Cartea lui Ion Vianu (Frumusețea va mântui lumea și alte eseuri, Polirom, Iași, 2018) este precum un cufăr plin de minunății. Fiecare eseu sau conferință dintre cele puse aici împreună este o lume în sine, plină de sensuri și povești, spuse cu o voce inconfundabilă: sobră, erudită, cu inflexiuni luminoase atunci când este vorba de a marca întâlnirea cu vreo adâncime a lumii sau cu vreo strălucire metalică a cerurilor. Iar aceste inflexiuni, sesizabile mai ales când este vorba despre Dostoievski, despre Rilke sau Mateiu Caragiale, despre credință sau destin, mai degrabă ocrotesc tainele, decât le descifrează.
De altfel, nici măcar diferitele feluri de psihanaliză (pe care autorul le-a studiat și practicat îndelung și care apar frecvent în textele cărții) nu dau răspunsuri, așa cum fac ele de cele mai multe ori. Ele nu sunt scurtături explicative, rețete sau dezvrăjiri, ci incantații spuse în preajma locurilor unde mintea cea de peste zi nu are curaj să pătrundă. Ion Vianu dă în carte o lecție despre felul în care poți să te bucuri de lucruri frumoase sau să te gândești adânc la cele importante: în ambele cazuri, printr-o asceză a sufletului care trebuie să discearnă și să se curețe, ferindu-se de cele insignifiante și ascuțindu-și privirea pentru a trece dincolo de suprafețele înșelătoare.
Eseul „principal“, cel care orientează tematic volumul, este „Frumusețea va mântui lumea“ – comentarii la o temă dostoievskiană. Se citește cu sufletul la gură. Îndelung comentată, spusa scriitorului rus pare epuizată interpretativ. A fost lămurită fie într-o cheie exclusiv creștină, ca posibilitate de a numi revelația christică, fie într-una simplist metafizic(-hegeliană), ca definiție dată „formei sensibile a Ideii“. Nici Platon nu lipsește din interpretarea savantă, cu triada lui vestită, bine-adevăr-frumos.
Frumusețea nu mântuie lumea desenând în mijlocul nuanțelor ei de gri un peisaj de vară
Dar Ion Vianu revine la textul dostoievskian, prea puțin citit (așa cum sunt, de altfel, și autorii care oferă chei de felul celor anterioare). Și observă: „(fraza) este pronunțată de un personaj ambiguu, Ipolit Terentiev, beat în momentul în care o rostește“. Contextul discursului lui Ipolit (visul său – apariția Prințului Mîșkin – ajutorarea lui Rogojin – vederea tabloului lui Hans Holbein cel Tânăr – gândul sinuciderii – pistolul care nu funcționează) dezvăluie un înțeles pe care nici Hegel singur, nici doar Platon și nici o prea cuminte interpretare teologică nu îl pot cuprinde: acela că frumusețea nu este, ci ea survine, asemeni unui miracol, în mijlocul existenței naturale. Ea apare, se întâmplă ca o rană pe trupul opac al lumii; nu este de felul substanțelor, ci al evenimentelor. Mai mult, ea nu mântuie lumea ca triumf zgomotos asupra ei, ci cu discreție și sfială, fragilă și mereu pândită de ridicol: cum apare mai de fiecare dată în roman prințul Mîșkin, cum fusese și Don Quijote sau prototipul acestor personaje, Hristos care suferă pentru fiecare om în parte.
„Caricatura clovnească“, după cum o numește Ion Vianu, găzduiește frumusețea printr-o referință inversă la maiestate și splendoare. Vine să completeze această taină și „dialectica“ Madona-Sodoma a lui Dmitri Karamazov, cea care face ca frumusețea să fie, deopotrivă, vestitoare a Paradisului și a Infernului. Faptul că, de fiecare dată, frumusețea scapă categoriei înseamnă că ea se sustrage idolatriei, iar faptul că ea nu este din regnul celor care rămân, ci din cel al trecătoarelor o salvează de colbul lumii și de crusta de banalitate care acoperă lucrurile comune. Mereu frumusețea se înființează subversiv în lume, pare a spune Dostoievski. Ea abate privirea de la lucrurile însele, îndreptând-o spre posibilul lor, spre bucata de cer care le acoperă în mod invizibil.
Mântuirea însăși este în acest context problematică. Ea nu înseamnă salvare în sensul unei eliminări a suferinței din lume, ci tocmai al asumării ei plenare, fără rest. Hristos, de altfel, nu învinge moartea punând-o pe fugă, ci tocmai luând-o asupra sa în forma ei radicală, pe Cruce. La fel, frumusețea nu mântuie lumea desenând în mijlocul nuanțelor ei de gri un peisaj de vară cu dealuri, floricele și izvoare, ci arătând felul în care urâtul ei poate fi dus până la capăt și dincolo de el, traversat cu răbdare spre o lumină care nu se arată niciodată în splendoarea ei: „între Mîșkin și Kostoglotov (personajul principal din Pavilionul canceroșilor) există diferențe, dar și o analogie, care rezultă din faptul că mântuirea se întemeiază pe aprofundarea experienței trăite, pe experiențele-limită ale persecuției și morții“.
Frumusețea este mereu descifrabilă într-o ontologie paradoxală
Un alt autor drag lui Ion Vianu și care, într-o lectură subiectivă, dă un înțeles spusei dostoievskiene este Mateiu I. Caragiale. Încâlciți în măruntaiele unii lumi rele și însoțiți de un slujnic al ei precum Pirgu, Pașadia și Pantazi visează. Nu o părăsesc și nu fug de ea, ci o parcurg (în chip gnostic, notează Ion Vianu) până la capăt, noapte de noapte, ca pe o mlaștină din care se ridică puterea mântuitoare a melancoliei. „Bucuria tristeții“ le domină sufletele, dând consistență și direcție hagialâcurilor lor repetate. Transformarea lumii, evadarea, „urcușul spiritual“ se produc în manieră alchimică, prin succesiunea celor trei etape: nigredo, albedo, rubedo.
Dar procesul, cumva, eșuează. Transformarea spirituală este, pentru Crai, dar și pentru narator, amânată indefinit, iar visul devine propriul lui conținut. Pașadia moare, retrăgându-se în propriul lui trecut, iar Pantazi pleacă, lăsându-se înghițit de depărtările din care se ivise. În umbra lor, Pena Corcodușa: „femeia care fusese nebună din iubire părea să fi murit fericită“. La fel, nici naratorul nu ajunge la liman. Ion Vianu realizează un formidabil portret biografic al lui Mateiu I. Caragiale, în ceața care desparte realitatea de ficțiunea Crailor: „Nemărturisibilul… iată factorul determinant al psihologiei mateine. (…) Odată pornit, mecanismul confabulatoriu se perpetuează, creează snobismul, delirul nobiliar… minciuna nu are motive să se limiteze“. În ultimele zece luni din viață, Mateiu este însă „despovărat și desferecat“, reușește să pășească dincolo de fantasma propriului eu, fără ca acest pas să aibă, la rândul lui, consistență biografică. Luciditatea ultimelor momente nu „produce“ literatură, cum o făcuse împovărătorul mecanism al disimulării, ci doar încheie lupta cu lumea. Ca și frumusețea dostoievskiană, ea mântuie prin rana pe care o deschide în trupul urâtului, nu prin întruchipările ei proprii.
Fie că se naște din abisurile sufletului rus, fie că este regăsită în încâlceala balcanică a Bucureștilor mateini, frumusețea este mereu descifrabilă într-o ontologie paradoxală. Ea nu oferă o alternativă la urâtul lumii și nici nu îl alungă; îl face doar traversabil, ca promisiune și vis. Din acest motiv, ea nu poate fi definită, pentru că nu are o lume a ei proprie. Se regăsește mereu în interval, este sesizată melancolic și cântată ca strigăt. Iar mântuirea nu înseamnă dobândirea unei certitudini și nu provoacă, prin ea însăși, venirea dimineții. Ține mai degrabă de pariu, decât de cunoaștere și cere de la cel care o caută forța copleșitoare pe care o presupune credința. Dezechilibrul, îndoiala o însoțesc constant și o țin departe de monotonia lucrurilor de la sine înțelese. Ca în Evanghelie, unde Hristos rezistă ispitirilor gloriei, pentru a salva posibilitatea, mult mai fragilă și mai inaparentă, a speranței și a dragostei.