Romanul Fontana di Trevi stă sub semnul deschiderii și al rememorării. Este o dublă deschidere, prima fiind o deschidere a granițelor: Letiția face naveta între Franța și România, iar Claudia călătorește peste hotare cu burse de studiu. Dar este totodată și o deschidere a caracterelor umane, care pune în lumină răutățile, invidia și duplicitatea.
Firul principal al rememorării îi aparține Letiției, o rememorare lucidă, cu toate cărțile pe masă, ce evită să romanțeze trecutul. Ciclul început se încheie aici. Fontana di Trevi închide trilogia începută în 1975 cu Drumul egal al fiecărei zile și continuată în 2010, cu Provizorat. Gabriela Adameșteanu reușește să creeze fresce ale trecutului, mizând pe lucrurile mărunte, care construiesc cotidianul personajelor, fără a scăpa din vedere corelarea la cadrul general.
Vorbim despre un roman al eliberării, așa că trebuie să vă întreb. Credeți că după 30 de ani de la Revoluție am învățat să fim liberi?
Răspunsul este inevitabil mai nuanțat puțin, nu în alb și negru: s-au învățat cu libertatea cei care erau foarte tineri în 1990 ori s-au născut după. Ceilalți, cei din generațiile anterioare, au reușit să ajungă la libertate numai dacă s-au eliberat de dependențele proprii (inclusiv umane) și și-au putut controla stresurile anterioare. Cred că libertatea se învață greu. Unul din titlurile ultimului meu roman, Fontana di Trevi, a fost Gustul acrișor al libertății. Și astăzi este dificil, în spațiul public. Spre exemplu, disciplina stupidă din PSD îmi amintește controlul terorizant al Partidul Comunist față de membrii săi. Mai există destui oameni în țara aceasta neinteresați de libertatea lor.
Dacă vorbeam despre libertate, aveți o anumită legătură cu Franța, care funcționează ca un fir roșu între biografia dumneavoastră și scriitură: Letiția Branea se stabilește în Franța. Dumneavoastră v-ați bucurat de o bursă acolo, apoi ați fost publicată la Gallimard. Prin urmare, cunoașteți realitățile franceze mult mai bine decât alții. Din punctul dumneavoastră de vedere, cum este văzut scriitorul român acolo?
Scriitorul român este o abstracție, este o medie care nu există. Dar mulți dintre colegii mei, prozatori și prozatoare, au cărți traduse și publicate în Franța, cu cronici favorabile în presă, iar unii dintre ei, precum Norman Manea sau Florina Ilis, au fost și premiați. Și cărțile mele au fost nominalizate la premii în Franța și Italia, am avut întâlniri cu cititori împreună cu Dan Lungu etc. Din păcate, din ce am observat eu, România nu era o țară bine văzută, nici bine cunoscută și atârna adesea ca o piatră în rucsacul scriitorului român.
Cât de greu v-a fost să scrieți episodul avortului?
Nu mi-a fost greu să-l scriu, mai ales că am știut încă din anii ’80 că îl voi pune pe hârtie cândva. Eram obsedată de destinele unor femei tinere care au murit, lăsând în urmă copii mici, ori care n-au mai putu avea copii, fiindcă li se făcuse histerectomie. Într-o primă formă am redat-o altfel, am o povestire despre acest subiect, Scurtă internare, apărută încă din 1989, în volumul Vară-primăvară. Scena avortului era schițată încă din romanul Provizorat, dar n-a mai intrat în structura de-atunci și am amânat-o pentru romanul următor, care se numea inițial Anotimpurile libertății, pe urmă Gustul acrișor al libertății. E cel care până la urmă s-a numit Fontana di Trevi.
Un altfel de marcă a însemnat pentru dumneavoastră un moment traumatic, pe care îl povestiți. Am găsit foarte vie și puternică evocarea cutremurului din 1977. Dincolo de redarea sa literară, cum au fost pentru dumneavoastră acele zile?
În ziua cu pricina mă aflam într-un bloc de periferie, la marginea Bucureștiului, și aveam în mână o țigară aprinsă, pe care nu știu când am stins-o. A doua zi aveam o rană de arsură pe mână. Nu mai trecusem prin nici un cutremur și în primul moment mi-a plăcut când mă legăna, dar pe urmă am început să mă îngrijorez și m-am dus în camera copilului, care avea 8 ani. Cu el în brațe, vedeam cum se crapă pereții și ies nori de var din ziduri. În fiecare cameră din apartament erau răspândiți membrii familiei mele și m-am gândit că vom muri așa, separați unii de alții. Povestea e mai lungă, dar ce pot să mai spun este că atunci blocului acela i-a fost afectată structura de rezistență. Nu știu cât de bine a fost consolidat, apoi pentru că peste un an am reușit să mă mut de acolo.
Cum v-a influențat experiența jurnalistică de la revista „22“? Atât în viața de zi cu zi, cât și în scris?
Experiența jurnalistică mi-a dat o altă încredere în mine decât îmi dăduseră profesiile anterioare. Mi-a corijat nepunctualitatea și m-a învățat să urmăresc spațiul acordat în revistă și deadline-urile. Mi-a oferit o serie de repere ale lumii de azi (geografice, politice etc.) și mi-a îmbogățit, inclusiv prin experiențe negative, cunoașterea oamenilor.
Pot spune mai mult, că mi-a arătat ce greu este să reziști ca femeie într-un post de top în presă, în răscrucea unor interese, care sunt cu atât mai intense, cu cât sunt mai efemere. Am înțeles mai exact cum stau lucrurile în țara asta și mi s-au temperat sentimentalismele față de ea. Ajunsesem destul de aproape de „tupeul jurnalistic“ când contextul violent (mai ales în presă) m-a scos din peisaj. Retroactiv, mi-am reproșat că, probabil din cauza stresului și a supraîncărcării, n-am avut o relație suficient de umană cu toți cei cu care lucram.
La suplimentul „Bucureștiul cultural“ ați creat o bursă a tinerilor scriitori. Ce autor ne recomandați? Să fiu în ton cu personajul Daniel, cine ar fi un must-read?
Am făcut Bursa scriitorilor tineri dintr-un fel de joacă, împreună cu Paul Cernat. Colegii de redacție erau la fel de pasionați de ea, tehnoredactorul făcea calculele, tabelele, secretara ținea legătura cu criticii literari de toate generațiile, din mai multe orașe, eram foarte corecți cu toții.
Simțisem în aer că vine o nouă generație și am tot căutat soluții editoriale, mai întâi o rubrică despre cotidian/ media ținută de diverse nume, majoritatea tineri, dar aceasta a stârnit o nemulțumire în GDS și am fost împinsă să-mi dau demisia. Am ținut să păstrez suplimentul „Bucureștiul cultural“, unde am creat acea bursă care chiar a fost utilă, dar între timp acei autori tineri sunt, majoritatea, certitudini ale literaturii de azi.
Poate o astfel de bursă, alcătuită de critici din toate provinciile și toate vârstele (așa cum era a noastră) poate fi interesantă ca o temperatură a momentului. Eu, personal, nu cred însă în generații, fiindcă nu mă recunosc în nici una. Diferența față de atunci este că nu prea mai există critici de întâmpinare, au devenit universitari, au obligații de scris în anume publicații etc. Într-o lume a banului, literatura, critica sunt jenant de neplătite. Nu mi se pare deloc firesc, remunerarea corectă a efortului intelectual înseamnă respect pentru o importantă profesie, care însă, în lumea de azi, tot pierde teren.
Se observă în scrierea dumneavoastră o atenție la detalii și atmosferă, dar fără a încărca povestea, care mă trimite cu gândul la o abordare proustiană. În această direcție, care a fost influența lui Proust asupra dumneavoastră?
O, am tot povestit, inclusiv în Anii romantici, cum am dat de Proust! Am vrut să mă specializez în Lingvistică, fiindcă prea mulți dintre colegii mei de an voiau să facă Literatură. Am făcut un an de Filologie Romanică și mi-am dat seama că Lingvistica nu e de mine – sau mai exact nu sunt eu de ea. Și când să-mi iau tema de diplomă, m-am trezit că nu urmasem cursul de Interbelic, iar așa-zisa literatură actuală nu mă interesa.
Am căutat un subiect la Teoria Literaturii și am ales ceva legat de personajul literar (era epoca noului roman și se credea că personajul va dispare, dar n-a fost așa). Și așa am ales un autor despre care abia începuse să se vorbească și despre care nu știam nimic – Marcel Proust. Un mic snobism, pe care l-am plătit din greu, fiindcă nu fusese tradus decât un volum. L-am citit în original, la Biblioteca Academiei, și m-a marcat pe viață prin profunzimea și subtilitatea sa, pe care nu le mai întâlnisem la alți autori.
Ați afirmat într-un interviu că ați vrut să fiți scriitor, la masculin. Chiar vi s-a spus că scrieți ca un bărbat. Totuși, citind Fontana di Trevi, nu cred că un bărbat ar fi putut transmite angoasele și experiențele feminine atât de realist, de viu.
După mine, Tolstoi și Flaubert sunt singurii scriitori care au înțeles cu adevărat (miraculos!) experiențele feminine. Altfel, deseori în romanele scrise de bărbați personajele feminine sunt idealizate și corporalitatea lor este evitată.
Am fost flatată când mi s-a spus că scriu ca un bărbat, nu ca o femeie, și îmi controlam efuziunile sentimentale, lirice etc.
Acum cred că romanele scriitoarelor sunt la fel de intens dramatice ca și ale scriitorilor, mai ales cele ale ultimilor ani (mă gândesc la Florina Ilis, la Tatiana Țîbuleac, la Andreea Răsuceanu – mai ales în romanul nou, pe care îl pregătește acum –, și scuze că m-am oprit doar la ele). De fapt, cred că un scriitor trebuie să poată avea multe identități – de gen, de vârstă etc. care să îi permită să funcționeze în planuri diferite.
În Anii romantici folosiți sintagma „marca exilului“. Cum se manifestă aceasta? Putem discuta de două ipostaze ale sale – una în România, aruncată asupra celor plecați, și una în afară – dată de străini?
Da, aveți dreptate, există o „marcă a exilului“ și ea se manifestă diferit. Cea internă, a celor rămași, este valorizatoare în genere la adresa celor plecați (eventual amestecată cu o anume invidie). Aceasta este dublată de una de regulă devalorizatoare, dată de străini. Nu e specifică doar românilor, ci și altora care vin din Est sau de pe alte continente.
Într-un interviu de anul trecut, Attila Bartis îmi spunea că sunt locuri pe care le numește acasă și pe care, chiar dacă pleacă fizic, nu le părăsește niciodată emoțional. Unde este pentru dvs. acasă?
Acasă pentru mine este acasă. Am însă o problemă cu Bucureștiul, vara niciodată nu mă simt acasă în el. Sunt născută și crescută până la 18 ani în zone de dealuri și tânjesc după clima lor. Dar, pe de altă parte, în orașul de provincie mă sufocam, îmi plac marile aglomerări urbane.
Aveți tabieturi la scris? Zile, momente preferate, locuri?
Acum îmi pot permite să am tabieturi – masa mea de lucru, hârtii, dosare, computer, caiete cu note etc. –, dar de-a lungul timpului am fost o persoană foarte ocupată și nu prea mi-am putut îngădui. Când am început, în anii 1970, „scriam în minte“, în autobuze, mergând spre casă. Aveam o memorie foarte bună, ceea ce mi-a permis să fac asta, dar o memorie care la a doua carte deja se micșorase. Cât despre scris propriu-zis, ficțiunea prefer s-o scriu dimineața, ziua sau după-masa, dacă mi s-a întâmplat să fi dormit înainte. Le asociez cu mici obiceiuri cotidiene: beau cafea slabă, americano, și ceai, de orice fel, verde, negru… Cândva fumam, dar de obiceiul ăsta m-am lăsat demult.
Preferați să lucrați mult timp la o carte, refuzați prolificitatea altor scriitori. De aceea vă întreb, vă despărțiți greu de un volum din momentul în care știți în sinea dumneavoastră că l-ați încheiat?
Am început să scriu târziu, am avut pauze mari între cărți. Așa m-a dus viața. Dar îmi amintesc că, atunci când am început, mi se părea de-a dreptul plictisitor să tot scrii, ca un funcționar, și să scoți mereu cărți. Acum văd că aceasta e regula – un fel de disperare, să nu-ți pierzi locul în memoria tot mai scurtă a cititorilor. Mă despart greu nu neapărat de romanele mele, cât de personajele mele. Din ce în ce mai greu, probabil fiindcă în anii când nu scriam mă gândeam la ele.
FOTO 1: C. Hélie – Gallimard
2 Trackbacks