![](../images/numere/148/mungiu_01.gif)
Mai stiti ceva de ei? Ce fac acum Otilia si Gabita? Or mai fi ele inca prietene, s-or fi maritat, o fi ramas Otilia cu Adi? Ce-o mai fi facind domnul doctor Aldea? (coincidenta de nume cu familia medicului neurochirurg si profesorului de la Universitatea de Medicina din Iasi este amuzanta). De domnul Bebe nu sint curioasa sa aflu noutati, desi a fost jucat magistral de Vlad Ivanov…
Am incercat cit am putut de tare sa ma indepartez de a ma raporta la oamenii reali pe care i-am cunoscut eu si de a scapa de povestea reala fictionalizind. Dar, desi au trecut atitia ani, cita vreme oamenii astia exista si vor intra in sala sa vada filmul, nu ma pot referi la soarta lor reala. Insa, dupa cum banuiesc ca se vede si din film, e greu de crezut ca fetele vor mai putea fi prietene dupa ziua asta, e de presupus ca s-au ingrasat, s-au maritat, au luat repartitie intr-un oras mic unde toata lumea birfeste si au ajuns sa faca piure sotului, ca au incercat, ca si personajele din film, sa nu se gindeasca prea des la ce li s-a intimplat, neuitind insa ca in studentie macar li se intimpla ceva, si ca au inteles ceva despre viata lor si despre viata in general dupa acea zi.
Toata lumea e de acord ca ideea filmului, centrata pe interdictia avorturilor in Romania lui Ceausescu, este extraordinara, dar eu cred ca forta acestui film sta in detalii si in realismul lui crud, dar extrem de autentic. Fara aceste elemente, actiunea filmului putea fi una banala. Nu v-a fost teama ca o poveste inspirata dintr-o realitate romaneasca nu va fi inteleasa de cei care sint straini de ea?
Filmul nu are o „idee” – eu nu ajung sa-mi zic povestile plecind de la o idee sau de la un subiect, sau de la un mesaj, sau de la o tema. Incerc sa gasesc o poveste care sa-mi spuna ceva – ca forta, ca emotie, ca relevanta. Si cred ca puterea de a gasi relevanta in faptul banal face diferenta. Povestea o fi ea inspirata de realitatea romaneasca, insa emotiile, raporturile cu celalalt si cu ceilalti din societate, prietenia, lasitatea, puterea deciziei sau frica sint universale si apeleaza la spectatori din toata lumea. In plus, forma filmului, felul ne-comentativ de a relata, ritmul si tensiunea sint, de asemenea, elemente care depasesc contextul istorico-geografic al povestii.
Revin la detalii. Dumneavoastra scrieti: „Filmul din mintea mea e mai mare decit filmul de pe ecran. In spatele fiecarui cadru sint atitea amanunte de care imi place sa imi amintesc”. Cum ati reconstruit toata acea atmosfera – pornind de la decor (patura albastra infasata in cearsaful plic, camasa de noapte mototolita, perna de pe pervaz, cirpa din tricoul chinezesc, lampa albastra pe care ati mai folosit-o intr-un film, portofelul maramuresean cu margelute etc.) la imbracamintea personajelor (ne intrebam, de exemplu, dupa film, unde ati mai gasi o camasa de jeans prespalat ca aceea a lui Adi)? Ati recreat totul din memorie? De unde ati procurat toate aceste lucruri?
In mare masura, e vorba de amanunte de care imi amintesc – cred ca daca nu esti atent la amanunte, cu greu poti fi povestitor. Si-mi face placere si sa mi le amintesc, si sa regasesc acele obiecte „fosila” – sint ca o dovada ca am fost vii si tineri atunci. Insa filmul se face in echipa si o mare parte din atmosfera lui se datoreaza minutiei si placerii cu care scenografa Mihaela Poenaru si creatoarea de costume Dana Istrate s-au reapropiat de perioada. Am cautat o gramada pina sa gasim blugi strech, camasi prespalate, ghetute cu jambiere.
Ati dorit ca filmul sa inceapa cu o tacere. Vorbiti-mi despre tacerea de la final. Ce ati dorit sa spuna aceasta din urma tacere? Cum v-a venit ideea acestui sfirsit brusc, surprinzator?
Filmul incepe cu o tacere care genereaza tensiune de la inceput – si o stare de asteptare. Incepe cu schimbul de replici: „Bine” si „Multumesc”. Eu presupun ca, in acea secventa dinaintea filmului, Otilia decide ca e de acord sa o ajute pe Gabita – insa stilistic e o forma de a semnaliza ca povestea fetelor e mai ampla decit ce se vede si se povesteste in film. Acelasi rost il are si finalul. Filmul se opreste acolo unde nu mai e mare lucru de zis, dar faptul ca se opreste atit de abrupt, lasind multe intrebari in urma, e tot o invitatie pentru spectatori de a completa povestea mai departe.
Iata alte detalii care mi-au placut mult: zapada care cadea prin fata ferestrei si pe care ati produs-o artificial si pestii din acvariu care se vad la inceput si care reapar intr-o natura moarta. De ce ati tinut la aceste amanunte?
Zapada, ploaia, vintul sint elemente care aduc multa atmosfera filmului – e o intreaga comunicare non-verbala intr-un film, care e la fel de importanta sau mai importanta decit cea prin cuvinte. Pestii au alt rost, mai cu seama pentru un film plasat in comunism – vorbesc despre singuratate, despre limite, despre tacere si libertate – si, nu intimplator, la finalul filmului le regasim pe cele doua fete inapoia sticlei ferestrei ca intr-un acvariu urias.
Sint in film citeva secvente pe care doar cine a trait in Romania anilor ‘80 le poate descifra: una dintre ele este scena savuroasa cu Ahmed, alta e discutia dintre Otilia si Adi, apoi scena mesei festive… Cum au fost percepute de straini?
Secventa de la masa e perceputa in toate tarile ca fiind foarte familiara, foarte autentica si multa lume regaseste in ea ceva din atmosfera propriei familii. Pentru spectatorul roman, momentele astea au in plus o nostalgie autobiografica, dar chiar si sentimentul asta e comprehensibil de catre toti cei care au trait in tarile din est.
Scena mesei festive mie mi-a placut enorm, aceasta „executie publica a Otiliei”, cum o numea criticul Dan C. Mihailescu. Unii o considera o secventa fabuloasa, altii spun ca nu i-au vazut rostul… Cum v-a venit ideea acestei secvente? Ce v-ati gindit sa transmiteti?
Secventele vin din logica naratiunii – e ceea ce e cel mai plauzibil sa te gindesti ca s-ar fi intimplat cu personajele respective in acel moment. Pentru multi critici, e o secventa monumentala a filmului tocmai pentru complexitatea ei: e vorba despre executia publica de care pomenesti, e vorba de prejudecati, de lipsa de comunicare, de bovarism, de provincialism patetic, insa e vorba in aceeasi masura si despre clase sociale sub comunism, despre compromis, despre ratare si orizonturi limitate si e, totodata, ca un moment de iluminare in care poti privi in viitor si vedea cum ar putea arata si viitorul tau.
Trecind peste faptul ca filmul e perceput diferit de femei si de barbati, am intilnit si oameni care au fost afectati mai mult de opozitia dintre personalitatea Otiliei (cea fidela si responsabila) si a Gabitei (imatura si superficiala). Cele doua personaje au fost intentionat construite astfel?
Senzatia mea e ca diferentele mai mari de perceptie sint intre cei care au trecut si cei care n-au trecut prin asa ceva. Altfel, exista un model uzual de prietenie/relatie intre doi individuali de tipul celui descris in film: fata mai puternica, insa mai putin populara, care isi face un rost din a avea grija de fata mai frumoasa si mai neajutorata, imprumutind pentru ea ceva din atractia celor din jur pentru oamenii frumosi, indiferent de cite alte calitati au ei.
„Multii prefera sa-si puna mina la ochi”
Secventa cu avortonul v-a adus cele mai multe reprosuri. De ce ati insistat atit de mult cu camera asupra lui?
E asa o fatarnicie in aceste reprosuri… S-a ajuns sa fie politically incorrect sa arati adevarul atunci cind el nu convine oamenilor. Multi prefera sa-si puna mina la ochi si sa nu admita care e realitatea tocmai pentru ca aceasta realitate zice ceva groaznic despre ei ca oameni, si e greu sa traiesti avind o parere proasta despre tine. Cadrul ala iti atrage atentia ca esti liber sa iei decizii asupra ta si a copiilor tai, insa trebuie sa iti asumi, odata cu decizia, si semnificatia gestului tau: ca esti iresponsabil, lenes, crud, egoist si imoral – si sa traiesti mai departe cu tine insuti admitind asta despre tine.
La iesirea din sala, un prieten mi-a spus ca un lucru care i-a placut este ca, dincolo de tensiunea extrema, de angoasa, de drama, 432 este un film cu happy end: avortul reuseste in ultima instanta, in ciuda pretului platit. Nu moare nimeni, viata merge mai departe. Cum comentati?
Daca i s-a parut ca nu moare nimeni, cred ca a vazut alt film.
PE SCURT
40.000 de spectatori in mai putin de trei saptamini Filmul lui Cristian Mungiu, 4 luni, 3 saptamini si 2 zile, a avut peste 40.000 de spectatori de la debutul in cinematografele din Romania, pe 14 septembrie, si s-a clasat pe locul doi in box-office-ul de weekend-ul trecut din Romania, surclasat de premiera Cu totii la surf, potrivit Agentiei Champions.Pelicula lui Mungiu, ce a fost lider de box-office in urma cu doua saptamini, a coborit pe locul doi, cu 4.812 spectatori si 52.679 lei incasati in weekend, dar, de la premiera din 14 septembrie, a avut 40.470 de spectatori si incasari de 348.790 de lei.
La Satu Mare – biletele vindute in citeva minute
Biletele de intrare la Casa de cultura „G.M. Zamfirescu” din municipiul Satu Mare, pentru vizionarea filmului 4 luni, 3 saptamini si 2 zile al regizorului Cristian Mungiu, s-au epuizat, marti, 2 octombrie, in citeva minute de la punerea in vinzare. Unii satmareni au venit sa cumpere bilete cu aproape o ora inainte de inceperea filmului, iar intr-o jumatate de ora toate biletele erau vindute. Cinefilii din Satu Mare care nu au reusit sa se numere printre spectatorii de marti seara au sperat sa aiba succes la una din urmatoarele doua proiectii, programate pentru miercuri. Pentru ca un numar cit mai mare de cinefili sa poata viziona filmul premiat anul acesta la Festivalul de la Cannes cu Palme D’or, organizatorii au decis sa sporeasca numarul locurilor din sala prin adaugarea de scaune.