Iată, suntem gata să sărbătorim centenarul – vine, vine, parcă a și trecut... și gata, am mai bifat un moment aniversar, mergem mai departe.
N-ar trebui să fie așa. Momentul ăsta ar fi fost un bun prilej de bilanț, de evaluare a parcursului țării în cei o sută de ani de când există România ca stat suveran, unitar și cât de cât stabil. Și totuși am senzația că, dincolo de retorica patriotardă, unde nu putea lipsi refrenul extrem de discutabil „Noi suntem români, noi suntem aici pe veci stăpâni“, tocmai de un bilanț al României stăpânite de români n-am prea avut chef.
Nu l-ar dori nici actualii conducători ai țării, nici cetățenii de rând, fiindcă e totuși un moment de sărbătoare și ar fi păcat să-l umbrim. Cine ne garantează că am ieși bine la examenul maturității naționale?
Primii care au motive serioase să evite o asemenea evaluare sunt tocmai liderii de astăzi ai țării, cei care vor ține discursuri sforăitoare la Alba Iulia, unde în urmă cu o sută de ani alți lideri ai românilor, ceva mai patrioți, au proclamat unirea Transilvaniei cu Regatul României. Orice comparație între oamenii politici de la 1918 și cei din 2018 i-ar umple de rușine pe cei de azi – ca, de altfel, și pe restul românilor, fiindcă și-au ales democratic, cu capul pe umeri, liderii care să-i reprezinte. Dar parcursul politic al României din ultima sută de ani nu cred că ar fi motiv de bucurie pentru nimeni. După scurta perioadă euforică ce a urmat Marii Uniri, deceniul al treilea a adus criza dinastică provocată de regele playboy, Carol al II-lea, după care au urmat regimul autoritar al acestuia și ascensiunea partidelor naționaliste, culminând la finele anilor 1930 cu instaurarea guvernului legionar și a regimului militar antonescian. După al Doilea Război Mondial, România a devenit unul din statele vasale ale Rusiei sovietice, moment în care a apărut o clasă nouă de lideri politici, numiți generic comuniști, niște indivizi agresivi, needucați, autoritari, despoții autocrați ai unei țări tot mai sărace și mai mizere. O bună parte dintre ei și-au continuat cariera politică și după revoluția din decembrie 1989 și tot ei au impus un standard de comportament și educație precară, ce s-a perpetuat în lumea politică până azi – de exemplu, ultimele două-trei guverne ale României par a fi populate cu personaje aduse taman din întunecații ani 1950, căci seamănă teribil cu guvernele pro-sovietice ale acelei epoci. De o sută de ani încoace, cred că am aduna cu chiu, cu vai vreun deceniu de guvernare decentă – și asta cu îngăduință.
Într-un bilanț centenar, destule alte lucruri ne-ar umbri sărbătoarea dacă am sta să ne gândim la ele. De exemplu, faptul că în ultimii douăzeci-treizeci de ani populația României a scăzut cu vreo trei-patru milioane de oameni. Aproape un sfert dintre români și-au părăsit patria centenară, așa că în scurt timp aici vor trăi mai puțini oameni decât în 1918. O țară a cărei populație scade – și încă într-un ritm accelerat – nu are perspective tocmai bune de viitor.
Ne-am putea gândi și la gradul de civilizație pe care l-a atins țara noastră, stat membru al Uniunii Europene și al Pactului Nord-Atlantic. Suntem în continuare țara europeană cu cele mai multe latrine, inclusiv în instituțiile publice. Din când în când mai apare câte o știre cu vreun elev care s-a înecat într-o hazna de soiul ăsta, iar lumea citește și trece mai departe. E centenar. Rețeaua de căi ferate e într-o stare mai proastă decât pe vremea Regatului și se degradează în continuare, dar cum mai toți românii au azi mașini personale, ne descurcăm pe cont propriu. Ne atomizăm. Uniți de o sută de ani și fiecare pentru el. Sistemul de învățământ e jenant de prost organizat, excelează doar în incoerențe și gafe, dar așa se selectează elevii supradotați, care depășesc orice obstacol și care oricum o să emigreze și-o să ne facă mândri că sunt români – ceilalți oricum nu contează și, de altfel, o să emigreze și ei. Și ar mai fi destule de spus, dar, cum ziceam, nu avem prea multe motive de bucurie. Poate doar că, iată, după o sută de ani încă existăm, încă rezistăm, chiar în ciuda faptului că suntem aici cumva stăpâni.
Poate că nu suntem niște stăpâni tocmai buni. Asta e. Ne-om descurca noi cumva încă o sută de ani.