„Eu de fapt nu fac literatură, eu scriu tocmai ca să explorez realitatea înconjurătoare și ca să mă explorez pe mine însumi“, spune scriitorul Cezar Paul-Bădescu. Scrisul îi provoacă, dar îl și scapă de insomnii, astfel că acesta a pregătit publicului din România un nou roman. Este vorba despre volumul Frica de umbra mea, apărut de curând la Editura Polirom, în colecția „Ego. Proză“. Cezar Paul-Bădescu a debutat ca scriitor în anul 1995 și este cunoscut cititorilor pentru volume precum Tinerețile lui Daniel Abagiu și Luminița, mon amour, adaptat cinematografic în filmul Ana, mon amour, regizat de Călin Peter Netzer și laureat în anul 2017 cu Ursul de Argint la Festivalul de Film de la Berlin.
Prin cărțile dumneavoastră vă expuneți cumva cu totul în fața oamenilor, în față cititorilor dumneavoastră, și asta pentru că, de cele mai multe ori, linia dintre ficțiune și realitate este foarte subțire. De unde acest curaj?
Eu nu-mi propun să mă expun, nu sunt un exhibiționist, eu îmi propun să explorez, iar dacă asta presupune și expunerea, atunci cumva intră la pachet. Eu de fapt nu fac literatură, nu mă așez la masa de scris și-mi zic gata, acum voi produce literatură, ceva care să fie citit cu degetul la tâmplă și bun de livrat marii cărți de istorie a literaturii. Nu, eu pur și simplu scriu ca să explorez realitatea înconjurătoare și să mă explorez pe mine însumi.
Mărturiseați că folosiți scrisul ca pe o formă de autoterapie. Scrisul vă face așadar bine, vă face scrisul și rău?
Uneori îmi provoacă insomnii la propriu, pentru că în momentul în care scriu un text sunt băgat așa ca într-o supă, e aproape imersiune, nu neapărat o supă de mâncat, o supă de asta organică, cum e supa primordială. Pe de altă parte, scrisul mă ajută și să nu mai am insomnii. În momentul în care am insomnii nelegate de scris, scriu și insomniile dispar.
Așa s-a întâmplat în cazul volumului Luminița, mon amour.
Exact. Așa s-a întâmplat, l-am scris în Germania, în timpul unei burse de creație. Acolo mă dusesem crezând că voi scrie despre altceva. Chiar am și documentat câteva luni bune subiectul respectiv și tocmai pentru că aveam insomnie cronică și erau multe nopți la rând în care nu reușeam să dorm, la un moment dat, la patru dimineața, m-am întrebat de ce aș scrie eu despre nu știu ce cai verzi pe pereți, când aș putea să scriu despre lucrurile care mă interesează pe mine. Am început să scriu și am făcut asta câteva ore, iar apoi am reușit să adorm.
„Literatura chiar poate să îți salveze viața, să îți dea o liniște, un echilibru, un rost“, spuneați în urmă cu ceva vreme. În același timp, cu mai mulți ani în urmă afirmați că nu merită să sacrifici nimic pentru literatură, ea ne fiind esențială. Așa că v-aș întreba ce ați sacrificat totuși pentru literatură?
Nu merită să-i sacrifici pe cei din jurul tău! Eu, de exemplu, sunt prieten cu câțiva copii de scriitori, iar doi frați (nu spun despre ce scriitor este vorba, mai ales că nici nu mai este printre noi) îmi povesteau la un moment dat că ei au fost toată copilăria lor obsedați de faptul că mama lor le spunea tot timpul șșșșșt, tata lucrează. Ei bine, merită pentru o înșiruire de cuvinte pe foaie să le distrugi copilăria copiilor tăi? Eu cred că nu. Nu merită să sacrifici deloc ceva în privința celorlalți. Dacă tu ești dispus să te sacrifici, asta este treaba ta, dar nu merită să procedezi astfel cu cei din jurul tău. Pentru că orice mare operă ar fi făcut acel șșșșt, tata lucrează!, nu face cât o viață de om sau cât o copilărie. Oamenii sunt mult mai importanți decât jucărelele noastre cu care ne ocupăm zilnic. Toate acestea devin ridicole în momentul în care le compari cu adevăratele probleme, cu oamenii, cu viața și cu moartea. Astea sunt adevăratele probleme. E adevărat, uneori jucărelele noastre se pot întâlni cu viața reală, e o osmoză, lucrurile sunt foarte fluide, pot migra dintr-o parte în alta, dinspre viață înspre scris și dinspre scris înspre viață, dar, dincolo de asta, viața e viață, iar scrisul e scris.
Ce i-ați reproșa totuși literaturii? În urmă cu mai bine de zece ani spuneați că i-ați reproșa foarte multe.
Literaturii nu. Le reproșez scriitorilor care se folosesc de literatură pentru glorie, pentru a-și exercita puterea, pentru tot felul de lucruri colaterale. Ei doar lovesc cu manta scriind literatură. Și le mai aduc reproșuri și scriitorilor care au mari probleme morale. Nu pledez pentru moralitatea în literatură, moralitatea nu există în literatură, literatura este deasupra moralității, dar scriitorii nu pot fi deasupra ei.
Ați afirmat că intrarea dumneavoastră în presă a dus de fapt la intrarea dumneavoastră în comă că scriitor. Acum, că ați renunțat la presă, înțelegem că v-ați însănătoșit, pentru că ne bucurați cu un nou roman. Cum a fost această ieșire din presă, după mai bine de 20 de ani?
Cam 20 de ani am lucrat în presă, dar din fericire în presa cotidiană ceva mai puțin. Șapte ani am lucrat la un cotidian central care m-a supt de toate energiile, pentru că presa cotidiană presupune foc continuu, e ca în siderurgie, unde sunt cuptoarele acelea în care se cere foc continuu. Așa e și în presă, dar măcar dacă s-ar construi ceva durabil! Presa din România a ajuns o cloacă, este vizată de tot felul de interese, ale patronilor, ale șefilor de publicații, de redacții și așa mai departe. Nivelul actului jurnalistic este foarte jos, de multe ori nu e vorba de act jurnalistic, ci de pură manipulare. Prin urmare, este un mediu nefrecventabil, de care e bine să te ții departe. Am funcționat destul în mediul ăsta și practic simțeam că nu am alternativă, era un fel de relație de asta de codependență în care eram efectiv captiv, intrasem într-o capcană. Când am ieșit însă mi-am dat seama că există alternativă și că viață poate și chiar merită să fie trăită, dar în nici un caz într-o cloacă, așa cum este presa din România.
Ce ați păstrat dumneavoastră ca scriitor din universul copilăriei?
Nu știu ca scriitor, dar sper să fi păstrat foarte mult ca om, pentru că eticheta asta de scriitor nu face mulți bani pentru mine. Mult mai mulți bani face eticheta de om. Umanitatea contează mult mai mult decât literatura pentru mine. Normal că am pierdut candoarea copilăriei, dar încerc să regăsesc tot felul de ecouri din perioada aceea, ecouri ale purității pierdute. Bebelușii, chiar în primele săptămâni, au momente în care, uitându-se așa, cu ochii pierduți, la un moment dat zâmbesc. În popor se spune că atunci copilul a văzut un înger. E o metaforă foarte frumoasă, dar dincolo de metaforă eu cred că noi cu toții în perioada aia de început, în perioada aceea pură, vedem îngeri. Numai că, la un moment dat, canalele astea prin care suntem în contact cu îngerii se obturează și de aia nu-i mai vedem. Ar fi bine ca, așa, cu vremea să încercăm să mai desfundăm din canalele respective și să mai intrăm în contact din când în când cu îngerii.
Muzică la vinil mai ascultați așa cum făceați când erați copil?
Din păcate nu mai am pick-up, au avut părinții mei unul Tesla și la ei aveam discuri pe care le cumpăram de la magazinul Muzica. Erau discuri de muzică simfonică și muzică rock, am și cântat într-o formație rock în liceu. Făcusem rost inclusiv de niște discuri ale trupei Phoenix, muzica lor fiind interzisă pe vremea lui Ceaușescu, pentru că ei fugiseră în străinătate. Îmi făcuse însă cineva rost de toată discografia Phoenix, dar cu etichete false, de muzică populară.
Și la chitară mai cântați ?
Nu, nu, nu am mai cântat de mult. Mi-am vândut chitara în anul întâi de facultate. După ce am devenit student, trupa s-a împrăștiat prin țară, unii au intrat la facultate la Cluj, alții la Timișoara, eu în București. Nu am mai avut cu cine să cânt și, după ce am stat câteva luni cu chitara degeaba, am vândut-o, iar din banii ăia m-am dus la un moment dat la mare, un weekend. (Râde.)
Dacă ar fi să vă asociați cărțile dumneavoastră cu un anumit gen muzical care ar putea fi acela?
Cred că jazzul. Spre deosebire de muzica clasică, unde totul este foarte clar, bătut în cuie, jazzul presupune o explorare pe moment, toată improvizația din jazz înseamnă o explorare, iar asta fac și eu în literatură.
Pentru că tot am vorbit despre copilărie și puțin despre adolescență, aș vrea să vă provoc să ne răspundeți pe scurt la câteva întrebări de oracol, pentru că știu că dumneavoastră ați acordat o atenție specială acestora. Prima: care ar fi cele trei dorințe pe care vi le-ați pune dacă ați ști că acestea vi s-ar putea îndeplini?
Mă interesează ca cei dragi să fie bine, cei la care țin să fie bine. Nu aș cere peștișorului de aur să îmi dea viață îndelungată sau sănătate mie, ci celor din jurul meu, pentru că este mult mai greu să suporți o tragedie legată de cei dragi.
A doua: care ar fi țara în care v-ar plăcea să locuiți?
Am locuit un an în Germania și într-adevăr este o țară care te respectă pe tine ca individ, ceea ce din păcate în România nu se întâmplă. Dar cu toate acestea, cu toate că sunt călcat în picioare în fiecare zi, sunt fericit să trăiesc în România. E stilul ăsta love & hate, face parte din mine, mi-a intrat pe sub epidermă, nu o pot extirpa, așa cum nu îmi pot extirpa un organ. România e un organ de ăsta care funcționează prost, dar fără el nu știu dacă aș putea să trăiesc.
Ultima întrebare din oracol: ce este moartea?
Asta este o întrebare foarte, foarte grea. Nu știu ce este moartea, dar în momentul de față eu nu cred în viața de după moarte. Deci cred că e pur și simplu o apăsare pe buton și o stingere a luminii.
Din câte am descoperit eu, frica de moarte se numără printre cele mai mari frici ale dumneavoastră. Așa că aș vrea să ne spuneți cum ați decis că este timpul ca moartea să ocupe un rol special în noul dumneavoastră roman.
De ceva vreme nu mă mai gândesc cu groază la propria mea moarte, ci marea mea groază este moartea celor apropiați, părinți și ceilalți care îmi sunt apropiați, nici nu vreau să îi numesc, mi-e și frică să mă gândesc la asta, într-adevăr e ceva care mă terifiază.
Se spune despre romanul Frica de umbra mea, căci despre el vorbim, că nu este nicidecum o carte despre frică. Și atunci v-aș întreba despre ce ar fi?
Nu e o carte în care e arătată cu degetul frica, ci cumva sunt încercări de descoperire a remediilor împotriva fricii. Sap, sap și găsesc tot felul de lucruri în săpăturile pe care le fac. Lucruri mai plăcute, altele mai înfricoșătoare, lucruri care mă ajută și mă întăresc în drumul pe care îl am. Pe de altă parte, după cum știm, „frica de umbra mea“ este o expresie despre oamenii fricoși, despre ființele fricoase. Dar umbra nu este numai moartea, umbra poate fi totodată și o zonă a inconștientului, a inconștientului colectiv, a inconștientului personal. Umbra nu este numai moartea propriu-zisă sau fantoma-umbră, ci și fantomele pe care le avem cu toții în capul nostru.
Pe mine personal cartea dumneavoastră m-a trecut prin toate stările imaginabile. Dumneavoastră cum faceți față cărților pe care le scrieți?
Nu e deloc ușor. Cu toate că stilul pare unul foarte lejer, nu mi-e deloc ușor să le scriu. Nu neapărat actul propriu-zis de a scrie e un efort, pentru că de scris pot scrie fără probleme, având exercițiul din presă, unde trebuie totul să fie predat foarte repede. Deci ușurința scrisului o am, dar ceea ce stă în spatele scrisului este un act foarte dificil pentru mine. Săpăturile arheologice la care mă dedau uneori ajung și în străfunduri, alteori nu sunt numai săpături, sunt de-a dreptul scufundări în adâncimi abisale. Iar după cum ne amintim de la biologie, în zonele astea există tot felul de pești abisali, cu tot felul de beculețe, dar care au niște înfățișări destul de înspăimântătoare. Ei, în săpăturile și scufundările acestea pe care le fac scriind, găsesc tot felul de astfel de vietăți stranii, iar lucrurile sunt cu atât mai șocante cu cât îți dai seama că ele sunt de fapt reflexii ale propriei tale ființe.
Care au fost cele mai dificile părți de scris?
Toate au fost, pentru că vorbesc și despre bunicii mei, care s-au prăpădit, despre prieteni, care nici ei nu mai sunt, au fost experiențe care m-au marcat, care m-au traumatizat într-un fel sau altul. Am încercat totuși să nu fie o carte grea. E o gravitate în cartea asta, dar am încercat ca totul să fie compensat prin stilul lejer și prin umorul presărat din când în când. Tocmai ca să nu îți vină totuși să îți tai venele citind cartea mea.
Ar putea Frica de umbra mea să fie „cartea cea de toate zilele“?
Pentru mine a fost, atunci când am scris-o, cartea cea de toate zilele. A fost un exercițiu de toate zilele, un exercițiu pe care îl fac în continuare, pentru că moartea este un subiect care mă bântuie constant și nu are cum să nu mă bântuie din moment ce în mod evident o să am de-a face cu ea, într-o formă sau alta. Nu este o carte care să vă facă plăcere, pe care să o puneți în ramă în sufragerie ca să dea bine în peisaj, ci este o invitație la explorare, eu dau tonul și explorarea o face fiecare cititor în parte. E o carte care sper să îi ajute pe mulți să se cunoască mai bine.
(Interviu difuzat la Radio România Cultural)
FOTO 1: Mihai Costea