„The 2019 Golden Globes didn’t want any trouble“, așa începe articolul din „The New York Times“ despre cea de-a 76-a ediție a Globurilor de Aur. Cotidianul american se referă la faptul că în 8 ianuarie, când a avut loc gala, nu s-a făcut nici o referire la Donald Trump și nu s-a lansat vreo diatribă politică. De fapt, mareea #MeToo și #TimesUp de anul trecut, care a venit în continuarea discuțiilor de acum câțiva ani despre lipsa de diversitate și reprezentare a minorităților rasiale și LGBT la premiile americane și în general în cinema, a făcut ca sezonul premiilor 2019 să debuteze cu o pregnantă notă de corectitudine politică.
Se spune în popor că aceste premii acordate de Asociația Presei Străine de la Hollywood (HFPA) nu sunt importante, că sunt doar 90 de membri care votează, dar ele de fapt sunt luate în calcul pentru stabilirea nominalizărilor la Oscar. Deși imprevizibile, odată anunțate Globurile de Aur, se cam știe cum vor arăta nominalizările la Oscar. Se intră în linie dreaptă. Chiar dacă cei care vorbesc despre lipsa de importanță a Globurilor se referă și la Oscaruri (e vorba despre forța producătorilor și a distribuitorilor, totul e industrie și interese financiare etc.), aceste premii (Globurile de Aur, Oscar) sunt interesante cel puțin din punct de vedere sociologic, pentru că arată în ce ape se scaldă societatea americană și spre ce zări se îndreaptă.
Ca să nu mai rămână repetentă și anul acesta,
HFPA, care s-a confruntat în anii trecuți nu doar cu acuzații de lipsă de diversitate, dar și că a acceptat cadouri de la nominalizabili, a suflat acum și în iaurt. A ales mai multe filme cu actori de culoare și tematică rasială printre nominalizări și premianți, după cum a prioritizat și minoritățile sexuale. Relaxantul, dar neremarcabilul Green Book, de Peter Farrelly (road movie prin Sudul rasist al anilor ’60, care apropie un șofer italo-american grobian și un rasat pianist gay de culoare) a fost desemnat cea mai bună comedie/ musical, fiind premiat și pentru scenariu și rol secundar masculin (Mahershala Ali e foarte bun, dar mai erau actori care ar fi meritat măcar o nominalizare – de pildă, Jonathan Pryce pentru The Wife sau Steve Coogan pentru Stan & Ollie).
If Beale Street Could Talk (o poveste romantică și tot de epocă, ecranizare a romanului lui James Baldwin despre o tânără de culoare însărcinată care luptă să dovedească că logodnicul i-a fost trimis la închisoare pe nedrept) e mai dulceag decât precedentul film al lui Barry Jenkins, Moonlight, dar i-a adus Reginei King premiul pentru rol secundar feminin (fiind nominalizat și la cea mai bună dramă și la scenariu). Blockbusterul produs de Marvel Studios Black Panther, succes fulminant de box-office (locul 9 în clasamentul tuturor timpurilor), a fost în mod bizar reținut la categoria cea mai bună dramă, dar fiind prima superproducție cu o distribuție complet de culoare și un adevărat fenomen cultural, nominalizarea se explică politic.
Plasat în anii ’70, BlacKkKlansman de Spike Lee (Grand Prix la Cannes în 2018) combină militantismul și șarja politică (anti-Trump) cu entertainment-ul, fiind și cel mai bun titlu dintre cele menționate până acum. Dar din patru nominalizări la Globul de Aur, acest film inspirat de cazul real al unui polițist de culoare infiltrat în Ku Klux Klan n-a luat nimic.
Ar fi meritat să intre la nominalizări și Widows, de Steve McQueen (primul cineast de culoare premiat cu Oscar, pentru 12 Years a Slave), care vorbește inteligent și pe mulajul unui heist movie despre lipsa de reprezentare a femeii în societate și amoralitatea politicii și care are și o eroină de culoare – dar corabia era deja plină.
Criticii străini de la Hollywood au mai nominalizat submediocrul Crazy Rich Asians la cea mai bună comedie/ musical, plus la categoria rol secundar feminin, Constance Wu (amatorii de recorduri au reținut că e prima dată în 50 de ani când o actriță asiatică e nominalizată la această categorie). De fapt, norocul lui Crazy Rich Asians e că este produs de Warner Bros. (primul film cu distribuție complet asiatică produs de un mare studio în ultimii 25 de ani). Coprezentatoarea galei, Sandra Oh (premiată la categoria cea mai bună actriță într-un serial dramatic pentru Killing Eve, parțial filmat în România), a fost la rândul ei prima asiatică invitată să prezinte Globurile de Aur. N-are rost să comentăm prestația ei și a partenerului de scenă Andy Samberg, ei doar au citit de pe prompter niște glume nesărate scrise de alții. Sandra Oh a avut totuși un moment în afara prompterului când a spus, referindu-se la diversitate & incluziune: „Nu mă îmbăt cu apă rece. La anul poate va fi altfel“. Sau poate că nu.
Până la anul însă,
HFPA și-a făcut plinul în materie de bune intenții. Dar, culmea, acestea tot au stârnit controverse. Premiind Bohemian Rhapsody (în detrimentul favoritului A Star Is Born), HFPA și-a ridicat în cap armata de activiști și activiste care denunță că, în contextul #MeToo, filmul n-ar fi trebuit premiat, deoarece regizorul său, Bryan Singer, a fost acuzat (se pare că fără probe) de hărțuirea sexuală a mai multor adolescenți. Așa-i când te străduiești prea mult. Adevărul e că Bohemian Rhapsody e un foarte frumos film pentru fanii Queen, dar nu un film cu pretenții la premii. Până la urmă, A Star Is Born (love-story hetero între doi albi) era cel mai neutru dintre nominalizatele de la această categorie. Trei dintre celelalte filme erau cu tematică & actori de culoare, iar al patrulea, Bohemian Rhapsody, e biopicul unui rock star gay. Mă întreb dacă Bohemian Rhapsody ar mai fi fost premiat dacă Freddie Mercury era heterosexual.
E adevărat, problematica incluziunii este complexă și delicată și multă lume aderă la acest trend pe care îl consideră progresist fără să-i cerceteze resorturile sau să-i bănuiască consecințele, dar principalul principiu de selecție al premiilor ar trebui să fie valoarea artistică, nu altceva. Or, niciodată valoarea n-a fost suficientă în acordarea premiilor industriei americane de film, unde un film de calitate are obligatoriu nevoie de un distribuitor puternic și de lobby pentru a fi băgat în seamă. Bohemian Rhapsody nu era de reținut decât pentru interpretarea lui Rami Malek (acesta a și câștigat premiul de interpretare masculină). Nimeni din echipa filmului n-a vrut să pomenească numele lui Bryan Singer pe scenă sau la interviurile backstage, probabil pentru a evita discuțiile despre scandalurile sexuale în care acesta e implicat. Se înțelege de la sine că Singer, care a fost dat afară în timpul filmărilor pentru că ar fi lipsit nemotivat mai multe zile de pe platou, n-a fost invitat la gală. Potrivit legislației americane, numele lui a trebuit păstrat pe generic, deși a fost înlocuit cu altcineva (Dexter Fletcher). Activiștii #MeToo s-au inflamat și de „tupeul“ lui Singer de a mulțumi a doua zi pe Twitter pentru premiu. Până aici s-a ajuns.
Cele mai multe nominalizări la Globurile de Aur din acest an le-a avut satira politică Vice, scrisă și regizată de Adam McKay – șase nominalizări, din care a câștigat doar Christian Bale pentru rol masculin într-o comedie sau musical –, care a dat cu bâta-n baltă mulțumindu-i lui Satana pentru că l-a ajutat să-l portretizeze pe fostul vicepremier american Dick Cheney. Gafa i-a adus omagiile Bisericii lui Satan și spurcarea de către fiica lui Cheney (remarca lui deplasată a divizat și mediul online). A Star Is Born, The Favourite (de Yorgos Lanthimos, satiră despre relațiile de putere între femei la curtea reginei Anne, în Anglia secolului al XVII-lea) și Green Book au avut fiecare câte cinci nominalizări. The Favourite a fost premiat doar pentru interpretare feminină într-un musical/ comedie, unde englezoaica Olivia Colman, care joacă în registru tragicomic o regină labilă psihic, era aproape imposibil de învins.
Ea a luat și Premiul de interpretare feminină la Veneția. Altfel, The Favourite e pretențios vizual (s-ar vrea o combinație de Peter Greenaway și Stanley Kubrick), dar se epuizează repede dpdv dramaturgic, la fel ca celelalte filme ale lui Lanthimos (deși scenariul nu e scris de el împreună cu colaboratorul lui obișnuit, Efthymis Filippou).
Mary Poppins Returns și BlacKkKlansman au avut câte patru nominalizări și nici un premiu. În privința televiziunii, cele mai multe nominalizări le-a avut miniseria The Assassination of Gianni Versace: American Crime Story, care a și câștigat două premii – cea mai bună miniserie/ film TV și actor într-o miniserie/ film TV (Darren Criss), producătorul filmului salutând curajul lui Gianni Versace de a-și afirma sexualitatea într-o perioadă când mulți gay se temeau să se arate. Ben Whishaw a fost și el premiat pentru interpretarea din producția TV A Very English Scandal, care narează povestea reală a politicianului Jeremy Thorpe și a iubitului său secret, Norman Scott. Whishaw și-a dedicat premiul lui Scott, pe care l-a numit „a true queer hero and icon“.
Acest context incluziv poate că explică
și premierea lui Alfonso Cuarón la regie, deși Roma a fost distins și la film străin. Sau poate că premierea mexicanului (care a luat Oscarul de regie pentru Gravity în 2014) trebuia să dea aerul de respectabilitate acestor premii al căror nivel valoric a scăzut îngrijorător. Poate că Glenn Close, care a mai luat două Globuri de Aur în trecut, dar numai pentru producții de televiziune, își datorează premiul de acum tot curentului feminist (i-a suflat premiul lui Lady Gaga, care era favorită pentru A Star Is Born, dar nu mai bună decât Close). În The Wife, Glenn Close joacă rolul unei femei care a trăit toată viața în umbra soțului, căruia i-a scris romanele cu care a luat Nobelul. Interpretarea ei e remarcabilă și trebuia premiată în orice condiții. Pe scenă, Close (care e cunoscută pentru implicarea ei socială și politică) a spus că femeile trebuie să se realizeze și în plan personal, dincolo de rolul consacrat de ocrotitoare. În același registru, Regina King, premiată pentru interpretarea din If Beal Street Could Talk, și-a luat angajamentul ca doi ani de acum înainte să folosească 50% femei în toate filmele pe care le va produce și i-a invitat pe cei din sală să facă la fel.
În acest context al corectitudinii politice, e oarecum ironic anunțul HFPA că va susține în continuare libertatea presei, acordând două granturi de câte un milion de dolari pentru Reporters Committee for Freedom of the Press și InsideClimate News.
Recentele premii ar trebui să dea de gândit și în privința departajării dintre dramă și comedie/ film muzical. În ultimii ani, pentru că producătorii sunt liberi să-și înscrie filmele la ce categorie doresc, aceste categorii s-au amestecat atât de mult încât nu mai înțelegi nimic. La comedie/ musical au ajuns să concureze filme care nu sunt nici comedii, nici filme muzicale, în vreme ce filmele muzicale sunt selecționate la dramă – vezi cazul recent al lui The Martian, de Ridley Scott, și cel proaspăt cu Vice și The Favourite, care sunt satire de moravuri sau politice, dar nu comedii. (The Big Short, precedenta satiră politică a lui McKay, tot aici a fost înscrisă.) Bohemian Rhapsody și A Star Is Born, filme cu multă muzică în ele, au fost în schimb înscrise la categoria dramă pentru că producătorii au considerat că acolo au mai multe șanse.
Mai amuzante decât „comediile“ acestui an
au fost secvențele din vechi emisiuni TV cu Caroll Burnett, care a fost în acest an distinsă cu Premiul „Carol Burnett“. Instituind acest premiu, care e un corespondent al Premiului „Cecil B. DeMille“, HFPA încearcă să echilibreze filmele de lungmetraj cu producțiile TV, pentru că s-a tot spus că televiziunea e defavorizată. „Sper că n-o să primesc premiul ăsta în fiecare an“, a spus Burnett care se ține foarte bine la 85 de ani. Și Jeff Bridges, care a primit Premiul „Cecil B. DeMille“ a fost simpatic (poate că la el a lucrat și șampania care curge în voie la Globuri), mai ales că n-a venit cu nici un text de acasă.
În altă ordine de idei, gala a fost lungă și plicticoasă – lungită de prea multe reclame (probabil ca să se scoată banii pentru cele două granturi de jurnalism) și a excelat prin lipsă de umor și antren. În sală era gălăgie când se vorbea pe scenă, unii prezentatori s-au bâlbâit, pe scurt a fost ca la o repetiție generală.
Oscarurile din 24 februarie promit și ele să fie „antrenante“. Anunțat ca gazdă a ceremoniei, Kevin Hart a fost retras rapid după ce organizațiile LGBT l-au pârât că a făcut remarci homofobe.
GLOBURILE DE AUR 2019
CINEMA:
Cea mai bună dramă: Bohemian Rhapsody
Cea mai bună comedie/ musical: Green Book
Cel mai bun actor principal dramă: Rami Malek pentru Bohemian Rhapsody
Cea mai bună actriță rol principal dramă: Glenn Close pentru The Wife
Cel mai bun actor principal comedie/ musical: Christian Bale pentru Vice
Cea mai bună actriță rol principal comedie/ musical: Olivia Colman pentru The Favourite
Actor rol secundar: Mahershala Ali pentru Green Book
Actriță rol secundar: Regina King pentru If Beale Street Could Talk
Regizor: Alfonso Cuarón pentru Roma
Scenariu: Nick Vallelonga, Brian Hayes Currie, Peter Farrelly pentru Green Book
Film străin: Roma
Film de animație: Spider-Man: Into the Spider-verse
Melodie originală: Shallow, din A Star Is Born
Coloană sonoră: Justin Hurwitz pentru First Man
Premiul „Cecil B. DeMille“: Jeff Bridges
TELEVIZIUNE:
Serial dramatic: The Americans
Cel mai bun serial de comedie/ muzical: The Kominsky Method
Cea mai bună miniserie/ film TV: The Assassination of Gianni Versace: American Crime Story
Cel mai bun actor într-un serial dramatic: Richard Madden pentru Bodyguard
Cea mai bună actriță într-un serial dramatic: Sandra Oh pentru Killing Eve
Cel mai bun actor într-un serial muzical/ comedie: Michael Douglas pentru The Kominsky Method
Cea mai bună actriță într-un serial muzical/ comedie: Rachel Brosnahan pentru The Marvelous Mrs. Maisel
Actor rol secundar într-un serial, miniserie sau film TV: Ben Wishaw pentru A Very English Scandal
Actriță rol secundar într-un serial, miniserie sau film TV: Patricia Clarkson pentru Sharp Objects
Actor miniserie sau film TV: Darren Criss pentru The Assassination of Gianni Versace: American Crime Story
Actriță miniserie sau film TV: Patricia Arquette pentru Escape to Dannemora
Premiul „Caroll Burnett“: Caroll Burnett