E producătorul român cu cele mai multe premii internaționale. (I-am și fotografiat masa cu trofee.) Ea l-a descoperit și lansat pe Radu Jude, căruia i-a produs toate filmele, plecând de la cel mai premiat scurtmetraj românesc din toate timpurile, Lampa cu căciulă, trecând prin Aferim! (Premiul de regie, Berlin, 2015) și terminând cu „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari“ (Globul de Cristal, Karlovy Vary, 2018). Ea a produs și primul lungmetraj românesc distins cu Ursul de Aur la Berlin, Poziția copilului (de Călin Peter Netzer, 2013). A pus pe picioare două companii de producție, HiFilm Productions și Parada Film (împreună cu Călin Peter Netzer și Claudiu Mitcu), e respectată ca o autoritate în industrie și ca un profesionist care țintește mereu mai sus. Dar, în discuția pe care am avut-o pentru SdC, Ada Solomon m-a luat prin surprindere.
Când ai mers în decembrie la New York, la Making Waves, ai fost producătorul cu cele mai multe filme selecționate în festival. Ce îți spune asta?
Îmi spune (de fapt, știam deja) că am încălecat lucrurile un pic prea tare dintr-un soi de spaimă, de grijă că n-o să se mai poată. Văd ca pe o greșeală faptul că am avut la un moment dat șapte proiecte suprapuse. E prea mult pentru ce poate duce un om și e nedrept față de cineaști, pentru că nu poți acorda suficientă atenție fiecărui proiect în parte. Nemaivorbind că viața mea personală e brambura de o bună bucată de vreme din pricina nevoii de a fi lângă filme și cineaști mult timp.
Deci ai obosit.
Am obosit destul de tare. Cumva îți pierzi inclusiv entuziasmul.
Nu mă așteptam la răspunsul ăsta. Ești producătorul român cel mai titrat în momentul ăsta, filmele tale iau cele mai multe premii. Nu contează și asta?
Da, în fine, iau cele mai multe premii și pentru că sunt multe. Sigur că iubesc enorm toate filmele pe care le-am făcut în anii ăștia, fiecare are locul lui și nu cred că un părinte își iubește inegal copiii.
Deci anul ăsta schimbi strategia?
Ufff, așa mi-am propus, deși am reușit să am 11 proiecte parțial finanțate în momentul ăsta, ceea ce e complet dement. S-a întâmplat așa și pentru că nu știi cât și cum va funcționa sistemul în continuare, care e direcția pe care o iau finanțările, care sunt strategiile la nivel mare (semnalele nu sunt încurajatoare) și s-au și potrivit niște lucruri. Cu unele proiecte cu care sunt mai la început am încercat să văd cum sunt primite și dacă sunt atât de valoroase pe cât cred eu.
Și, din păcate, sunt.
Din păcate, din fericire, sunt. Aceste 11-12 proiecte sunt înșirate pe următorii trei ani, așa că în următorii doi ani nu vreau să mă mai implic în absolut nici un proiect nou.
Și dacă vine Radu Jude cu un proiect nou?
De la Radu și Alecu (n.red.: Alexandru Solomon), cei doi parteneri ai mei de cursă lungă, nu cred că va veni vreodată o propunere la care să spun: „Îmi pare rău, nu e pentru mine“. Dar ei sunt singurii.
Și ei bănuiesc că intră în aceste 12 proiecte.
Da. Acum în ianuarie începem filmările la Tipografic – Majuscul, și mai sunt alte două proiecte ale lui Radu pe listă – Somnambulii, cu care am câștigat la ultima sesiune CNC, dar care e într-o fază incipientă și e și mult mai scump decât cel la care lucrăm acum, și documentarul-mărturie Intrarea trenului în gară, care e realizat împreună cu istoricul Adrian Cioflâncă.
Ce alte proiecte mai ai pentru perioada următoare?
Cel mai apropiat e un film italian de debut pentru care n-am luat finanțare de la CNC și pe care încercăm să-l finanțăm prin schema de ajutor de stat de încurajare a coproducțiilor și prestărilor pentru filmele străine în România. Aproape jumătate din film se filmează în România în februarie, cu operatorul Tudor Panduru și cu o seamă de actori români care joacă roluri de români. Filmul se cheamă Simple Women/ Femei obișnuite și e un film despre devenire și cine ești ca artist (personajul principal e o regizoare), dar și unul despre apartenență, pentru că personajul în jurul căruia e construită povestea e Elina Löwensohn, actriță americană de origine română, a cărei poveste reală e în film. Regizoarea filmului se numește Chiara Malta și a făcut până acum câteva filme interesante între experimental și documentar.
Anul ăsta intrăm în filmare și cu al doilea lungmetraj al lui Vali Hotea, I Hate Berlin, scris tot cu Ileana Muntean. E primul film din cele făcute de mine filmat în mare parte în afara României, în Germania. Am emoții, dar sunt și foarte entuziasmată de această propunere și de lucrul cu Vali.
Cu care ai fost colegă de liceu.
Da, e o prietenie de aproape 40 de ani. Pe urmă sunt două coproducții minoritare care mă solicită mai puțin, dar nu prea puțin – filmul polonezului Tomasz Wasilewski Fools / Proștii, care a câștigat la CNC, și un film bulgăresc al lui Dragomir Șolev, Fish Bone, o comedie socială foarte interesantă pe care o coproduc alături de buna mea prietenă și parteneră de cursă lungă Rosița Vălkanova. La Fools producătorul principal e Ewa Puszczynska, tot o prietenă.
„Am avut o perioadă de burn out la limita depresiei către finalul lui 2015“
Ambele sunt producătoare foarte cunoscute. Ewa Puszczynska a produs Ida și Cold War, de Paweł Pawlikowski.
Da, sunt întâlniri de cursă lungă și e foarte motivant că se întâmplă. Filmul Ivanei Mladenovici Noapte de vară. 10 jumătate e cel mai avansat în momentul ăsta, mai avem câteva zile de filmare și e deja în montaj. Aici suntem producători majoritari; inițial era invers, dar din Serbia n-am mai primit bani de la fondul de film, doar finanțări independente.
Trebuie că primești zeci de scenarii și de propuneri.
Destul de multe și funcționez într-o structură destul de artizanală, adică nu am lectori pentru scenarii. Mă interesează mai mult oamenii decât poveștile, vreau să-i cunosc și să-i înțeleg. Nu mă întâlnesc cu fiecare, pentru că unele propuneri nu mă interesează deloc. Mă uit în diagonală și îmi dau seama imediat dacă mă interesează un proiect, dacă motivațiile autorului rezonează cu lumea mea. A face film nu e o chestiune de „Fac și eu chestia asta, că e cool“. Un film înseamnă o smulgere din viața ta de trei, patru, cinci ani (dacă nu mai mult), să trăiești și să arzi pentru povestea aia, or nu știu câți oameni sunt pregătiți pentru asta.
Cum a fost prima întâlnire cu Radu Jude, pe care l-ai produs de la primul scurtmetraj?
Cu Radu a fost o întâlnire pe platou. Lucram împreună la o producție americană, el era asistent de regie, eu eram director de producție. M-a cucerit în primul rând pentru că Yvonne Hasan, soacra mea, scrisese o carte de critică de artă, Paul Klee și arta modernă, pe care Radu o citise. Atunci a fost o surpriză nemaipomenită să văd că un tânăr cineast are asemenea lecturi. Așa a început o prietenie extraordinară, o camaraderie, un parteneriat, o relație frate-soră foarte puternică, mai ales pentru mine.
Îi spui tot ce crezi sau îl menajezi?
Nu-l menajez și nici el nu mă menajează. Franchețea asta ne-a și ținut atâta vreme împreună, pentru că am avut momente tensionate, când eu am făcut niște lucruri pe care fie nu le-a înțeles, fie nu erau conforme cu felul lui de a gândi, iar alteori caracterul lui foarte direct și uneori dur m-a făcut să sufăr foarte tare.
Ai sensibilități din astea? Tu ar trebui să-i duci în spate pe regizori.
Sunt un om emotiv, cu sensibilități, n-aș rezona la lucrurile pe care le fac dacă aș fi o bucată de metal.
Experiența nu te-a întărit?
Da, habar n-am, nu m-am gândit așa. Nu cred că lucrurile trebuie făcute cu mână de fier, ci cu urechile și cu mintea deschise pentru a-l înțelege pe celălalt. Dacă tai, nu poți modela; rămân colțuri și colțurile rănesc rău. Am avut o experiență acum mult timp la o prestare cu un director de producție italian, care urla încontinuu la echipă. Desconsiderarea lui mă afecta, deși cu mine n-avea nici o treabă, așa că la un moment dat l-am întrebat: „De ce? Care e scopul?“. „Nu pot fi ca tine, să vorbesc frumos cu toată lumea și să dau contraargumente. O să mă ia lumea de prost.“ Asta a fost o lecție la care m-am gândit multă vreme. Oamenii nu te mai ascultă, se închid când totul e pumn și strigăt. Cred că lucrurile trebuie făcute cu blândețe, obții mult mai mult așa. Chiar și într-o conversație obișnuită, când ridici tonul nu mai ești ascultat până la capăt.
E unul din avantajele de a fi femeie în meseria asta.
Absolut, cred că e un avantaj. Dar depinde și de temperament. Sunt bărbați care sunt înțelegători și nu-și pun mândria pe primul loc, după cum există și femei care sunt foarte mândre. Ca în familie. Sunt familii în care părinții spun: „Eu decid pentru tine, eu știu mai bine ca tine“ și sunt părinți care sunt prieteni reali ai copiilor, îi ascultă și îi cresc pe baza nevoilor acestora. E mult mai eficient așa. Iar eu nu am mândrii, n-am o problemă să mătur pe set sau să stau de vorbă cu șoferii. Cel mai mult am învățat de la tehnicieni. Nu cred că am ceva mai special, că sunt mai deșteaptă sau mai cultivată decât X, Y sau Z din echipă. Am avut norocul să am curiozitatea să învăț de la toată lumea – și încă o mai am. Și mă interesează oamenii.
În care moment al carierei ți-a fost cel mai greu?
Am avut o perioadă de burn out la limita depresiei către finalul lui 2015, din care m-a salvat conștientizarea, aproape în ceasul al 12-lea, că devenisem un mort viu. Nu mai eram locomotivă, ci un vagon care era târât. Nu mă mai bucuram și nu mai simțeam nimic. Atunci m-am apucat de dans. Am decis că eu, viața mea și familia și prietenii mei suntem mai importanți decât orice film din lume, chiar și decât un eventual faliment.
Se punea și problema asta?
Da, aveam datorii foarte mari, investisem în niște filme mult mai mult decât aveam. Deci era tot pachetul.
N-am renunțat pentru că nu sunt atât de curajoasă, dar am fost suficient de puternică încât să mă trezesc din coma emoțională în care eram și să mă întreb ce vreau eu pentru mine. E ipocrit să spun că nu mă bucură premiile sau recunoașterile, dar ajunsesem să mă urc pe scene ca în tramvai.
Mai dansezi?
În ultimele luni s-a întâmplat să dansez mai puțin, nu s-au mai potrivit cursurile și atelierele. N-am mai fost la un curs de dans de trei luni, dar la un spectacol de dans n-am mai mers de o săptămână. O să le reiau, numai să treacă iarna. Deocamdată dansez în casă. Ce am mai făcut a fost să merg în vacanțe lungi cu soțul meu, cu copiii câteodată și nu neapărat cu oameni cunoscuți, ci cu oameni pe care i-am descoperit pe drum, iar punctul de intersecție a fost tot pasiunea pentru dans.
Ce îți place la dans?
Libertatea. Îți dă un fel de forță. Cred că nu există ceva mai frumos pe lume decât corpul uman în mișcare. Chiar dacă nu mă văd când mă mișc și poate că nici nu e așa frumos cum simt eu (nu dansez în oglindă), acolo m-am descoperit cel mai bine. Mai e un moment în care mă simt la fel de bine în pielea mea – în pat lângă soțul meu.
Dansul te ajută să te accepți cu totul.
Da, cu toate limitele tale. Ești nimeni, dar ești tu însuți și nu mai contează. Sigur, și muzica contribuie la asta.
„E o crimă ce se întâmplă cu patrimoniul cinematografiei române“
Trecând la lucruri mai concrete, ai spus că perspectivele pentru cinematografia română nu sunt prea vesele. La ce anume te-ai referit? S-a adoptat anul trecut acea lege a rebate-ului, o nouă lege a cinematografiei probabil va fi adoptată anul ăsta. Ce nu e în continuare cum trebuie?
Nu există o strategie din partea autorităților – și nu vorbesc de Centrul Național al Cinematografiei, ci de Ministerul Culturii și de guvernanți, pentru care cinematografia e un moft și, poate, un motiv de împăunare când se iau premii. În general, cultura la nivelul autorităților e ultima spiță la roată. Nu există nici un interes și nimeni nu își pune problema ce atu reprezintă artiștii. Cred că le e și teamă de vocile critice – și nu vorbesc doar de cinematografie, ci de tot mediul cultural independent, de artiștii care atrag atenția în operă asupra problemelor din societate.
Pe de o parte nu-i interesează, nu înțeleg, pe de alta îi deranjează. E un soi de conservatorism cu tente naționaliste care pe mine mă înspăimântă. Lucrurile nu sunt prea vesele nicăieri în Europa. E complicat. Competitivitatea e tot mai mare, tipul de consum s-a schimbat foarte tare în ultimii 10 ani odată cu revoluția digitală și cu consumul virtual de cinema, declinul televiziunilor – toate lucrurile astea au schimbat fundamental peisajul și nimeni nu știe încotro ne îndreptăm.
Ce crezi că se poate întâmpla în viitorii cinci ani?
Teoria mea acum câțiva ani era, nu știu cât de valabilă mai e, că filmul poate continua să existe atâta timp cât va fi curatoriat. Esența e ca lucrurile să fie arătate cu degetul. E o cantitate atât de mare de produse, încât nu mai poți alege perlele. Vorbesc de cinematografia mondială, absolut. Să ai filmul pe Netflix e ca și cum l-ai avea într-un supermarket. Nu se duce nimeni la filmul tău dacă nu într-un fel de vitrină. Am crezut că festivalurile și tot ce înseamnă platforme specializate (cum e Mubi în Europa) sunt ceea ce trebuie și spre asta ne ducem, plus dezbateri, seri de filme, întâlniri cu cineaștii – adică mai mult decât o experiență de divertisment cultural.
După atâția ani de experiență ai reușit să-ți dai seama ce prinde la publicul din România?
Nu și nu poate nimeni spune asta. Nu am visat niciodată că Aferim! va vinde atâtea bilete. Sigur că mă interesează ca lucrurile pe care le fac să fie văzute, dar probabil că nu asta e prioritatea mea și nici nu știu să o fac foarte bine. Poate că nu sunt cea mai bună la marketing sau poate nu am destul curaj sau nu îmi asum suficient riscurile.
Nu aș spune asta. Schema asta de ajutor de stat e bună, ce zici?
Principial, e un lucru foarte bun, sper să continue și după 2020. Practic, are limitele ei pe care le descopăr aplicând. Cred că ar trebui discutate și amendate. Printre ele e faptul că onorariile artiștilor care vin să lucreze în România intră în cheltuiala românească. Dacă o plătești pe Meryl Streep din banii ăștia, asta nu va aduce nimic economiei românești, dar e un model care funcționează și în alte țări și care e gândit să atragă producțiile străine. Pe urmă, când aplici trebuie să dovedești că ai toți banii pentru producția respectivă, dar în același timp semnezi că filmul cu pricina nu e ireversibil setat să se întâmple în România, ceea ce e un nonsens.
Va fi o perioadă grea în prima fază, pentru că va fi cerere mare de tehnicieni și nu sunt suficienți. Va trebui să se întâmple ceea ce Castel Film a făcut la începutul anilor ’90, să se formeze specialiști.
Va fi o lipsă de tehnicieni și pentru filmele românești, pentru că aceștia se vor orienta poate spre producțiile străine, care plătesc mai bine.
Nu știu dacă plătesc mai bine, dar vor fi ocupați și cererea va fi mare pe toate fronturile, iar costurile vor crește. Pe de altă parte, sigur că schema e benefică, ea va alimenta tendința de creștere a infrastructurii în cinematografie, va crește vizibilitatea României șamd. Dar, așa cum e construită, pare gândită pentru prestări de servicii și nu pentru coproducții.
Ați fost contactați și voi, cei din cinematografie, când a fost concepută schema?
O întâlnire directă nu am avut.
Dar cu Studiourile Buftea ce se mai întâmplă? Sunt în faliment, dar s-au închis definitiv?
Am înțeles că n-ar fi cu totul închise, dar nu știu prea bine. Noi ar trebui să strigăm mult mai tare, e o crimă ce se întâmplă cu patrimoniul cinematografiei române. Singura soluție pentru salvarea Studioului Buftea mi se pare crearea unei structuri public-private, cu management privat. E incredibil ce se întâmplă și cu infrastructura de cinematografe.
N-o să înțeleg cât voi trăi de ce pentru teatrele naționale se poate face subvenție de până la 90% din buget, dar pentru cinematografele de artă nu se poate face mai nimic.
Ai spus că nu ai destul curaj să te lași de meserie. Ce ai face dacă ai avea acest curaj?
Cred că cel mai aproape pentru mine ar fi să lucrez într-o instituție de caritate, să lucrez cu copiii defavorizați. Am un respect imens pentru oamenii care fac asta și care au reușit să salveze niște vieți, nu cu bani, ci creându-le acelor copii sentimentul de încredere în sine. Acum, fac cât pot, încerc să găsesc soluții, împrăștii vorba și, dacă există un beneficiu în imaginea publică pe care o am, unul direct și imediat, atunci e felul în care oamenii răspund când le cer ajutorul. Asta mă face să vreau să continui să fac ceea ce fac la nivelul de până acum, pentru că așa pot ajuta de fapt la cu totul altceva, iar ăsta e probabil cel mai important lucru care mi s-a întâmplat.
FOTO 2: © Alex Gălmeanu