Mihaela Perciun a debutat târziu, după 45 de ani, cu un volum de proză scurtă – O fabulă pentru rege (2003).
Acestuia i-au urmat Printre vagoane, Printre bărbați, Băltoaca, Mama s-a măritat și Bustul lui Stalin. În august 2017 i-a apărut cel de-al șaptelea volum, Cenușă rece, un roman de neocolit, cu o scriitură aparte – incisivă, epurată de descrieri și devieri, dură, frustă – și un subiect puternic: trei generații de femei surprinse în feliile lor de realitate, care înoată permanent împotriva curenților și vremurilor, care depășesc munți de greutăți, în căutarea liniștii și a (re)găsirii sinelui. Din păcate, scriitura Mihaelei Perciun este (prea) puțin cunoscută în România, deși ar merita cu vârf și îndesat, deși cel mai recent roman i-a apărut aici (și, din ce am putut urmări, n-a provocat prea multe reacții), deși este o voce distinctă, deși vine cu un suflu proaspăt în proza română contemporană. Așa că sper ca rândurile pe care le citiți acum să vă convingă că este cazul să o (re)descoperiți.
Cenușă rece te plasează, încă de la titlu, într-o zonă întunecată – și, dacă priviți atent coperta romanului (cu o ilustrație realizată de Eugene Ivanov), veți vedea că este înduioșătoare imaginea cu șirul de case care se termină cu o bătrână care stă, cu privirea în pământ, pe prag. Nu poate fi vorba de ceva solar, senin, este clar de la început. Iată cum sună și primele propoziții din volum: „De câte ori mă strigă, parcă se declanșează alerta generală pe toată mahalaua. Exact ca în copilărie. Atunci mă prefăceam că n-o aud și de cele mai multe ori chiar n-o auzeam. Mă înverșunam să nu-i răspund, mă ascundeam. Dintr-o simplă răzbunare copilărească“ (p. 5). Starea alertă și tensiunea se strecoară imediat în roman și rămâne aproape la fel (cu mici momente de dezechilibru, de schimbare de ritm) pe tot parcursul lui. Cititorii nu au parte de momente de respiro, căci puzzle-ul pe care îl propune autoarea basarabeană este sufocat, captivant, solicitant.
Atmosfera este apăsătoare, fără urmă de patetism, fără văicăreli
Compus din trei părți – Cenușă rece, Degetele și Străinii –, romanul urmărește trei generații de femei – bunică, fiică și nepoată – care încearcă din răsputeri să supraviețuiască timpului lor. Femeile (puternice ale) Mihaelei Perciun intră în scenă treptat. Prima este nepoata Antoninei (care rămâne nenumită tot romanul), o adolescentă slobodă la gură, directă și temperamentală, întocmai ca bunica ei. Glasul său se aude în paginile dintâi ale cărții, exasperat de bunica severă și mereu solicitantă. Macazul se schimbă rapid, tonul se înmoaie, iar teribilismul adolescentin este domolit de accidentul vascular al bunicii, care o lasă paralizată. Suferința amândurora este curmată tot în fugă de moartea Antoninei, iar tânăra noastră se trezește brusc într-un carusel al pregătirii înmormântării. Fără experiență într-ale ritualurilor înmormântării, fără idee despre pașii pe care trebuie să-i urmeze, fără părinți (tatăl nu este menționat nici măcar o dată, iar despre mamă aflăm că este plecată la muncă în Italia și că nu și-a vizitat fiica de când avea două luni, atunci când a lăsat-o în grija bunicii), fata plutește într-o mare de incertitudini, este nevoită să plece urechea la sfaturile aparent binevoitoare ale vecinelor, este trasă în jocul a ceea ce trebuie făcut și este nevoită să pună pierderea propriu-zisă a bunicii pe plan secund. Extraordinar de bine descrisă toată situația aceasta, toată pregătirea, toate cutumele rurale. Și totul fără descrieri inutile și fără a divaga, doar din scene succesive și dialoguri, din fraze scurte și tăioase. Atmosfera este apăsătoare, fără urmă de patetism, fără văicăreli, cu tușe precise. Acest prim capitol, care dă și titlul cărții, este de altfel, în opinia mea, cel mai închegat, cel mai bine strunit narativ, cel mai pitoresc și autentic, savuros și grotesc din întregul volum. Iar umorul negru care-și face loc în mintea și în replicile adolescentei cu limbă ascuțită este exact ceea ce trebuie, dă valoare textului. Câteva mostre de aici, să vă faceți o idee:
„O liniște pustie, cu iz de cenușă rece. De unde? Ce s-a întâmplat? Vecinele s-au aciuat pe la casele lor? Nu se mai aud? Oare au rămas mulțumite de pomeni și de pachetele cu mititei și salate? Ah, nu le-am dat vin, n-am mai avut în ce să le torn. Oare și-au epuizat sfaturile prețioase?“ (pp. 70-71).
„Mi-ar fi reușit fără banii bunicii? mă întrebam în sinea mea și mă ofuscam: oare ce au în vedere, ce mai urmăresc, că de urmărit, sigur urmăreau ceva. (…) Una mi-a cerut o haină pe care a dosit-o sub un pat, alta – ceva de după sobă. Hainele bunicii au devenit o țintă, «pentru că tu oricum n-o să le porți, că-s demodate, că-s pentru femei în etate, nu pentru o fetișcană». Le-am dat de pomană tot ce am găsit de cuviință“ (pp. 72-73).
„Câte o mahalagioaică mai tupeistă mă silea s-o ascult. Îi declaram franc – nu mă interesează, ea nu auzea, continua. Tăcea o clipă, apoi o lua de la capăt: nu trebuia s-o înmormântezi miercuri, că de ce m-am grăbit, nu puteam s-o mai țin o zi? Că de ce n-a venit mama din Italia? A trimis vorbă că vine?
Aș fi așteptat și o săptămână, mi-aș fi dorit să vină, să mă susțină, să mă ajute să țin piept babelor guralive. (…) De răul lor am decis să încui și să plec. În secret“ (pp. 74-75).
Nu există soluție, nu există final fericit
Degetele, următorul capitol, ne întoarce în timp, ne transportă într-o altă poveste, cea a bunicii îngropate deja. Tinerețea Antoninei, presărată cu obstacole, este marcată de o mare, complicată și neîmplinită iubire cu Tudor Cocargea, un soi de Don Juan basarabean, un bărbat care, deși are sentimente profunde pentru cea căreia îi spune Antonița, rămâne nestatornic, aventurier, se căsătorește după ce aceasta îl refuză în mod repetat și se avântă în tot soiul de relații extraconjugale. Cu toate acestea, Tudor gravitează permanent în jurul adoratei Antonița, îi oferă ajutorul său ori de câte ori are nevoie, ba chiar și când aceasta nu îi cere, provocând în timp scântei în relația ei cu Nicanor, un soț aparent îngăduitor și stabil. Olga va fi, de altfel, rezultatul unui scurt și intens episod amoros dintre Antonina și Tudor, secret care va plana pentru totdeauna în viețile tuturor, care le va influența destinele iremediabil. O bună parte din finalul capitolului atenția se mută spre Tudor, cititorul având șansa să-l cunoască mai bine pe cel care leagă, de fapt, romanul. Totodată, aici sunt multe pagini care discută societatea românească de dincolo și dincoace de Prut, care critică subtil găștile de politicieni și oameni de afaceri care au răsărit după revoluții, de pildă. Tot acesta este și punctul care ar fi avut nevoie de un redactor, căci narațiunea este puțin dezlânată, bulgărele se rostogolește puțin cam prea mult, se pierde din vedere firul principal al romanului. Este singurul reproș pe care îl pot aduce volumului.
Străinii este capitolul final, cel care prilejuiește intrarea în scenă a Olgăi, fiica Antoninei, cea despre care știam, până în acest punct, mult prea puține. În același timp, odată cu ea reapar și nepoata Antoninei, fiica Olgăi, care se întoarce la casa părintească a bunicii (și o găsește devastată de furturile succesive ale acelorași vecini „binevoitori“), și Tudor, bătrân acum, bunicul și tatăl nerecunoscut. E interesantă ciocnirea celor trei lumi, fiecare deține un adevăr, fiecare privește totul dintr-un unghi personal, fiecare știe o parte din poveste. Confruntarea nu va avea loc până la capăt – pentru că, de fapt, nu există soluție, nu există final fericit –, iar romanul se încheie abrupt.
Cenușă rece, Mihaela Perciun, Colecția „Ego.Proză“, Editura Polirom, 2017, 208 pagini