Născut în 1968 în Madrid, Eduardo Caballero a studiat literatura la foarte cunoscuta Escuela de Letras, fondată de Alejandro Gándara. Este scriitor – a publicat două romane până acum (Camino del Mar, 1999, și Ahora que no estás, 2015), al treilea este în curs de publicare, și un volum de povestiri (Otro nombre, otra puerta, 2014/ Alt nume, altă uşă, Univers, 2015) – și editor – a fondat și coordonează în prezent editura independentă Crealite. De asemenea, anterior publicării volumului său de proză scurtă la Editura Univers, câteva dintre povestirile lui au fost traduse în română şi au apărut în revista „Dilemateca“.
În octombrie 2018, Eduardo Caballero a fost unul dintre scriitorii străini invitați la cea de a VI-a ediție a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT), unde a participat la două evenimente: Întâlnirile Alecart, unde a fost oaspete alături de scriitoarea Sylvie Germain, un eveniment moderat de Emil Munteanu și Nicoleta Munteanu, și Scriitori în centru, invitat alături de autoarele Catherine Lovey și Carmen Firan, cu participarea traducătoarei Florica Ciodaru-Courriol, întâlnire moderată de Bogdan Crețu.
Nu puteam rata această ocazie pentru a avea o discuție cu un scriitor a cărui literatură merită să fie cunoscută, așa că i-am propus să conversăm pe marginea volumului său de proză scurtă, Alt nume, altă ușă, dar și să abordăm chestiuni mai generale, strâns legate de scris, cărți, lectură, piața editorială spaniolă, superputeri și multe altele. Sper să vă stârnească interesul și curiozitatea. Dialogul nostru – cald, relaxat și prietenos – a fost ghidat și de traducerea Maríei Álvarez Gutiérrez, căreia îi mulțumesc, și pe această cale, pentru ajutorul său.
De ce proză scurtă? În ultima vreme, în România s-a tot discutat despre proza scurtă, despre faptul că ajunge mai greu la cititori decât romanul, că se vinde mai puțin și tot așa.
Este o idee preconcepută, într-adevăr, că proza scurtă, povestirea, ar fi un gen inferior, mai puțin atrăgător, mai puțin valoros decât romanul. Dar, narativ, cred că este mai complex, este mai dificil de scris pentru că trebuie să fii mai precis, să fii econom, să fii atent ce cuvinte folosești. Într-un spațiu restrâns, trebuie să crești intensitatea textului. Dacă ne gândim la Truman Capote, de pildă, și la proza lui scurtă, vom vedea că o povestire de-a lui face de fapt cât un roman.
Aveți în volumul dumneavoastră de proză scurtă teme deloc solare: depresie, suferință, singurătate, boală. Cum le decupați, cum vă alegeți subiectele?
Scriu despre lucruri care sunt strâns legate de viață. Nu aleg premeditat să scriu despre subiecte ca boala, tristețea, depresia, ci le folosesc pe toate pentru a vorbi despre condiția umană, despre relațiile dintre oameni, despre conflictele interne cotidiene ale oamenilor. Toate temele de care spui sunt elemente care ne compun și pe care le aleg în funcție de necesitățile narative ale textelor la care lucrez.
Atât în volumul de proză scurtă, cât și în romanul dumneavoastră, descoperim personaje foarte diverse, narațiune la persoana I, multe protagoniste – mă hazardez chiar să afirm că femeile sunt în centrul operei dumneavoastră literare. Cum vă selectați personajele? De ce protagoniste care-și spun poveștile, vi se pare mai ofertant din punct de vedere literar?
Personajele mele sunt persoane care există sau, mai concret, pot exista în viața reală, le putem întâlni oricând. Și această selecție depinde de ceea ce vreau să povestesc, de ceea ce vreau să scriu. Când mă hotărăsc în ceea ce privește acest aspect, aleg din paleta de oameni care cred că s-ar potrivi.
Îmi place să folosesc narațiunea la persoana I pentru că ea facilitează accesul la conștiința personajului, la gândurile lui cele mai profunde.
Cât despre protagoniste, la început a fost un exercițiu literar, am vrut să mă pun în pielea unei femei, să văd cum gândește și cum acționează. Mi-am dat seama că e ofertant, că pot lucra mai mult în direcția asta, așa că am făcut-o. Nu am neapărat o preferință pentru personajele feminine sau pentru cele masculine, sunt la fel pentru mine, tot ce contează când mă apuc de scris e să găsesc vocea potrivită, cea de care am nevoie pentru o poveste sau alta. E adevărat că mi se pare că personajele feminine sunt mai atractive din punct de vedere literar – nu știu dacă și pentru cititor, la care nu prea ai cum să te gândești când scrii –, au un mod diferit de abordare a conflictelor, de exemplu, lucru care mă interesează foarte mult. De asemenea, diferite sunt și modurile în care gândesc, în care simt, atitudinile în fața vieții și tot așa.
Unele dintre personajele dumneavoastră au ca trăsătură viciul. Dumneavoastră ce vicii aveți?
Viciul meu cel mai mare este cafeaua. Și muzica – dar nu știu dacă ea poate fi considerată chiar un viciu.
Cum vă construiți sfârșiturile? Mă interesează mai ales în proza scurtă, unde suflul este diferit.
Când încep o proză, știu concret unde se duce, cum va curge până la sfârșit, îi cunosc finalul, dar îmi place să nu-l închid complet, să las mereu o ușă deschisă. Și știu în ce țară mă duc, să zicem, dar nu știu exact în ce regiune voi termina.
Cum credeți că ar trebui să ne raportăm la memorie/ trecut/ amintiri, elemente-cheie pentru literatura dumneavoastră?
Memoria e un stâlp narativ pentru mine, e vitală. O parte foarte importantă a unui om este memoria, ea ne face ceea ce suntem, pe ea trebuie să o înfruntăm permanent, ea conține toată viața unui om. Memoria condiționează acțiunile pe care le întreprindem, modul în care gândim, cum ne raportăm la lume. În memorie, închidem o parte din trecutul nostru. Astăzi, suntem atât de grăbiți și atât de preocupați să trăim în prezent, încât uităm de trecut, cel care ne-ar putea ajuta în prezent. Cred că e esențial să ținem cont de memorie.
„Viața e un loc rece care se încălzește doar cu emoțiile noastre“ – citat din proza Vremea rozelor. Care a fost cea mai recentă experiență care v-a încălzit viața?
În mod pozitiv? Nu este un moment bun pentru această întrebare. (Râde, ușor stânjenit.) Mama mea a murit de curând. Eram foarte apropiați. Așa că ceea ce mă poate încălzi acum sunt amintirile momentelor petrecute împreună. Contează mult pentru mine să-i păstrez memoria.
Totuși, ca să răspund și într-un mod pozitiv, cea mai recentă experiență luminoasă este festivalul acesta, prezența la FILIT, să fiu înconjurat de oameni cu care sunt pe aceeași lungime de undă, oameni ai cuvintelor, ai literaturii, să pot împărtăși impresii cu alți scriitori și alți cititori. Să fiu aici cu soția mea și să particip la tot ceea ce înseamnă FILIT m-a bucurat foarte tare, m-a făcut să mă simt foarte bine.
„Cel mai important e să iubești, să iubești chiar și cuprins de îndoială, de tristețe sau de chin. Să iubești chiar și ce urăști, căci îți arată o parte din tine pe care nu reușești s-o percepi“ – fragment din proza În mine. Să fie iubirea aceasta un mod de a ne păstra încrederea în umanitate?
Este foarte greu să crezi în umanitate, indiferent de mijlocul pe care îl folosești. Iubirea ne dă șansa de a crede în speranță; nu atât de a avea încredere în umanitate, ci de a avea forța de a merge mai departe, de a crede. Iubirea te face să devii cea mai bună persoană posibilă. Iar asta include relația cu alte persoane și cu lumea înconjurătoare.
Viața dumneavoastră se învârte în jurul cuvântului, al literaturii, fiind scriitor și editor. Așa că nu mă pot abține să nu vă întreb ce literatură citiți, ce vă atrage atenția, ce fel de cititor sunteți, aveți vreun tabiet?
Lăsând la o parte faptul că, uneori, îmi place să citesc literatură pentru copii, citesc cu plăcere literatură americană și germană, volume contemporane de proză scurtă și romane și recitesc constant clasici precum Cehov sau Wilde. Îmi place foarte mult literatura din secolele XIX și XX – sunt extrem de interesat de literatura care folosește fluxul de conștiință, citesc și recitesc Virginia Woolf, de pildă.
Cât privește tabieturile de cititor, sunt o persoană un pic maniacă. Seara este momentul în care îmi place și să citesc, și să scriu, ceea ce e conflictual, căci nu le pot face în același timp, trebuie să aleg. Așa că încerc să citesc dimineața, când e atât de multă liniște, și să scriu seara. La mijloc, la amiază, mă ocup de toate acele lucruri care îmi deranjează viața. (Râde.)
Povestiți-ne puțin despre Crealite.
Crealite este un proiect mic care încearcă să vină cu voci noi, puternice, originale. Obiectivul principal al acestuia este să le dăm șansa acelor scriitori care au cărți foarte bune, dar nu ajung la edituri mari, să fie cunoscuți de cititorii din Spania. Încercăm să introducem pe piața editorială autori de forță precum Dora Pavel, scriitoare din România, căreia i-am publicat traducerea romanului ei Agata murind.
Chiar așa, cum vedeți piața de carte spaniolă?
Sunt două dimensiuni ale pieței editoriale din Spania, una bună, alta mai puțin. Pe de o parte, se publică cărți foarte bune, sunt multe edituri care-și fac foarte bine treaba. De cealaltă parte, alte edituri publică volume îndoielnice din punct de vedere al calității, care nu contribuie la educarea publicului spaniol, dar produc rezultate, aduc vânzări – cum sunt cărțile unor vedete. Asta ar fi partea negativă a lucrurilor. Cred că ar fi foarte interesant ca editurile mari să dedice mai mult spațiu publicării de cărți de teatru și de proză scurtă, de exemplu.
Când nu scrieți și nu editați, cum vă petreceți timpul?
Înainte, îmi petreceam timpul cu chitara clasică, acum nu mai pot, așa că mă bucur să citesc, sunt pasionat de caligrafie și îmi place foarte mult să fac plimbări lungi.
Ce v-ar plăcea să discutați cu autorii dumneavoastră favoriți? Ce subiecte ați aborda?
Cred că m-aș comporta ca un adolescent în prezența lor (râde), pentru că aș vrea să știu multe lucruri, pe care sigur nu mi le-ar spune vreodată, cum ar fi cum și-au construit structura unei proze anume, cum se gândesc la personajele lor, cum le făuresc personalitățile și tot așa.
Dacă ați avea o superputere pentru o lună, care ar fi aceea și de ce?
Poate părea ciudat, dar ăsta e un subiect la care m-am gândit toată viața mea. (Râde.) Am avut mereu preferințe pentru trei-patru superputeri. Dar, dacă ar fi să aleg, atunci aș vrea să fiu invizibil. Și asta pentru că aș putea duce o viață normală, dar, în același timp, nu m-ar vedea nimeni. Poate părea egoist, dar, de fapt, are de-a face cu un sentiment de liniște și pace.
Cu ce plecați de la Iași?
Eu simt totul foarte intens, așa că și ceea ce voi lua cu mine va fi la fel. La Iași am început să cunosc cultura română, care mi se pare foarte interesantă și de care m-am apropiat foarte mult. Voi duce la Madrid cu mine toate persoanele pe care le-am întâlnit, prietenia lor, ooamenii care fac lucruri minunate aici, conversațiile literare, culturale, sociale care m-au bucurat foarte mult.