna care urmareste mai putin eroii neamului si cât mai mult felul in care traiau, gândeau, creau, se jucau sau se dusmaneau oamenii in trecut – si care permite constatarea ca, in ciuda vesmintelor, limbajului si obiceiurilor atât de bizare (si atât de atragatoare), nu erau fundamental diferiti de noi.
Aveti un CV impresionant in ceea ce priveste cariera universitara si activitatea dumneavoastra de cercetare istorica. Ati debutat târziu in fictiune, dupa 45 de ani, in 2014, cu O dimineata la vânatoare (Polirom), dupa alte trei carti de non-fictiune. De ce ati asteptat atât de mult?
Ca sa nu zic „mai bine mai târziu decât niciodata“, expresie cu care, pe lânga ca e banala, s-ar putea si sa nu fie toata lumea de acord, o sa zic mai degraba ca am asteptat sarutul muzei pe fruntea-mi inghetata. E adevarat ca, dupa grecii din vechime, si Clio era o muza. Nu stiu câti dintre istoricii de astazi ar subscrie la atare idee.
Exista scriitori care spun ca au vrut sa scrie dintotdeauna, au stiut ca asta vor sa faca, si scriitori care, dimpotriva, nu s-au gândit niciodata la acest lucru, iar scrisul a venit brusc in viata lor. Dumneavoastra din ce categorie faceti parte?
Cam de pe la mijloc: din categoria, destul de numeroasa de altfel, a celor care isi propun sa se aseze sa scrie intr-o zi când vor avea timp/chef/imprejurari favorabile. In cazul meu, ceea ce mi-a dat ghiontul necesar a fost un moment de criza, care m-a indemnat sa ma refugiez intr-un loc pe care il pot aranja dupa bunul meu plac.
Suspansul, atmosfera reconstruita, dialogurile dintre personaje, complexitatea narativa, planurile narative, creionarea personajelor, limbajul sunt doar câteva dintre elementele care fac din cele doua carti ale dumneavoastra, O dimineata la vânatoare si O cautare, romane de cea mai buna calitate. Cum vi le-ati insusit? Pare ca ati exersat foarte mult inainte de a debuta.
O dimineata a fost prima mea tentativa de a scrie si publica ceva. Singurul exercitiu cu care ma pot lauda este ca am citit intotdeauna enorm si de toate felurile. Din fericire, spre deosebire de mersul pe bicicleta, de exemplu, scrisul este unul dintre putinele mestesuguri care se pot deprinde si doar citind din carti.
Cum va raportati acum, dupa trei ani si al doilea roman publicat, la debutul dumneavoastra care, desi excelent, a avut parte de doar câteva cronici de intâmpinare?
Asta nu mi se pare surprinzator. Era prima carte, de o lungime nerusinata, a unei autoare complet necunoscute, fara tangente cu lumea literara, basca istoric de meserie (istoria e plicticoasa, intrebati orice elev). Mie mi se parea, dimpotriva, ca, in aceste conditii, a fost bine primita, cele câteva cronici au fost in general favorabile. (Si modestia, cum zicea odata Bogdan Naumovici, e pentru modesti.)
Dintr-un Bucuresti de inceput de secol XIX, cu boieri, ofiteri, diplomati, spioni, informatori etc. (in O dimineata la vânatoare), treceti la o perioada imemoriala, intesata de imparati si crai, vrajitori, zâne, sburatori, iele, scorpii si câte si mai câte (in O cautare). Care au fost provocarile pe care le-ati intâmpinat in cele doua cazuri?
In cazul unui roman istoric, desigur, una dintre dificultatile majore o constituie documentarea, culegerea informatiilor necesare pentru a alcatui fundalul evenimential si cultural inaintea caruia se desfasoara actiunea. Autorii de fictiune istorica se iau astazi, in aceasta privinta, ceva mai in serios decât o facea Dumas, pentru care istoria era cuiul de care isi atârna el tabloul. (Cu toate acestea, sau poate de aceea, Dumas continua sa fie si astazi unul din autorii cei mai indragiti de cititori.) In ce ma priveste, o forma mai putin obisnuita de deformare profesionala ma facea sa trag mereu cu ochiul spre colegi – oare ce vor spune despre reconstituirea istorica, despre detaliile de epoca pe care le-am inclus? Genul fantasy, desigur, nu ridica asemenea dificultati, fiindca nu cere documentare de nici un fel – e doar autorul si imaginatia sa. E, in acest sens, cel mai lenes dintre genurile literare, ceea ce explica fara indoiala abundenta de productii apartinând acestui gen.
Cum ati ajuns la noul subiect si ce resurse ati exploatat in construirea acestui univers de basm?
Asta e o intrebare la care niciodata nu stiu cum sa raspund – mai inteligent decât „asa mi-a venit“, sau, cum zice Neil Gaiman, „l-am nascocit. Din capul meu“.
De ce O cautare? (Mi s-a parut ca titlul nu face dreptate extraordinarului roman, ca nu este nici pe sfert la fel de incitant ca intregul volum.)
Este traducerea – imperfecta, desigur – a termenului englezesc quest, cu o indelungata traditie mitologica si literara si pentru care nu exista in limba româna un echivalent exact: o calatorie presarata cu obstacole catre un tel indepartat si greu de atins; ceea ce face si personajul meu.
Ati folosit câteva cuvinte – musat, de exemplu – cu alte sensuri decât cele pe care le-am gasit in dictionar (musat inseamna frumos, dvs. i-ati dat sensul de zâna, iele, folosit mai ales pentru a descrie fiintele de gen masculin sau neamul in totalitatea sa). Cum le-ati ales, când ati stiut ca sunt potrivite pentru romanul dumneavoastra?
Sensul acesta nu i l-am dat eu, exista in folclor (mai putin raspândit insa decât celelalte denumiri pentru zâne), la fel ca si alte fapturi, notiuni si intâmplari existente fie in folclorul românesc, fie in realitate, cum ar fi – afara de cele bine cunoscute – miazanoptenii (varianta a barbarului arhetipal), marginimea (asemenea marci de granita, adesea cu o cultura specifica, au existat frecvent de-a lungul timpului), femeia care s-a facut barbat (obicei atestat in Albania pâna relativ recent) si altele. Am jefuit fara rusine asemenea surse si le-am strâmbat ca sa mi se potriveasca in poveste. Greutatea nu e atât sa le alegi, cât sa hotarasti ce lasi deoparte.
Si dumneavoastra ce ati lasat deoparte? A fost ceva de care v-a parut rau mai târziu?
O multime, dar mai bine sa nu detaliez: o sa mai folosesc din ele la urmatoarea carte.
Ati stiut dinainte sa incepeti sa scrieti prin ce soiuri de probe va trece Sandru, presupusul fiu al craiului Soim si nepotul craiului Lostun, ce prieteni si dusmani va aduna in calatoria sa, sau totul s-a devoalat pas cu pas, odata cu inaintarea in poveste?
Ca adeseori, raspunsul se afla undeva la mijloc si aici: aveam in cap de la inceput fundalul cultural (era sa-i spun istoric), principalele personaje si liniile generale ale actiunii, dar nu un traseu foarte amanuntit. Multe detalii s-au adaugat pe parcurs, uneori a fost nevoie sa ma intorc inapoi si sa modific.
Romanul se deschide cu o harta a tinutului in care se petrece cautarea lui Sandru, un tarâm care pare veridic cititorului tocmai pentru ca, incet, incet, i se dezvaluie amanunte despre istoriile locului, despre oamenii care traiesc acolo, despre conducatorii, obiceiurile si credintele lor, port si limba s.a.m.d. Sigur, insa, tinutul cu pricina este fictiune pura. Ce rol joaca, asadar, harta de la inceputul cartii? Cum ati faurit-o?
Harta, evident, a fost ultima terminata din toata cartea. Orice roman fantasy incepe cu o harta, al carei rost este sa ajute cititorul sa se orienteze intr-o lume care, fiind in intregime nascocirea autorului, ii este complet nefamiliara si pentru care nu are nici un punct de reper. Cum, din pacate, nu am deloc harul desenului, am apelat la ajutorul talentatei artiste clujene Luciana Nedelea.
Si nu ati folosit notite/schite pentru a va orienta si dumneavoastra in lumea pe care o construiati, pe masura ce o construiati?
Mi-am facut o schita, dar grozav de grosolana si care a trebuit modificata tot timpul. Restul, in cap, unde nu e neaparat mai multa ordine, dar lucrurile arata mai putin nesatisfacator decât pe hârtie.
Ce anume din parcursul lui Sandru v-a dat batai de cap?
Tot. Pot sa spun tot? Dar, ca sa ma exprim ceva mai precis: sa gasesc echilibrul intre elementul fantastic si cel pamântesc al povestii.
Daca ati trai in lumea din acest roman, ce fiinta cu puteri supranaturale v-ar placea sa fiti si de ce?
Cred ca reiese si din text: mi-ar placea grozav sa pot zbura.
Intr-adevar, se simte bucuria de a vorbi despre sburatori, chiar daca nu sunt priviti tocmai bine in roman. Ce basme contemporane pentru adulti ati recomanda cititorilor care, dupa O cautare, ar vrea sa ramâna in aceasta sfera?
As obiecta impotriva expresiei „basme pentru adulti“. Fantasy e un gen distinct si foarte popular, desi poate mai putin raspândit la noi, al carui unic punct comun cu basmul este prezenta elementului fantastic. Autorul creeaza un univers alternativ, care poate sa aiba sau nu legatura cu lumea in care traim, care functioneaza dupa reguli proprii si care ofera cadrul pentru o problematica uneori mai complexa decât lupta dintre bine si rau. Cât despre recomandari, de Stapânul inelelor sau de Game of Thrones, tradus la noi prin Urzeala tronurilor, stie toata lumea, daca nu de carti, atunci de filmele de enorm succes turnate dupa ele. Dintre autorii mei preferati de fantasy, i-as mentiona pe Ursula K. Le Guin (Un vrajitor din Terramare) si pe Neil Gaiman (Zei americani).
Inteleg obiectia dumneavoastra, dar cumva eu asa am citit O cautare, ca pe un basm, un roman cu elemente folclorice si fantastice – care converg, desigur, spre fantasy. Daca ar fi sa alegeti o scena/un scurt fragment din carte, care sa ilustreze placerea dumneavoastra de a spune povesti si sa le trezeasca cititorilor curiozitatea, care ar fi acesta?
Mi-e greu sa rup o bucatica, dar iata una:
„— Nu bea! striga Sandru.
Soare se opri, cu cana la gura, holbându-se la el pe deasupra ei. Ajunsesera si ceilalti, iar strigatul lui Sandru ii opri pe toti in loc.
— Ce-ai patit? il intreba Soare.
— Nu bea, zise Sandru din nou, mai potolit. Asteapta!
Si scoase de la brâu cutitul sau candarean. Sovai o clipa, apoi il infipse in pamânt, chiar la temelia fântânii.
Un geamat infundat rasuna din pamânt, cutremurându-i pe toti. Din locul unde se infipsese cutitul incepu sa se reverse mai intâi un fir subtire, apoi un suvoi gros de sânge negru vâscos. Soare se dadu inapoi, scapând cana, si apa din ea se varsa. Dar nu mai era apa limpede aceea, era tot sânge negru. Sandru smulse cutitul si il infipse in trunchiul unuia din pomi. Geamatul rasuna din nou, mai tare. Caii, inspaimântati, se smucira incercând sa scape, Vrabie abia reusi sa prinda frâiele calului lui Sandru. Si din trunchiul pomului incepu sa curga sânge. Sandru lovi cu cutitul la radacina unei flori, intre doua pietre din fântâna, din nou in pamânt. Geamatul rasuna prelung, fara oprire. Valuri de sânge negru se scurgeau acum de pretutindeni, acoperind iarba, facându-i pe toti sa se traga inapoi. Apoi, fântâna, copaci, iarba si flori incepura sa se destrame sub ochii lor, de parca s-ar fi topit dinlauntru. Se cutremurau si se farâmitau si se prabusira intr-un nor de pulbere si cenusa.
Geamatul inceta si se facu o liniste desavârsita“.