Cărțile lui Tudor Ganea – Cazemata și Miere, ambele apărute la Editura Polirom, în colecția „Ego. Proză“, în 2016, respectiv 2017, în preajma verii (observați tiparul, de la titlurile formate dintr-un singur cuvânt până la perioada de publicare) – sunt ca niște carusele: te învârt în spații și timpuri, te trec de la un „film“ la altul, de la un personaj la altul, de la un registru literar la altul, te amețesc puțin, te contrariază pe alocuri, te fac să cauți referințele. Și, aidoma caruselului, întotdeauna te bucură. La final simți că a meritat toată călătoria, de la un capăt la altul – fie grație poveștilor, fie datorită personajelor, stilului (mai ales oralității, dar nu numai), oniricului ori fantasticului inserat în real etc. Cam la fel sunt și interviurile cu scriitorul Tudor Ganea, arhitect de profesie. Dacă anul trecut, pe vremea aceasta, tot în paginile „Suplimentului de cultură“ apărea un interviu cu el despre Cazemata și începuturile sale într-ale literaturii, acum aveți în față un altul, în care am discutat despre Miere, recentul său roman (sau microroman, cum îi place autorului să-l numească), despre descoperiri și micile bucurii ale unei zile obișnuite, despre scris și luat în serios, despre proiectul literar viitor, despre festivaluri literare – desigur, și despre FILIT (Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași), ediția a V-a, care va avea loc anul acesta între 4 și 8 octombrie – și despre multe altele. Sperăm să vă facă plăcere să-l citiți.
Ce descoperiri mișto ai făcut vara asta?
Sunt vechi, domnule! La mine, 80% din citit este, de fapt, recitit. Rar găsesc o piele apetisantă de prozator nou în care să-mi înfig chelicerele. Am mulţi prieteni-scouteri care-mi tot recomandă noi talente. Eu joc cu bătrânii. Şi rău fac. Să nu faceţi ca mine. Echipa trebuie întinerită, jocul regândit. Asta e din cauza marii mele metehne: când mă ataşez de un autor, nu mă las până nu îl citesc integral. Apoi, simt nevoia să mă întorc şi reîntorc la el. Devin dependent. Trebuie să-mi iau cu orice preţ doza anuală de Kafka, Salinger, Steinbeck, Cortazar, Cehov, Hemingway, Capote etc. Pe linia asta, dacă aş fi fost antrenor de fotbal, probabil aş fi jucat şi azi cu Hagi la mijloc.
Dar mai am şi eu scăpări. Descoperiri mişto de vara asta: Bogdan Alexandru-Stănescu – Copilăria lui Kaspar Hauser, Mihai Radu – Extraconjugal, Jim Crace – Casa Molimei şi un microroman superb al lui Truman Capote – Alte glasuri, alte încăperi.
Pe lângă premiile care ți-au fost acordate pentru Cazemata („Tânărul prozator al anului 2016“, acordat în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, şi Premiul pentru Debut în cadrul Premiilor „Observator cultural“, ediţia 2017), ai fost la câteva festivaluri românești – cum ar fi Festivalul Internațional de Literatură de la București –, iar anul acesta și la Festivalul European al Romanului de Debut (Budapesta). Cum ai ajuns acolo? Ți-a plăcut? Cu ce povești faine te-ai întors?
La FILB am ajuns cu metroul. La Budapesta cu un Airbus. M-au chemat organizatorii şi eu am venit. Nu pot să scap vreo ocazie de a-mi etala emoţiile în public. De ruşine, mi se pune un nod în gât şi microfonul îl simt cum se transformă într-un ţurţure de gheaţă. La festivaluri e fain să-i asculţi pe alţii cum vorbesc atât de frumos despre literatură. Singura diferenţă, în cazul meu, faţă de momentele în care eram spectator, esta că acum mai mormăi şi eu din când în când câte ceva neinteresant. În rest, stau şi-mi ciulesc cu mare plăcere urechile la ceilalţi invitaţi care sunt mult mai pricepuţi decât mine în a face declaraţii de dragoste literaturii.
Poveste funny, dar care mi-a lăsat un gust amar în gură – şi care dă măsura pieţii de carte româneşti –, s-a întâmplat la Budapesta: am ieşit cu ceilalţi 16 debutanţi europeni în oraş şi, din vorbă-n vorbă, a început să se discute despre numărul de exemplare în care au fost tipărite cărţile lor. Mi se apropia rândul şi se făcea mişto de slovac cum că ieşise cu „doar“ 3.000 de exemplare. Moment în care am simulat că trebuie să mă duc la toaletă şi am evitat astfel răspunsul, care m-ar fi trimis în coada topului. Am avut noroc: când m-am întors de la baie, schimbaseră subiectul. Probabil îmi intuiau răspunsul și au lăsat-o moartă. Francezul – Olivier Bourdeaut – ieşise în 300.000 de exemplare. Eu de 300 de ori mai puţin. This is Sparta!
Ai fost invitat și la cea de-a V-a ediție a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT). Cum te aștepți să fie experiența?
E o mare onoare să fiu invitat la cel mai mare festival de literatură din ţară (şi, din câte am citit, cam cel mai mare din partea asta de Europă) şi ţin să mulţumesc pe această cale organizatorilor. Autori de Nobel, super-prozatori, poeţi de poeţi şi spuma traducătorilor vor fi acolo. Abia aştept să vin, mai ales că nu am văzut Iaşul până acum.
Cum ți se pare că a fost primită Miere, prin comparație cu debutul tău? Ce fel de reacții ai primit, ce mesaje ți-au fost scrise, ce lucruri ți-au spus oamenii la o bere?
În trei luni de la lansare, Miere a avut vreo 12-13 cronici pozitive, una aşa şi aşa şi una negativă. Anul trecut pe vremea asta, Cazemata strângea numai vreo 2-3 cronici (fiind vorba de un debut, a avut nevoie de o perioadă mai lungă de incubare). Părerile sunt împărţite şi mi-e imposibil să fac o medie care să încline balanţa într-o zonă anume față de ce anume a plăcut mai mult la acest al doilea microroman: unora le-a plăcut stilul, altora povestea, unora trimiterile, altora dialogurile, unora descrierile onirice, altora personajele etc. Sunt unii cărora nu le-a plăcut nimic din toate astea. Ar fi culmea să fiu supărat pe ei. Ba dimpotrivă: o cronică negativă, atunci când nu miroase a radere răuvoitoare (când totul pute și e greșit de la A la Z în cartea recenzată), te aduce cu picioarele pe pământ, îți dă două palme și-ți arată unde ai greșit și ce să nu mai faci pe viitor.
În interviul nostru anterior, de anul trecut din perioada aceasta, spuneai despre Cazemata că este „magmă pură, neprelucrată“. Miere cum ar fi, în acest context?
Miere tulbure, nepasteurizată.
Mi se pare foarte fain cum îți construiești romanele. De la ce a pornit Miere și cum l-ai rostogolit narativ? I-ai făcut scheme detaliate?
Înainte să-i scriu prima frază, am umplut vreo două caiete studenţeşti cu tot felul de scheme, bucle, descrieri, personaje, unghiuri de atac, referinţe, planuri narative (unele dintre ele le-am introdus în roman exact aşa cum sunt scrise în aceste caiete – le găseşti în scena întâlnirii personajului cu creatorul său). Totul se surpă, însă, când mă pun pe scris. Mă ia valul. Eșuez pe ţărmuri neştiute. Spre deosebire de Cazemata – care, ca şi Miere, are un picior al fundaţiei sprijinit pe o analogie biblică –, aici am ascuns mult mai multe referinţe (istorice şi literare) şi am lucrat mai adunat, pe trei planuri narative distincte, care se unifică în partea a doua a cărţii. Dezvălui un singur exemplu în acest sens: în prima parte a romanului există o trimitere clară la unele clădiri istorice care se dărâmă, proiectate de arhitectul Horia Creangă – nepotul lui Ion Creangă –, care a făcut planurile uzinelor Malaxa, unde este antrenat apicultorul ce vorbeşte într-o moldovenească à la Ion Creangă. M-am jucat puţin şi am condimentat multe fragmente cu astfel de referinţe. Pe de altă parte, am împins în grotesc relaţia personaj-creator, atât de bătută în cuie de postmoderni, la modul ironic, fireşte (am exagerat voit tarantinonian în acest sens), şi am încercat să aduc în discuţie acea zonă „chorală“ a pre-literaturii, spaţiul vag unde abia începe să se închege toposul – raiul scriiturii pentru orice autor. Am încercat să pun carne pe o fantomă. Mireniul este o metaforă pentru acest spaţiu sită, trama neterminată.
Ce scene destinate inițial Mierii nu și-au mai făcut loc mai târziu, dar ți-au rămas în minte?
Voiam să mai umflu palierul oniric cu încă două-trei scene, dar am zis că deja este prea mult şi tinde să devină greţos. Sunt conştient de faptul că proza mea este supraconcentrată şi abundă în scene onirice condensate într-un număr redus de pagini. Aş zice că scriu un fel de esenţă de proză fantastică ce tinde să îşi înece cititorul cu aroma ei prea puternică şi folosită în doze prea mari pentru dimensiunile unui microroman. Şi nu-mi pare rău. Ăsta a fost experimentul pe care mi l-am asumat dintr-un bun început cu ambele romane (în Miere mai mult decât în Cazemata): cât mai mult în cât mai puţine pagini. Fără „burţi“, fără capitole-obeze în care să mă odihnesc, fără respiro, totul e pe fast şi ars la foc mare. Cu Miere şi Cazemata am tras două sprinturi pe distanţe scurte. Sunt două curse încheiate. Acum mă pregătesc pentru maraton.
Tatăl tău a fost pilot de vânătoare. Ai în Miere un personaj cu aceeași meserie și câteva pasaje descriptive foarte bune legate de acest lucru. Te-ai sfătuit cu tatăl tău în punctele în care intrai în impas?
Tatăl meu mi-a livrat discursul tehnic din capitolul doi. L-am rugat să-mi scrie cu lux de amănunte despre ziua în care a urcat până în stratosferă cu MIG-ul 21, ce vedea din carlingă şi ce manevre se fac la aterizare.
Şi tata, la fel ca mine, este o fire nostalgică, aşa că ne-am amintit cu plăcere de timpul petrecut în colonia militară de la Borcea – unde am trăit într-o microcomunitate, izolaţi de restul lumii, timp de 6 ani eu şi vreo 10 el şi mama, chit că erau multe neajunsuri. Mi-aduc aminte de o întâmplare de atunci când, într-o iarnă cumplită, nemaiavând cu ce să-şi încălzească apartamentele din viluţele tip – dotate cu sobe –, piloţii au ieşit din colonie şi au tăiat salcâmii de pe marginea drumului ce ducea spre pistă, lucru pentru care erau gata-gata să fie daţi afară din armată (îi turnase careva). Vremuri grele…
Am mai spus-o, îmbraci fabulos spațiile cu sensuri. Până acum, au trecut prin pana ta Constanța, Delta, Balta Brăilei, București, Gruiu. Sper că n-am uitat nimic. Ce locuri urmează? Cumva, sunt sigură că deja ai o nouă „victimă“.
Hai să dau din casă şi să-ţi spun că de data asta am să mă restrâng la o singură clădire, un spital. Dacă în Cazemata şi Miere am mixat cu precădere spaţii exterioare, având, să zicem, o abordare urbanistică – de reamenajare distopică a teritoriului naţional –, acum mă ascund în labirintul arhitecturii de interior şi încerc să ţes o poveste stranie care fierbe pe holurile, sălile de operaţie şi subsolurile unui institut de endocrinologie.
Să ne imaginăm că Miere ar avea o etichetă așa cum au produsele alimentare din magazine. Ce ar scrie pe eticheta asta, ce conține?
Miere: microroman copt repede, la foc mare. Conține: un motocultor, o escadrilă de MiG-uri 21, un cutremur devastator, o mare care apare și dispare, o conspirație a apicultorilor, un București post-apocaliptic, un sat rămas singur pe fața pământului și o drezină ce leagă două lumi.
Ai pornit de la proză scurtă, afirmând de-a lungul timpului că ai aruncat multe povestiri până să ajungi să publici. Cu toate acestea – sau grație acestora –, ai scris două romane până acum – care au pornit de la proze scurte. Ai în minte și un volum de povestiri?
Da. Mă gândesc de ceva vreme la un volum de povestiri ultra-veriste despre oamenii străzii. Am şi scris două. Sunt foarte dark şi minimaliste în esenţă. Încă pipăi, sondez terenul, nu ştiu ce o să le lege sau dacă vor avea şi alt numitor comun în afară de personajele marginale. E ciudat cum eu, care am scris numai proză scurtă timp de 15 ani (peste o sută de povestiri), am debutat cu două microromane. Încurcate sunt căile literaturii.
Cum mai stai cu autocritica? Ce te-a învățat scrierea acestui al doilea roman?
Sper să mă îmblânzesc şi să nu mă mai grăbesc. Să învăţ să rescriu. Nu ştiu să rescriu. N-am răbdare. Ori tai tot, ori las aşa cum a ieşit din prima. Încă sunt un mistreţ pe cale să se domesticească. Dau cu râtu-n taste şi fac mizerie mare în fişierul Word. Următorul roman îl coc la foc mic, îl las să crească încet. Ăsta-i planul. Voi încerca să ies din pubertatea literară şi din exploziile hormonale din Cazemata şi Miere, chit că m-am simţit atât de bine scriindu-le şi au fost apreciate atât de critică, cât şi de publicul larg. Şi dacă nu-mi va plăcea să înot în apele de cristal ale maturizării literare, mă voi întoarce instant în apele tulburi din Faleza Nord, însă cu un alt stil de înot (fluture, cel mai probabil, că până acum am înotat numai broască).
Ce te sperie în toată chestiunea asta cu literatura?
Mi-e frică să nu o iau prea în serios. Nu-i semn de sănătate mintală atunci când te iei în serios. Momentan nu o fac. Sper să rămân așa, să nu mă tâmpesc.
Sunt încă mulți cititori înfocați care nu vor să audă de literatura română contemporană, fie din pricina sechelelor lăsate de școală, fie pentru că au citit câteva cărți care nu le-au plăcut și nu au mai revenit. Ce le-ai spune acestora pentru a-i atrage spre literatura autohtonă?
Le-aş spune să renunţe la păreri preconcepute, să intre într-o librărie şi să aplice regula de 10% din numărul de pagini citite din totalul acelei cărţi. Nu pierd mai mult de câteva zeci de minute şi nici un leu dacă nu le place. E un început safe. Cine ştie, s-ar putea să le placă leoparzii ascunşi prin literatura română contemporană. Sau poate n-o să le placă. Încercarea contează.
Care sunt micile tale bucurii ale unei zile obișnuite? Ce te surprinde, ce te fascinează?
Sunt un om al dimineţilor şi al serilor. Iubesc să mă trezesc şi să mă uit în tavan preţ de o oră. Atunci e momentul în care mi se aşează în cap lucrurile şi sunt cel mai optimist. A doua perioadă care mă fascinează vine simetric, la apus. Când se lasă seara peste Bucureşti, obişnuiesc să beau un pahar de vin roşu (de Gruiu, făcut de mine şi de tata, all natural!) şi să mă uit la ruinele halelor de lângă blocul meu. Şi-mi place.