În love-storyul lui Tudor Giurgiu, Parking, inspirat de romanul Apropierea de Marin Mălaicu-Hondrari, Mihai Smarandache e un tânăr plecat la începutul anilor 2000 la muncă în Spania, dar nu pentru a face bani, ci pentru a fi liber să scrie. Deși debutant în rol principal în cinema, actorul născut la Iași în 1982 impune prin sobrietate și discreție, deși i-a fost dificil să lucreze într-o limbă străină, într-o țară străină și cu actori de altă naționalitate.
Parking, coproducție româno-hispano-cehă produsă de Libra Film Productions, a avut premiera mondială în deschiderea TIFF și intră pe ecranele din România în 14 iunie 2019. Cum a fost primit filmul la TIFF?
A fost un public care a reacționat foarte cald, ba chiar s-a râs mai mult decât mă așteptam. Toți oamenii cu care am intrat în contact mi-au vorbit foarte frumos. Am stat de vorbă cu câțiva spectatori și aproape toți m-au întrebat de partea cu limba spaniolă – cum a fost să lucrezi într-o limbă pe care nu o stăpânești la perfecție, ce dificultăți am întâmpinat ș.a.m.d.
Ce făceai la începutul anilor 2000, când se întâmplă acțiunea filmului?
În 2000 am terminat liceul și am intrat la Facultatea de Automatică și Calculatoare din Iași. Habar n-aveam ce urma să mi se întâmple anul următor: că voi renunța la facultate, că mă voi hotărî să dau la Actorie cu doar două luni înainte de examen, că voi face pregătire o lună de zile și că voi intra.
Trebuia să plătesc taxa pentru semestrul al doilea, dar văzusem un examen de actorie de anul I al verișoarei mele și eram fascinat. Începusem să mă gândesc că, dacă există o școală de spus povești, acolo ar fi locul meu. Eram în ziua în care trebuia să-i cer mamei banii pentru semestrul doi. M-am gândit ce fac, dau taxa și continui această facultate unde îmi era extrem de greu, sau îi dau banii mamei înapoi și-i spun că dau la Teatru. Dar, în loc să mă trezesc la 7 dimineața, m-am trezit la 12. Mama nu era acasă, n-am mai ajuns la facultate și, când a venit mama, mi-a spus: „Nu-ți face probleme, am plătit eu taxa“.
A fost momentul când mi-am dat seama că, dacă nu fac ceva, viața mă ia pe sus, așa că mi-am luat inima în dinți și i-am spus mamei toată treaba. A fost calmă și a zis că, dacă așa vreau, ea și cu tata mă vor susține cum vor putea, numai să dau la facultate în Iași, pentru că n-au destui bani. Și uite unde am ajuns.
Te-am văzut la Teatrul Odeon din București în Jurnalul lui Robinson Crusoe, unde atrăgeai privirile. De ce filmul a venit așa de târziu?
Acest musical în regia lui Mihai Măniuțiu pe muzica Adei Milea e un spectacol la care țin foarte mult. Mă bucur că sălile sunt pline și că lumea se simte bine. Eu eram fan Ada Milea de multă vreme și mă bucur mult că am putut lucra împreună și că a ieșit un spectacol foarte special.
Cu filmul am tot cochetat de-a lungul celor 14 ani de când fac meseria asta. De ce așa târziu filmul? Cred că ține de șansă. Să fii omul potrivit la locul potrivit.
Ce a fost mai greu la Parking, să filmezi primul rol principal într-o limbă străină, să filmezi într-o țară străină sau pur și simplu să duci în spate un film în care apari în toate scenele?
All of the above. A fost foarte greu în special pentru că înainte de filmări nu vorbeam deloc spaniolă. M-am pregătit cu Marius Rădoi (n.red.: profesor de spaniolă la Institutul Cervantes), căruia am să-i mulțumesc cu fiecare ocazie, m-a ajutat enorm în cele trei săptămâni dinaintea filmărilor. A fost greu pentru că am filmat mult noaptea, temperatura scădea drastic, iar eu eram în tricou și pantaloni scurți, pentru că în film era vară. A fost greu și pentru că nu am mai filmat niciodată atât de mult, nu am mai avut niciodată un rol atât de mare. Dar a fost o experiență extraordinară și îi mulțumesc lui Tudor Giurgiu că a avut încredere și că m-a ales pe mine pentru acest rol.
Cum a fost să filmezi în Spania? Ai interacționat ușor cu partenera și cu restul actorilor spanioli?
Am stat șase săptămâni în Córdoba și o săptămână la Sevilla.
Mi-am dat seama că atunci când vedeam filme, nu știu de ce, aveam senzația că oamenii ăia merg la filmare de la ei de acasă și că se întorc înapoi, când, de fapt, de foarte multe ori „casa“ e o cameră de hotel. Nu mă gândisem niciodată la asta, că poți citi scenariul over and over la hotel, nu acasă, că poți intra după o zi de filmare în cameră și că ți se va părea că ea și-a recăpătat forma de dinainte să vii tu acolo. Un loc cu foarte multe amintiri, și toate nevăzute.
M-am înțeles foarte bine cu Belén Cuesta, o actriță minunată, extrem de generoasă și care m-a ajutat pe tot parcursul filmărilor. M-a ajutat foarte mult cu textul, să-l facem vorbit, să sune cum trebuie, să căutam variante pentru a face vorbele să sune natural. Toți actorii spanioli m-au făcut fiecare în felul său să mă îndrăgostesc de ei, de pasiunea pe care o au pentru meserie. Mi-au readus aminte cât de privilegiați suntem că le spunem oamenilor povești.
Cum te-ai pregătit pentru rol?
Am citit cartea lui Marin, am stat puțin de vorbă cu el, dar mi-am și imaginat ce anume din mine poate povesti ceva din el. L-am studiat pe ascuns – cum fumează, unele gesturi. M-am gândit mult la cum privește personajul, mi s-a părut că asta poate spune mult despre singurătatea și căutările sale.
Apoi acolo, prin locurile personajului, aerul ăla, soarele câteodată necruțător, fumând Ducados (țigări pe lângă care un Marlboro roșu uscat, uitat pe dulap pare ceva light), adunând senzații care să umple simțurile cu o prezență a acelei părți de lume. M-am gândit mult la ce înseamnă să pleci din țară, să ai curajul ăsta (nebun din punctul meu de vedere) de a pleca pur și simplu, fără a avea nici o siguranță, ci doar întrebări și speranță. M-am gândit la ce înseamnă distanța față de cei dragi și la ce mai înseamnă cei dragi dacă apare distanța.
Ai găsit multe puncte comune cu personajul?
Cred că suntem două genuri foarte diferite de oameni. Eu nu am atâta curaj, nu avem același lecturi, iar eu m-am lăsat de fumat. Cred, totuși, că un fel de solitudine ne leagă – un sentiment destul de contradictoriu, un soi de nevoie de singurătate care se tot adună și care mă face să tânjesc după oameni, ca apoi să-i părăsesc și să mă retrag, să privesc din afară și apoi iar să simt acut lipsa lor. E un fel de sinusoidă a singurătății sau, mai degrabă, un fel de montagnes russes. Cred că felul ăsta de a fi cerne foarte bine oamenii, pentru că mulți preferă persoane mai echilibrate, deși cred că e loc pentru toți sub soare.
Ce planuri ai în cinema pentru perioada următoare? Ce regizor ți-ar plăcea să te sune mâine să-ți propună un rol?
Nu am avut niciodată un regizor despre care să spun că mi-aș dori să lucrez cu el. Viața a fost foarte darnică cu mine și am avut ocazia să lucrez cu mulți oameni extraordinari. Aș vrea să mai joc în filme, sigur, dar asta –repet – cred că ține de șansă. Poate că după ce iese filmul o să înceapă să sune telefonul, cine știe.