A rămas un celebru anonim prietenul lui Flaubert care, pe moarte fiind, cerea să închidă cineva fereastra, pentru că afară e insuportabil de frumos. Camus reține exclamația vieții atunci când îi evaluează pe oranezi la maturitate.
Locuitorii Oranului natal s-au specializat între timp la celălalt capăt al vieții, ferecându-se între ziduri și exorcizând peisajul. Ba mai mult, construindu-și labirintul prin pasivitate, ei s-au lăsat pradă Minotaurului. La fel cum întreaga Europă – „jilavă și neagră“ – tocmai își devorase umanitatea în războaie. Cu toate acestea, el vede frumusețea din „barbaria fericită“, ce trăiește doar prin constrângere. Fugind de singurătatea populată a continentului european, fiul Algeriei știe acum să asculte pietrele, să admire deșertul, să priceapă cerul mineral. Cu alte cuvinte, Camus scrie un jurnal al revelației din mijlocul unui loc ce nu s-a prăbușit sub povara îngreunării profețite de Nietzsche.
Vara cuprinde numeroase asemenea interferențe culturale. Pe de o parte un volum memorialistic, cu impresii de călătorie și meditații despre devenire, amintire și sens; de cealaltă, citim eseuri despre temele obișnuite ale filosofului și prozatorului. Scrise din anii treizeci până la mijlocul secolului trecut, eseurile din Vara se distanțează de textele radicale ale lui Camus. Dacă în cele mai cunoscute volume scriitorul dezbate absurdul vieții și conflictul dintre cosmic și uman, aici, Camus se înșurubează meditativ într-un trecut retrăit cu șansa unei fericiri posibile.
N-aș vrea să se înțeleagă că scriitorul se reîntoarce în Algeria franceză ca un turist. Nici n-ar putea. Mai degrabă, el se vrea un ghid pentru cititori, convins fiind că, dacă te naști într-un loc, nu-l vei putea niciodată trata cu distanță critică. Când se lasă pradă amintirii și notației descriptive, Camus devine un poet sigur că nefericirea ucide și ura descărnează. În același timp, recunoaște că, așa cum arată timpurile, iubirea e cu neputință și dreptatea n-are cum răzbi de una singură. Inflamat de atmosferă, de peisaje și mare, scriitorul se lasă pradă reveriei lucide. În fond, eseurile lui Camus sunt pretexte ale întoarcerii la inocență. Dobândită la maturitate, ea, inocența, se numește acum simplitate, și sentimentul dominant crește din acumulările filosofice, din cele livrești și, mai ales, din biografeme.
Mirarea copleșește rațiunea lui Camus
Camus scrie cu însuflețire poetică despre un loc în care infernul pietrei și sensurile mării se însoțesc în formule inedite; ca într-un paradis locuit de neant. Cea mai mare temere a scriitorului francez este să nu devină captivul deznădejdii, ca întreaga lui generație. În fapt, opțiunea lui e paradoxală, migrând acum spre o poetică a existențialismului luminos. El nu neagă zarva actualității, dar aclamă inactualitatea nihilistă.
Camus caută scânteia acolo unde Nietzsche cerceta bezna cea mai adâncă. El scrie mereu ațintit cu ochii spre cer, agățându-se de un soare pe care-l intuiește îndărăt, dar pe care nu-l privește niciodată fățiș, preferându-i irizațiile. Ca în fața unui un zeu spre care nu ridici privirea, ci îl cauți prin grandiosul dimprejur. Sau, ca să ne slujim de Kant, el caută sublimul pentru a nu cădea pradă acediei.
În Vara, notațiile eseistice aparțin unei ființe surprinsă de propria vitalitate. Cucerit de revederea unui cer uitat în prezentul apocaliptic, mirarea copleșește rațiunea lui Camus. Oricât de ironic la adresa romantismului, scriitorul stă față-n față cu propriul destin romantic. Numai că recursul lui contemplativ îl poartă într-o intimitate ce nu se metamorfozează nicicum în discurs. Ieșind din matrice, când părăsește Tipasa, redescoperă luptele endemice ale Europei. Însă amintirea regenerată în patria algeriană îl întremează. Ceea ce nu e puțin lucru. Căci filosoful recunoaște expert calea lăuntrică străbătută la două capete: de-o parte și de alta a crimei și spiritului. Prețuiește, la urmă, o virtute cumva naivă pentru vehemența știută din alte eseuri. Anume, voința de a trăi fără a refuza nimic din viață. Ultimul text, un Jurnal de bord, trebuie citit ca un corolar vindicativ al exilatului în filosofie. Camus călătorește în jurul lumii cu senzația că sensurile ancorează întotdeauna poetic, că observația rămâne inutilă.
Camus și-a recunoscut eșecurile
Citit astăzi fără echer, volumul aduce cu o scriere anti-existențialistă. Mai mult decât un jurnal eseistic, Vara este o declarație de dragoste. Întâi, dedicat nebuniei „mute“ a mării și vieții care nu se supun uitării. Apoi, pentru că orice întoarcere cu acces la fericire deschide altfel supapele vieții. Atunci, libertatea și goana spre propria pierzanie capătă un sens simplificat, profetic chiar. De aceea senzația că trăiește în largul mării, însoțit de spaima de a fi și de primejdia inclasabilă, îi oferă în același timp și certitudinea că, pentru a retrăi e nevoie de-un har special, „de uitare de sine sau de o patrie“.
Camus și-a recunoscut eșecurile după cum s-a închinat măreției unui absurd pe care nu l-a slujit până la capăt. Aproape fiecare frază din eseurile prinse în Vara trădează o complicitate savantă. Cu locurile, cu mitologia și literatura, cu propriul sine. Însă nu crede că scriitorii se au pe ei înșiși în vedere, nici că se pot ilustra în textele lor.
Cu siguranță, crede el, operele evocă istoria unor nostalgii sau tentații, aproape niciodată propria biografie. „Nici un om n-a îndrăznit vreodată să se zugrăvească așa cum este“, conchide el. Și-atunci, ce să reținem dintr-o viață? Aș zice că, alături de antidotul propus de Nietzsche și reținut de francez, al frugalității calme, trebuie așezată viața nesupusă amintirii și uitării. Dar neapărat dominate de un soare însoțit de mare.
Întoarcere la Tipasa și Marea cât mai aproape au atâta poezie concentrată de negăsit în altă parte a eseisticii lui. La patruzeci de ani, scriitorul lasă deoparte tineretul algerian, umorile dintre cartiere și regiuni, dintre etnii și civilizații și se oprește la mare. În mijlocul ei. Camus începe acest periplu ca un turist al locurilor natale, un critic civilizat transformat în promotorul regiunii, scrie mai departe în tradiția reportericească naivă, pentru ca spre final să-și fie sieși arbitru în dezbaterile conceptuale. Sfârșește, cum spuneam, împotriva nefericirii. Ca poet.
Vara este un manual al revoltei înfrânte. O colecție de aventuri interioare în care abandonul triumfă în lupta cu singurătatea și vidul. Început ca un experiment biografic, rezemat pe sărăcia exilului ce naște proiecte deficitare, periplul eseistic încremenește înaintea neobișnuitului din banalitate. Camus rămâne un copil cu tinerețea furată și un matur ce reînvață să privească poezia cu inocență.
Albert Camus, Vara, traducere de Modest Morariu, Editura Polirom, 2019