La sfârșit/ început de an, retrospectiva sau topul preferințelor într-un domeniu ori altul constituie obișnuință. Am decis să renunț la convenționala întreprindere din două motive.
Unul ar fi că, oricât de mult m-aș ține la curent cu noutățile, nu le pot cuprinde pe toate, în nici un subgen al „regnului“ de referință: rock. De pop nu e cazul să vorbesc, deși unele albume sunt prea izbutite pentru a le trece sub tăcere. Cât despre sfâșietorul blues… Dacă număr la repezeală, sunt cel puțin vreo 40 de titluri care așteaptă pe lista de audiții momentul potrivit să-mi lovească intelectul precum zâmbetul de copil inima de bunic. Al doilea motiv este că scumpii mei cititori sunt mult mai informați și mai pregătiți decât mine în zonele lor de interes muzical. Nu-i pot ofensa pretinzând că știu mai abitir cum stă treaba; nici n-am intenția să rivalizez cu adevărate enciclopedii ale trupelor din toată lumea, mai numeroase azi decât oricând, însă și mai uniforme ca niciodată. Aproape că nu există categorie a rockului în care să nu găsești cel puțin zece-cincisprezece nume importante, cu mesajul livrat în același fel de ambalaj, încât confuzia consumatorului dedicat (altul decât cel fanatic) este inevitabilă. Mă surprind uneori utilizând cuvinte identice în prezentarea unui disc sau a altuia de factură asemănătoare. Dincolo de inerenta oboseală „creativă“, repetiția poate desemna și lipsa diferențelor specifice într-o artă care, din fericire, nu și-a epuizat resursele. Tot ce-ți rămâne de făcut, în atare condiții, este să alcătuiești o listă de opțiuni, cu speranța cât bobul de neghină pierdut prin sacul de grâu că poate-poate va trece neobservată imprecizia generată de indecizie (până la urmă un fals nevinovat). Și atunci, nu e mai cinstită renunțarea la „retrospectivă“?
Dar motivul adevărat pentru care nu comit banala panoramă este altul. Și poartă un nume supercunoscut: Pink Floyd. Nu pot amâna prilejul să-mi fac, iarăși, publică simpatia – ba chiar empatia! – pentru această grupare fără egal în lumea ultimei jumătăți de veac. Maniac ascultător nu-i sunt; dar nici o altă audiție nu-mi rezolvă problemele pe care le am cu mine însumi în cele mai neplăcute momente din viață. Dacă asta nu înseamnă totul în relația cu muzica, indiferent de genul preferat, atunci ce anume? O scurtă imersiune vizuală prin rafturile discotecii mele este edificatoare: doar la Zappa numărul titlurilor este mai mare; iar asta pentru că el a și editat (iar eu am putut să cumpăr) mai multe. Însă edițiile diferite ale albumelor Pink Floyd certifică primul loc (na, că până la urmă, fără să vreau, am ajuns și la ierarhizare!) în colecția mea. Nu e motiv de mândrie; și dacă floyditatea nu mi-ar transmite atâtea, nici că aș insista…
Sfârșitul anului trecut a venit cu oferta de proporții umilitoare pentru bugetul grevat de rate, dobânzi și cheltuieli de criză: The Later Years 1987-2019 (Rhino/ Parlophone). Aproape tot ce s-a lucrat la Pink Floyd în perioada „fără Waters“ este complet refăcut, remixat și restaurat, într-un pachet de 18 discuri: 5 CD, 6 Blu-Ray, 5 DVD, 2 LP de vinil, plus alte adăugiri drept cadou. Punctul de interes maxim îl reprezintă concertul de la Veneția, din 15 iulie 1989, editat oficial pentru prima oară. Este un fel de ironie: cel mai celebru concert Pink Floyd s-a petrecut la Pompeii, fără nici un plătitor de bilet. Cel mai vizionat show a fost acesta din laguna venețiană. Transmiterea lui televizată, via satelit, a consemnat peste 100 de milioane de spectatori, inclusiv din țările blocului pe cale să devină ex-sovietic. Datorită „fraților“ bulgari (se știe contextul), am fost și eu unul dintre ei. (Voi reveni.)