Fiecare dintre aceste carti se concentreaza pe cite o etnie si incearca sa-i surprinda originalitatea, chiar din interiorul marilor aglomerari urbane occidentale: grecii la Eugenides, turcii si armenii la Shafak, de curind indienii la Kiran Desai.
Cu gindul fiind eu mereu la Romania – ca orice roman preocupat de soarta tarisoarei si a literaturii ei –, nu pot sa nu constat un lucru simplu si mai degraba intristator: toate aceste etnii par sa posede un grad infinit mai mare de exotism si culoare decit bietii romani. Sa fie asta din cauza ca inca nu s-a gasit scriitorul roman care sa surprinda adevaratul pitoresc al locuitorilor vechii Dacii sau pur si simplu stam prost la specificitate? Nu stiu. Cert e ca ori de cite ori am incercat sa numar lucruri care ne-ar defini doar pe noi, de la mincare la obiceiuri, de la vestimentatie la atitudine, lucrurile nu ies prea limpezi. Nu ne ajuta cu nimic cautarile filosoficesti si sociologice, mai vechi sau mai noi, asa cum nu prea ne ajuta nici basmele, unele de un foarte mare prost gust, ale publicitarilor contemporani. Originalitatea noastra, transpusa literar, inca se lasa asteptata. Sa speram ca ea exista, dar nu s-a gasit inca mintea care s-o priceapa si s-o povesteasca.
Cartea suna impecabil
Kiran Desai reuseste sa povesteasca, la o virsta destul de frageda, despre India, asa cum n-a mai facut-o nimeni. Trebuie luat in considerare faptul ca o asemenea intreprindere nu e lucru usor, ca India bintuie literatura engleza de mult timp si ca nu e usor sa concurezi cu nume grele ale literaturii contemporane care s-au exprimat in acest sens. India e o cale batuta, interesanta desigur, dar condamnata din punct de vedere literar sa alunece usor in una din cele doua extreme: fie exotismul de joa-sa factura de tip Bollywood sau de coloratura spiritualista cu initiati levitind, fie tinguiala postcoloniala compensatorie. Tinara prozatoare are abilitatea sa nu cada in nici una dintre ele.
Ea alege citeva personaje cu totul speciale, in primul rind un batrin indian englezit, cu studii la Cambridge, unul dintre primii indieni angajati in Administratia civila a Indiei (mult timp rezervata englezilor) si bucatarul sau (usor frustrat ca se afla in serviciul unui indian!). Cei doi, judecatorul si bucatarul, formeaza un cuplu clasic, de schita britanica, cu toate ticurile, tabieturile si ridicolul aferente, doar ca sint… indieni. Autoarea stie sa nu lase lucrurile la suprafata lor anecdotica si, in citeva capitole retrospective, ii da „Judecatorului” o adincime de roman psihologic de cea mai buna calitate. Din aceasta combinatie nu lipseste blazonul adevaratului spirit britanic, ciinele de rasa pura, setter-ul magnific, singura fiinta de care s-a apropiat vreodata alienatul indian. Doar ca Mutt, catelusa, e furata de o familie de indieni saraci, care asteapta in zadar pomana Judecatorului si ajunge intr-o alta familie de indieni care vor sa para civilizati, dar care nu reusesc sa aiba o relatie cu nobilul setter si il tin legat in lant de un stilp, in curte. Nimic mizerabilist in toate aceste povesti, dimpotriva, totul curge pe fundalul unei naturi magnifice, in Muntii Himalaya, la granita cu Tibetul si Nepalul, o zona de mari turbulente etnico-militare, dar si de o frumusete peisagistica care-ti taie respiratia. Atentie, Kiran Desai e printre putinii scriitori contemporani care nu se tem si care mai stiu sa faca descriere de natura! Aici e poate de mentionat si meritul cu totul special al traducatoarei, Vali Florescu, in mod cert una dintre cele mai bune traducatoare ale momentului. Cartea suna impecabil.
Man Booker Prize in 2006
Ar mai fi o multime de lucruri de spus despre romanul pentru care Kiran Desai a luat Man Booker Prize in 2006. Vreau sa ma mai opresc insa asupra unui singur aspect, pentru ca are legatura cu Romania. Oricit de indepartate ar fi cele doua tari si problemele lor, frapeaza o asemanare uimitoare: acelasi tip de saracie si degringolada morala si sociala bintuie aceste spatii, iesite din niste sisteme politice opresive si lasate prada conflictelor de tot felul, coruptiei generalizate, violentelor alimentate artificial. Iata un fragment in care tinara Sai, nepoata Judecatorului, o privilegiata a societatii indiene, descopera saracia in care traieste iubitul ei, un tinar protestatar, revolutionar indian de conjunctura: „Etajul superior al casei nu era terminat, fiind probabil abandonat din cauza lipsei de fonduri si, asteptind sa se stringa destui bani pentru a termina constructia, aceasta cazuse in paragina; nu erau ziduri, nici acoperis, doar citiva stilpi de fier stingheri, dupa care iti puteai da seama in mare cum avea sa fie restul. Cineva incercase sa salveze stilpii de rugina acoperindu-le capetele cu sticle de suc, dar tot se facusera portocalii. (… ) Fireste, case ca aceasta erau peste tot, obisnuite in rindul celor care se zbatusera cu disperare sa acceada la stratul inferior al clasei mijlocii – chiar pe margine, agatindu-se cu deznadejde sa nu alunece inapoi –, insa nu reuseau sa se tina suficient de tare de aceasta margine, iar casa aluneca inapoi, nu in saracia pitoreasca pe care le placea turistilor s-o fotografieze, ci in ceva cu adevarat dureros de privit – invazia modernitatii in forma ei cea mai urita, azi nou-nouta, si miine in ruina.”
Kiran Desai, Mostenitoarea tarimului pierdut,
traducere din limba engleza si note de Vali Florescu,
colectia „Biblioteca Polirom”, Editura Polirom, 2007