Rubrici  -  Florin Lazarescu  -  

1.

Dacă se va gândi cineva să-i facă statuie lui Emil Brumaru – și si­gur ar trebui să se gândească –, mi-ar plăcea să fie ceva de genul acesta:

în mărime naturală, în mișcare, cu o sacoșă de cărți în mână, musai cu o sacoșă de cărți în mână și cu vreo două subsuoară, pe strada Cuza Vodă, în calea oamenilor, între oameni.

Ceva ludic, cum a fost și el, nu un bust oarecare pe un soclu convențional. O statuie vie, mereu actuală, așa cum va rămâne și poezia lui atâta timp cât va exista limba română.

2.

În prima dimineață după ce s-a terminat marea ninsoare, nu m-am complicat cu zăpada, am lăsat mașina acasă și am venit la serviciu cu autobuzul. Ninsoare, puți­ne motorizate, stare de haos. Fru­mos! La întoarcere, zic hai să mai merg oleacă pe jos, că se poate, dacă tot am urcat și coborât Ceahlăul de Ajun, în 7-8 ore.

Pe Ștefan cel Mare și Sfânt am intrat la un outlet și mi-am cumpărat niște ghete din piele și un pulover mișto, la reducere. M-am bucurat așa mult, că am zis hai în stație la Moldova să iau un autobuz, să probez mai repede achi­zițiile încă o dată. Pe urmă m-am rușinat de un așa gând. Hai să merg pe jos pe lângă linie și în stația în care se va nimeri un autobuz sau tramvai, acolo urc.

Apoi, pe la Pizzeria Domnească, am luat-o pe o străduță pe unde n-am mai fost demult. Și am trecut peste Podu de lemn, care acum e din fier vopsit galben, dar tot peste Bahlui. Apoi am intrat în cartierul Podu Roș, unde mi-am petrecut o bună parte din viață. Și am nimerit pe o alee întunecată pe unde mă jucam cu verișoarele mele și am recunoscut – da, frate, ce chestie! – un loc pe care tot îl visez și acum, dar nu mai țineam minte că a existat în realitate.

Apoi am trecut prin intersec­ția unde am așteptat odată timp de o oră o fostă iubită cu care nici n-am apucat să ne pupăm, doar am mers de câteva ori de mână, și ne-am despărțit. Ei, cum mama mă-sii de treabă să uiți de mine și de întâlnirea noastră în intersec­ție, pe motiv că te-ai luat la făcut sarmale cu mama?!

Apoi am ajuns în stație la Podul Nicolina, dar nu s-a nimerit nimic și am pornit mai departe. Și m-a sunat iubita mea de acum, care s-a dus la un curs de franceză, și mi-a zis „ce frumos e afară!“ și m-a întrebat dacă fac o pizza când se întoarce acasă. Eu i-am spus că nu văd legătura și nici nu prea avem cu ce face pizza. Și ea a zis că „e clar vreme de pizza afară“, că avem de toate în frigider, minus cașcaval, dar că aduce ea.

Și eu am mai mers până la marginea orașului, până se cam termina trotuarul spre casă. Așa că am așteptat în stație un autobuz și am ajuns la noi în sat la supermarket. Și am intrat să cumpăr țigări și am trecut pe lângă cașcaval, pe care l-am cumpărat. Apoi m-am întors de la coadă și am luat și o sticlă de vin. Și am ajuns acasă, unde aproape că nu puteam intra în curte din cauza omătului și chiar mi-am dat sea­ma că e clar vreme de pizza.

3.

O recomandare: pe pietonalul din fața Teatrului Național din Iași, între mormanele de zăpadă, pu­teți asculta un nene care cântă la cobză Și afară plouă, plouă, melodia Marinei Voica. Chiar frumos. Jazz curat.

4.

Acum, cu Ziua Culturii Naționale, mi-am reamintit: într-o vacanță la țară, la părinții mei, am cântat la chitară în curte. Și pe urmă vecina noastră țața Ileana, Dumnezeu să o ierte, mi-a spus:

Frumos ai mai cântat asea­ră! Parcă erai Mihai Eminescu.