Și dacă rostul nostru pe pământ n-ar fi decât cel al unei așteptări fără sfârșit ? Acesta este, în orice caz, mesajul pe care ni-l transmite în romanul Attendre encore (Așteptări, în viitoarea versiune românească) scriitorul și diplomatul Pierre Ménat, fost ambasador al Franței în România între 1997 și 2002. Narațiunea care dă formă literară acestei experiențe existențiale îmbină în mod magistral genul romanului polițist cu cel al reflecției filosofice impregnat de o vădită deschidere spre onirism. Să nu uităm că lumea din care se inspiră autorul, mai ales cea a culoarelor sinuoase ale diplomației, se pretează cu ușurință la intrigile romanului de spionaj. A plasa acțiunea în România post-comunistă, în perioada tulbure a jocurilor pentru putere, este pentru scriitorul francez o ocazie dintre cele mai oportune. Care au fost sursele sale de inspirație și cum a perceput în timpul șederii sale la București schimbările politice românești, ce motivații a avut în demersul său de scriitor și ce sens a dorit să dea ficțiunii sale – sunt întrebări la care l-am invitat să ne răspundă, mai ales că publicarea cărții sale în limba română este pe drumul cel bun.
După un roman inspirat de revoluția tunisiană, publicat în 2015, v-ați hotărât să abordați în romanul Attendre encore (2017) un subiect legat de perioada post-comunistă din România. Există în ambele cazuri o legătură intrinsecă între experiența dumneavoastră de diplomat și cea de scriitor?
Prima mea carte nu este un roman, ci o mărturie despre experiența mea de ambasador în Tunisia între 2009 și 2011. Attendre encore este însă un roman a cărui acțiune principală se petrece în România post-ceaușistă. Precizez că am deținut funcția de ambasador al Franței la București între 1997 și 2002. În ambele cazuri, experiența mea de scriitor are într-adevăr o legătură directă cu cea de diplomat.
Să înțeleg că realitatea românească a fost pentru dumneavoastră un teren propice pentru a scrie un roman?
România mi-a părut întotdeauna ca fiind o sursă de inspirație literară și artistică. Cu mult înainte de sosirea mea la București, făcusem deja cunoștință în timpul studiilor mele cu unul din marii autori români, Eugen Ionesco. Am interpretat chiar un rol în Cântăreața cheală într-o trupă de teatru de amatori, pe când aveam 16 ani. Eugen Ionesco a dus pe culmi foarte înalte tema absurdului, într-un dialog fictiv – căci nu știu dacă s-au întâlnit vreodată – cu Albert Camus. Primul descrie absurdul în dimensiunea sa ironică, al doilea, sub unghiul filosofic în Mitul lui Sisif. Istoria românească este ea însăși un roman cu bătălii cavalerești, cum ar fi cele din Bucovina. Scurta istorie a monarhiei românești constituie la rândul său o frumoasă epopee, dacă privim îndeaproape destinul regelui Carol al II-lea.
Profit de această ocazie pentru a saluta memoria fiului său, Maiestatea Sa Regele Mihai I, pe care am avut onoarea să-l cunosc și care s-a stins din viață nu demult. Ce viață extraordinară a avut acest monarh care a domnit la vârsta de patru ani, apoi la nouăsprezece ani în împrejurări dramatice care l-au obligat sa devină mai târziu pilot de avion! Degaja o mare prestanță, o profundă umanitate.
Vorbind la modul general, putem spune că românii pot fi considerați drept modele de personaje de roman prin felul în care se aprind pentru o cauză măreață, plini de inimă și de pasiune, uneori negativă, de altfel.
Revenind la romanul dumneavoastră, permiteți-mi două întrebări. A existat un factor inițial care să vă inspire în alegerea intrigii acestuia? Care a fost în linii mari realitatea istorică din care se hrănește narațiunea dumneavoastră?
A existat la un moment dat un fapt divers, o legătură între un ambasador francofon și o jurnalistă. Comparația se oprește însă aici, intenția mea nefiind de a relua acest fapt care la vremea aceea era cunoscut de publicul larg. De altfel, ambasadorul în chestiune părăsise deja România în momentul în care eu am sosit la București. În ce privește cadrul istoric, acțiunea se petrece la opt ani după căderea lui Ceaușescu, în plină perioadă de tranziție. Poporul român își căpătase libertatea și democrația, fără să profite însă pe deplin de ele, din cauza faptului că economia mergea prost, iar inegalitățile erau și mai adânci decât înainte. Mulți responsabili din fostul regim erau încă în funcții, atât în cele publice, cât și în cele private. Această situație era specifică nu numai României, ci și celorlalte țări din fostul bloc comunist. Cu excepția Germaniei de Est, care se integrase total cu RFG; acolo a existat o altă decepție cauzată de faptul că „Ossies“ (esticii, n.trad.) erau în mare măsură ținuți la distanță când era vorba să ocupe posturi de răspundere.
La începutul misiunii mele în România, în discuțiile cu studenții, de pildă, mulți dintre ei erau convinși că progresul, prosperitatea, Europa le erau inaccesibile, că România va fi exclusă de la toate acestea. În 2002, când am plecat, spiritele era mult mai deschise. Speranța încolțise pentru mulți dintre ei. De atunci, România progresează fără încetare, în conformitate cu eternul său geniu dual, făcut din satisfacții și decepții.
Vă propun să abordăm problematica intrigii romanului dumneavoastră, întrebându-vă cine sunt Luigi di Scossa și Magda Rădescu, personajele sale principale.
Magda Rădescu este o tânără ziaristă care lucrează la hebdomadarul „Săptămâna“. Într-o bună zi, ea este contactată de directorul serviciilor secrete Dobrescu. Acesta îi cere să se apropie de Luigi di Scossa, ambasadorul Luxemburgului la București, și să-l seducă. De ce tocmai el? Scossa fusese înainte secretar general al unei federații bancare care ar putea să acorde o cauțiune destinată unui fond de investiții. Nu intru în amănunte despre acest fond, întrebarea dumneavoastră se referă aici la legătura dintre Magda și Luigi. La început, acesta refuză să cedeze în fața avansurilor jurnalistei. Ea îi scrie însă o scrisoare, declarându-i că este îndrăgostită de el. De data aceasta, Luigi acceptă întâlnirea cu ea, căzând în plasa jocului în care se împletesc iubirea, iluzia și reciprocitatea sentimentelor. Intervine însă un eveniment pe care Magda nu-l prevăzuse: prima relație sexuală cu Luigi îi oferă o plăcere de o intensitate nemaiîntâlnită, comparabilă cu cea trăită în mai multe rânduri într-un vis ce se repetă noapte de noapte în ultima vreme. Luigi este indus astfel în eroare. Este sigur că insistența ziaristei și plăcerea pe care o resimte ea în relația lor sunt semne sigure de iubire, ceea ce-l face să se arunce orbește în această aventură. Este o relație plină de pasiune care îi va conduce pe amândoi pe un drum complex și tragic, plin de furtuni neașteptate.
Dobrescu, dar și celelalte personaje politice, trăiesc într-o duplicitate hrănită de manipulare și de comploturi la nivelul statului. Este o atitudine aproape normală, în această perioadă de începuturi democratice.
Da, aveți dreptate. Nu trebuie însă să pierdeți din vedere fraza lui Bernard de Fontenelle, care a trăit până la venerabila vârstă de o sută de ani (1656-1756): „În teatru, totul este fals, verosimilul luând locul veridicului“. Putem aplica această maximă părții la care vă referiți din romanul meu. Acest tip de manipulare, această utilizare a sferei publice în scopuri infame putea să pară normale în acele vremuri. În cazul de față, totul a fost inventat de mine.
Maxima lui Bernard de Fontenelle se poate aplica și în zilele noastre, realul întrecând în multe cazuri imaginarul. Continuați să urmăriți situația din România și, dacă da, cum vi se pare ea în zilele noastre?
Da, desigur, continui să urmăresc situația din România. Merg deseori la București. România din 2018 nu mai are aproape nimic în comun cu cea din 1998. Ea este, de 11 ani, membră a Uniunii Europene și va deține, de altfel, rolul de președinte al Consiliului în 2019. Țara are o creștere economică puternică și și-a dezvoltat infrastructurile. Nivelul de viață a crescut considerabil. Desigur, nu toți românii beneficiază în mod egal de aceste progrese. Luptele politice sunt intense. Uneori, deci, toate acestea oferă în exterior o impresie de dezordine.
Vă spun toate acestea într-un respect deplin față de funcția succesoarei mele, doamna Michèle Ramis, care a preluat nu demult funcția de ambasadoare a Franței la București. Sunt convins că își va reuși pe deplin misiunea în acest post ale cărui dificultăți le cunosc din proprie experiență. Dețin recordul funcției de ambasador al Franței în România, care nu mai fusese egalat din 1928 încoace. Este singurul merit pe care-l revendic.
Cât privește viitorul României, am fost optimist acum 20 de ani, și mai sunt încă și astăzi. Cu condiția ca românii să-și stăpânească un pic pulsiunile democratice în favoarea unei mai mari stabilități.
Aveți intenția de a traduce și publica romanul dumneavoastră în România ?
Da, doresc să-l public. Lucrurile avansează, chiar dacă nu am ajuns la o soluție definitivă. Dacă ar fi să transmit un mesaj cititorilor români, acesta ar fi simplu: cartea mea nu se adresează numai unei elite francofone, ea i-ar putea interesa, cred, pe mulți români. Din nefericire, limba franceză a pierdut mult teren și nu sunt, prin urmare, sigur că tinerii români ar putea-o citi în original. De unde necesitatea traducerii și publicării ei, lucru pe care mi-l doresc foarte mult.
Pierre Ménat, Attendre encore, Editions du Panthéon, 2017