A fost scrierea Submarinului iertat un experiment de constringere la care v-ati supus reciproc? Cum a functionat constringerea: eliberator sau, dimpotriva, infernal?
Ruxandra Cesereanu: Nu stiu daca a fost un exercitiu de constringere. A fost o batalie pe viata si pe moarte pentru poezie. Fiecare, sigur, se lupta pentru poezia lui, dar, in acelasi timp, il interesa comuniunea cu celalalt, ca altfel n-am mai fi scris poemul impreuna. La urma urmei, cind scrii o carte la patru miini, nu o scrii numai ca sa te diferentiezi de celalalt si sa fii distinct, ci ca sa intri in comuniune cu el, sa existe o forma de inrudire cu celalalt. Altfel, la ce bun?
Andrei Codrescu: A fost ca o nastere, contractiile au venit odata la citeva minute sau la citeva zile si totul s-a deschis, a fost eliberator, cu momente care s-au facut infinit de mari si dup-aia s-au contractat din nou, astfel incit ne-am restrins si ne-am eliberat de mai multe ori. Eu cred ca am gasit ritmuri care le faceau pe amindoua.
R.C.: Iar in anumite cazuri, putine, e adevarat, ne-am facut corectii, pe care fiecare le-a aplicat. Am negociat dur uneori, dar am ascultat sfatul celuilalt.
Exista o voluptate anume in rostirea propriilor poeme? Modifica ea in vreun fel chipul sau sensul poemului?
R.C.: Voluptatea era aici de alta natura, era voluptatea comunicarii cu celalalt, poate voluptate intre ghilimele, n-o putem numi voluptate propriu-zisa. Rostirea era esentiala, repet, in masura in care aveam de impartasit ceva, in masura in care submarinul acesta chiar devenea un instrument de facut poezie, pentru poezie.
A.C.: Eu am ascutat-o pe Ruxandra citind si mi-am extras voluptate din ce spunea ea, si cind am citit bine, era pentru ca am inteles bine si am regasit ritmul scrierii.
„Poezia e un minunat instrument de razvratire”, spuneati, domnule Codrescu, intr-un articol. Submarinul este un instrument de razvratire? Si daca da, de ce fel?
R.C.: Este un instrument de razvratire si impotriva launtrului nostru, al unui launtru care trebuie scotocit ca sa scoti din el ce trebuie scos si sa te calmezi dupa aceea, sa te linistesti. Razvratirea exista dintotdeauna, ca o fronda, ca o catapulta, dar e o catapulta cu limba despicata de sarpe, una cu doua taisuri. Pornesti o batalie si ca sa cistigi, dar si ca sa linistesti si sa gasesti ceva in tine.
A.C.: Pentru mine, a fost un experiment, ca sa vedem daca intr-adevar putem face un obiect adevarat din ceva aproape imposibil, sa facem ceva din cuvinte. Si, in acest sens, faptul ca am reusit este un succes pentru imaginatie si o negare chiar a noastra, a limitelor noastre si a celor care spun ca imaginatia nu poate sa faca lucruri imposibile.
Cum reusesc sa se intilneasca delirurile singuratice ale pianistei si beatnikului?
R.C.: Ele pina la un punct sint deliruri distincte, dar, la un moment dat, se intretaie, se incruciseaza, batalia le face sa se incruciseze, exista un continuum, o conducta, un cordon ombilical care apar. Chiar daca, in acelasi timp, in partitura beatnikului exista si un comentariu ironic – e foarte bine ca exista acel comentariu ironic, caci demoleaza delirul pianistei.
A.C.: Delirul venea si din orarul nostru imposibil, fiindca sint opt ore diferenta intre noi si, cind eu eram treaz, Ruxandra dormea, iar eu am stat treaz la ore neobisnuite… la 4 dimineasa, delirul traieste in orice caz, peste tot. Am scris niste poezii pe marginea poeziei si vorbeam chiar despre diferenta de orar si despre cum am delirat impreuna.
R.C.: Uneori, ca sa facem legaturile, puntile intre partiturile noastre de poezie, eu stateam pina la miezul noptii, ca sa pot sa-l mai prind pe Andrei, sa-l gasesc pe mail, pentru ca, evident, nu statea tot timpul pe Internet, iar lui i se intimpla sa stea treaz pina la 4 dimineata. Dar asta nu s-a intimplat totusi foarte des. De obicei, cind el scria, eu dormeam, si cind eu scriam, el dormea. Totusi, de citeva ori, am prelungit orele, pentru ca existau niste bucati de text care asteptau raspuns imediat.
A.C.: Mi-am pierdut destul de mult mintile, desi n-am declarat acest lucru.
E un poem de dragoste (intreb tocmai pentru ca multi asa l-au simtit)?
A.C.: Da!
R.C.: Este mai degraba o batalie pe viata si pe moarte pentru poezie, caci fiecare dintre cele doua personaje reprezinta un alt tip de poezie.
A.C.: E imposibil sa stai treaz atita timp si sa-i vorbesti altuia asa de intens fara sa fie dragoste acolo.
R.C.: Dar dragostea asta este demolata de sarcasm, de ironie, sint scene amuzante, momentul in care pianista se impiedica prin submarin si distruge tot si-l loveste pe beatnik de periscop.
A.C.: Si bietul beatnik a aruncat-o in tavan de citeva ori.
R.C.: Beatnikul i-a pus piedica, si ea a cazut in cap si s-a trezit. Foarte bine ca s-a trezit. As zice mai degraba ca este o prietenie speciala intre cele doua personaje, prin care ajung sa se tolereze reciproc. Nu ajung neaparat la un punct comun al poeziei, desi finalul indica acest lucru, dar se tolereaza si accepta alteritatea. Este o calda si tandra prietenie polemica intre doua fapturi distincte, dar care pina la urma, desi foarte diferite, gasesc calea spre comuniune si alchimie.
A.C.: Asta-i bine spus. Crizele mi-au reinnoit avintul poetic. De multe ori am vrut sa ma opresc din drum si Ruxandra m-a incurajat sa continuu si poate ca si eu am facut lucrul asta o data sau de doua ori.
R.C.: Da, pentru ca simteam la un moment dat ca era prea incrincenata polemica intre noi, desi eu, acum ain timpul lecturii publice de la Cluj, n.m.th, am murit de ris cind am citit poemul si cind am simtit ca Andrei a citit mai bine decit la Sibiu. Ironia si sarcasmul legate de Plath si de T.S. Eliot erau mult mai pregnante in lectura lui. Iar noi am facut lectura asta si pentru ca, pentru prima data, ne auzim vocile, dat fiind ca am scris cartea prin e-mail. Deci eu zic ca si ironia asta a fost esentiala, dar, mai ales, a fost o ironie a acceptarii celuilalt.