Autoarea germană de origine ucraineană Katja Petrowskaja s-a născut în 1970 la Kiev. A studiat filologia la Tartu, în Estonia, apoi la New York, Stanford și Moscova. Din 1999 s-a stabilit la Berlin, ca jurnalistă, colaborând la mai multe publicații rusești și de limbă germană, cum ar fi „Neue Zürcher Zeitung“, „Tageszeitung“, „Frankfurter Allgemeine Sonntagszeitung“. Debutul ei literar este volumul Poate Estera (Vielleicht Esther, 2014; Humanitas Fiction, 2016, traducere de Alexandru Al. Șahighian), scris în limba germană, câștigător în 2014 al Premiului „Ingeborg Bachmann“, unul dintre cele mai importante premii germane, destinat unei cărți nepublicate, distins cu Premiul „Ernst Toller“ și cu Premiul de literatură „aspekte“, iar în 2015 cu Premiul Strega Europeo. Între timp, volumul acesteia a fost tradus în peste douăzeci de limbi și a fost întâmpinat cu entuziasm în toate țările în care a apărut.
Katja Petrowskaja este una dintre scriitoarele invitate la cea de-a V-a ediție a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (4-8 octombrie 2017), o prezență remarcabilă, care a încântat publicul ieșean. Am vorbit cu ea despre succesul pe care îl are cu romanul de debut, Poate Estera, despre dificultățile care vin odată cu un asemenea succes, despre cititorii ei români și întâlnirile cu ei de la FILIT, despre scris, adevăr și istorie și multe altele. Vă recomand cu toată căldura să o citiți – atât în rândurile de mai jos, cât și în volum.
Cariera dumneavoastră de scriitoare a început cumva înainte de a publica prima carte. Este destul de neobișnuit. Ne puteți spune povestea din spatele scenei?
Te referi la faptul că am câștigat Premiul „Ingeborg Bachmann“, care este considerat a fi cel mai important concurs de acest tip din spațiul german, însă eu nu știam acest lucru atunci. De altfel, puțini știu că am depus în concurs manuscrisul dintr-o întâmplare – nu prea îmi plac competițiile de acest gen, nu am participat niciodată la un concurs literar. O doamnă și niște prieteni au insistat să le dau ceva din ce scriam. Doamna mi-a trimis textul, el a fost ales mai departe și a ajuns la juriu.
Desigur, Premiul „Ingeborg Bachmann“ este o rampă excelentă de lansare astăzi – s-a schimbat mult, e foarte important că acum acesta sprijină autori nepublicați. Pentru mine, a fost extraordinar. Am scris o carte care pare numai despre mine, mine, mine, dar unde de fapt vorbesc de ceilalți, de istoriile lor, eu sunt doar o voce, nu am nici un rol, sunt mai mulți oameni care vorbesc prin intermediul cărții.
După ce am luat acest premiu, a trebuit să termin manuscrisul – mai aveam puțin, dar a fost foarte, foarte dificil pentru mine să scriu ultimele pagini, simțeam presiune, nu mai câștigasem bani pentru a scrie ceva de genul acesta, iar eu sunt cel mai dur critic al meu. Este ciudat să te afli, dintr-o dată, pe această Literaturbetrieb (n.r. scenă literară). Nu spun că am scris o carte proastă, dar sunt atât de multe, multe cărți excelente care nu primesc atenția pe care o merită… Iar acest premiu, grație prestigiului său, m-a lansat pe scena literară germană și, de acolo, mai departe.
Ați avut un debut târziu. De ce ați așteptat atât de mult înainte de a scrie și publica prima dumneavoastră carte?
Nu am simțit nevoia să o scriu. Nu e o poveste (numai) despre succes, ci (și) despre pierdere, mulți oameni nu înțeleg asta – că, de fapt, această carte este mai ales despre insuccese. Cred că debutul târziu este o combinație de eșecuri, nereușite, șomaj etc. E interesant cum mișcări și decizii aparent aleatorii în viața ta sunt, de fapt, destinul tău. Cartea aceasta răspunde și la întrebarea ce fac eu în Germania, de ce am ajuns aici.
Cum este să fii considerat „o mare surpriză“, „o descoperire unică“, „vocea de astăzi a literaturii germane“?
E frumos, dar nu aș lua lucrurile foarte în serios. Știu că am atins un nerv. În lumea de astăzi, cu toții avem parte de un peisaj asemănător, avem, indiferent de naționalitate, probleme nerezolvate, aceleași războaie și griji. Ne confruntăm cu aceleași dileme eterne: cine suntem și încotro mergem?
Întorcându-mă la întrebare, n-aș exagera așa, este o piață foarte mare. Ești unic timp de două luni, apoi, brusc, nu mai ești, îți iau alții locul. (Râdem.) Trebuie să zic, însă, că am avut noroc. Mare noroc. Dar sunt stânjenită să vorbesc despre asta – și, totuși, sunt nevoită acum să stau pe scenă și să vorbesc despre lucruri dureroase –, să fiu considerată așa, cartea mea are o foarte mare legătură cu jena de a vorbi despre catastrofe. Nu vreau să rănesc pe nimeni, nu mi-am dorit asta nici o clipă.
Cartea dumneavoastră a primit multă atenție, a câștigat o mulțime de premii literare importante, a fost tradusă în mai bine de douăzeci de țări etc. Bănuiesc că v-a schimbat viața la propriu. Care sunt cele mai mari diferențe dintre Katja Petrowskaja de dinainte și de după Poate Estera?
Cred că eram mai liberă înainte. Acum, când fac sau spun ceva, e considerat excentric, toți pun asta pe seama faptului că sunt scriitoare. Nu aș vrea să fiu judecată așa. Deodată, ai un soi de statuie; înainte eram doar un om. Brusc, pentru că ești scriitoare, oamenii cred că ai întotdeauna ceva de spus, o poziție de luat. Și nu e mereu așa. E adevărat, e un sentiment aparte să simți că părerea ta contează atât de mult, că ai puterea să schimbi unele percepții sau chiar lucruri concrete. E seducător. E complicat.
Mai este o față a monedei. Dacă ajungi în punctul în care sunt eu, ai mai multă putere, dar ești și mult mai expus, ești folosit, fiecare cuvânt îți poate fi răstălmăcit, interpretat în zeci de feluri, iar tu nu poți controla, fizic, acest lucru. Trebuie să te obișnuiești cu gândul că nu poți corecta, de exemplu, fiecare articol de ziar în care se spun lucruri neadevărate despre tine. Nu poți contrazice tot ce se scrie despre tine; de fapt, nici nu poți citi tot ce se scrie despre tine. Trebuie să trăiești fără a putea controla cât de cât ceea ce se întâmplă cu tine sau cu vorbele tale, odată ce le-ai rostit. Îți pierzi dreptul la anonimat și intimitate, devii o persoană publică.
Să vorbim puțin și despre alegerea titlului cărții, Poate Estera – insistând asupra cuvântului „poate“ – cuvântul-cheie, din punctul meu de vedere.
Este o căutare a adevărului. Pentru mine, a fost foarte important să văd ce pot și ce nu pot spune, nu numai din punct de vedere istoric. Am reconstruit locurile și istoriile oamenilor. Nu poți citi tot ceea ce s-a scris pe acest subiect, e imposibil să acoperi milioane de texte care s-au scris despre anul 1941, de exemplu, sau despre violență și crime. Am încercat să înțeleg cât de departe mă pot duce ca ființă umană, cum pot spune povestea fără să mă autodistrug. Te plimbi în jurul unor cavouri, dar nu intri niciodată înăuntru. E aproape ca pornografia, pare indecent să intri în viețile unor oameni, în intimitatea lor.
Într-un fel, Poate Estera este o poveste simplă: străbunica mea a fost ucisă pe stradă de germani, la Kiev, în 1941, când mergea pe drumul râpii Babii Iar, unde trupele SS i-au ucis pe toți locuitorii evrei din oraș. Îi puteam reconstitui viața, așadar, dar nu-i știam numele – tatăl meu îmi spunea că numele ei era, poate, Estera. Nu știam dacă Estera a existat vreodată. Nesiguranța e, așadar, singura certitudine pe care o am. De aici titlul Poate Estera. E și o întrebare etică, nu pot să fac mai mult.
Cred că volumul dumneavoastră are o formă și un stil unice, că este un mod complet nou de a vorbi despre istorie, amintiri, uitare, familie, identitate, limbaj, iubire, speranță ș.a.m.d. Ne puteți da mai multe detalii în ceea ce privește drumul lung pe care l-ați parcurs pentru a scrie această carte, de la idee la rezultatul final?
Aveam, de exemplu, povestea bunicului meu. Știam, din poveștile din familie, că a fost luat prizonier de război de către germani, în 1941, împreună cu alte cinci milioane de oameni.
A trecut prin mai multe lagăre. Nu s-a întors niciodată la familia sa. A apărut în viața mea în 1981, când aveam unsprezece ani. Mi-am recăpătat bunicul la patruzeci de ani după război. Pare istorie greacă, un fel de Odisee modernă. Aceasta a fost una dintre multele ghicitori pe care am vrut să le rezolv în cartea aceasta.
Așadar, aveam mica legendă a familiei. După aceea, am încercat să merg înspre adevărul istoric, înspre fapte, să înțeleg ce s-a întâmplat. Am făcut documentare, am intrat în arhive, am citit dosare – vorbiseră cu fiecare membru al familiei mele –, am încercat să pun totul cap la cap. Dintr-o dată, m-am confruntat cu tot felul de adevăruri. De exemplu, cineva mi-a spus că i-a văzut pe bunicii mei sărutându-se pe stradă la patru ani după ce bunicul fusese luat prizonier. Mama mea mi-a spus că bunicul nu putea să iasă afară pentru că nu a mai putut merge niciodată de atunci. Cine are dreptate?
Era important pentru mine, așadar, să adun laolaltă această polifonie a adevărurilor. Am încercat să nu reprim vreunul dintre aceste adevăruri. Și, poate, a fost și un gând de manifest împotriva uciderii oamenilor – din acest punct de vedere, cartea mea este supărătoare. Urăsc cuvintele „selecție“ și „concentrare“.
O parte a familiei mele s-a ocupat de copii orfani. Într-un fel, a vorbi despre uitatul sau omiterea poveștilor este asemănătoare cu a construi un orfelinat sau un adăpost pentru suflete pierdute. E un soi de proces de adopție.
Ați participat deja la două evenimente la FILIT până acum (n.r. joi seară, 5 octombrie). Ce experiențe ați avut? Este important pentru un scriitor să-și întâlnească cititorii într-un asemenea context?
Scriitorii sunt foarte diferiți. Sunt scriitori care nu vor să-și întâlnească publicul, sunt scriitori care trăiesc (inclusiv financiar) din întâlnirile cu cititorii. În ceea ce mă privește, ambele variante sunt adevărate. Ieri (n.r. miercuri, 4 octombrie), când am fost la Întâlnirile Alecart, mai aveam puțin și plângeam. Știi, stai în fața lor, ai făcut un fel de val, iar înapoi, către tine, se întoarce altul de trei ori mai mare, care aproape te omoară cu încărcătura lui emoțională. Am fost copleșită de entuziasmul lor, de tinerețea lor, de ochii lor, de energia lor, de precizia cu care au perceput lucrurile. Am experimentat fericirea supremă. M-a emoționat gândul că viețile acestor copii sunt schimbate complet de profesori precum Nicoleta și Emil Munteanu.
Faptul că acest festival poate pune laolaltă toate aceste triburi este deosebit de important. Pretutindeni sunt evenimente literare plictisitoare sau formale, dar, câteodată, se întâmplă ceva, ai parte de o întâlnire ca cea cu tinerii Alecart și te simți răsplătit. Cred că i se datorează și lui Alexandru Al. Șahighian, cel care a tradus excelent cartea mea în limba română – tind să cred că este o versiune mult, mult peste celelalte traduceri pe care le am. După un festival ca FILIT, nu pot scrie o perioadă de timp, am nevoie de recuperare. Dar merită.
Să ne imaginăm că volumul Poate Estera ar încăpea într-o sticlă. La un moment dat, ați decide să puneți dopul sticlei și să o aruncați în mare. Ce mesaj credeți că i-ar putea transmite celui care ar găsi-o?
Nu contează ce pui în sticlă. E un fel de blind date cu cineva cu care vrei să vorbești. E o modalitate de a spune că exiști/ ai existat. Nu știi cui, pentru că nu îl poți vedea pe cel care-ți primește mesajul. Până la urmă, cartea mea se adresează unui cititor potențial – nu am nici o idee cine este, ce istorie are, de ce citește. Așadar, această sticlă ar fi despre o viitoare discuție cu cineva necunoscut. Discuție în care vrei să-i spui că ai existat.
FOTO 1 © Șapte seri