Rubrici  -  Catalin Sava  -  Concertul de Anul Nou 2020 de la Viena. Afacerea Radetzky-Marsch  -  

Neujahrskonzert a însemnat anul acesta muzica familiei Strauss, 150 de ani de la con­strucția Musikverein, debutul unui tânăr șef de orchestră, Beethoven 250, marșuri, aplauze și, ca de obicei, o mare de flori. Așa a fost concertul de Anul Nou din prima zi a lui 2020, una care va rămâne notabilă nu doar pentru dirijorul Andris Nelson solist la trompetă în Postillon Galop, ci și pentru „denazificarea“ unei partituri esențiale din programul tradițional. Ediția 2020 va rămâne în istorie pentru afacerea Radetzky-Marsch.

Foto: © Terry Linke – Wiener Philarmoniker

Orice cronică a concertului de început de an de la Viena e împănată cu cifre, de la număratul zecilor de mii de flori din sală și a milioanelor de telespectatori din lume, la sutele de mii de exemplare de CD-uri și DVD-uri vândute de această mașină muzicală de făcut bani. Cum se explică, dincolo de cifre și marketing, succesul formidabil al tradiției straus­siene devenite și o afacere extrem de profitabilă? Foarte simplu: efer­vescența unui nou început, glamour, ritualul imuabil al valsurilor și polcilor familiei Strauss, calitatea indiscutabilă a orchestrei și prezența unui dirijor de renume în sala de aur inundată de flori. Și televiziunea, invenția care a transformat concertul vienez din fiecare 1 ianuarie în cel mai urmărit eveniment clasic din lu­me, un spectacol care aduce live în o sută de țări atmosfera electrizantă de la Musikverein, celebrele interludii dansante ale baletului operei vieneze și imagini idilice cu o Austrie de carte poștală.

În prima zi a lui 2020, concertul de Anul Nou de la Viena a fost dirijat în premieră de letonul Andris Nelsons și urmărit de o sută de milioane de persoane prin intermediul transmisiunii oferite de EBU cu cincisprezece camere de filmare, două macarale și imagini 4k high definition. Dar, dincolo de audiențe și aura mitologică, ediția de anul acesta va rămâne în istorie pentru „denazificarea“ celebrului ultim marș din program, bisul final tradițional pe care publicul îl însoțește întotdeauna cu aplau­ze ritmice entuziaste. Glamour-ul celui mai iubit concert clasic al timpului nostru ascunde un trecut tenebros. Afacerea Radetzky-Marsch de anul acesta e prețul plătit unei lungi perioade de tăcere. Unul destul de mic.

Eșafodajul dezvrăjirii unei culpe instituționale

Foto: © Martin Kubik – Wiener Philarmoniker

Johann Joseph Wenzel, conte de Radetzky, feldmareșal mort în 1858 n-are nimic de-a face cu nazismul. A fost un general al imperiului Casei de Habsburg, ale cărui campanii l-au transformat într-un erou națio­nal. Johann Strauss-tatăl l-a făcut nemuritor, dedicându-i în 1848 marșul care-i poartă numele, după victoria de la Custozza împotriva revolu­ționarilor italieni. Cum mar­șurile sunt o chestiune ereditară la austrieci, Radetzky-Marsch op. 228 „la Marseillaise a conservatorismului austriac“ – cum a nu­mit-o scriitorul Joseph Roth – a devenit și imn neoficial la meciuri ale naționalei de fotbal.

În secolul XIX, compozitorul Leopold Weninger, un bun mese­riaș în ale aranjamentelor muzicale, a reorchestrat o versiune mai pompoasă a sa, cu mai multă percuție și alămuri defalcate, pe care o știm astăzi cu toții. În 1932 Weninger devine membru al Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei (NDSAP), pentru care a produs numeroase muzici triumfale și chiar imnul oficial al partidului național-socialist, Horst-Wessel Lied. De-abia anul acesta, la începutul aces­tor „new Twenties“, ca o concesie făcută criticilor, conducerea Filarmonicii din Viena a ales să re­nunțe la orchestrația Weninger. E al doilea gest important din eșafodajul dezvrăjirii unei culpe institu­ționale, după retragerea în 2013 a unor importante distincții acordate unor muzicieni naziști și numeroasele scandaluri generate de refuzul deschiderii arhivelor pentru jurnaliști, istorici și cercetători de către Wiener Philarmoniker. Și mai ales acceptarea adevărului istoric, un adevăr despre care regretatul Victor Eskenasy a scris deseori chiar aici, în paginile „Suplimentului de cultură“.

Johann Strauss (Vater), Radetzky-Marsch op. 228, Tobias Haslinger’s Witwe & Sohn, Wien 1848

Nu cred că pentru cei care au urmărit concertul din 1 ianuarie „noul“ marș Radetzky a sunat „denazificat“. De fapt, diferențele între aranjamentul arhicunoscut și n­oua versiune – despre care conducere Filarmonicii vieneze spune că a descoperit-o în arhivele rămase multă vreme inaccesibile outsiderilor – sunt destul de greu de sesizat. Chiar și pentru cei care știau că vor asculta o nouă versiune. Doar o ureche exersată sau un muzician profesionist a putut desluși cu limpiditate modificările: o bună întrebare ar fi de ce nu s-a optat pentru partitura scrisă de chiar Johann Strauss tatăl, care a fost folosită o singură dată, în 2001, de dirijorul Nikolaus Harnoncourt. Comentariile despre afacerea Radetzky au curs pro și contra pe rețelele de socializare, dar și în presă, cu inepțiile inerente ale jurnaliștilor care cred că pluralul instrumentului numit corn e „cornuri“, care n-au pierdut ocazia de a se pronunța în această poveste cu cântec, în ritm de marș.

Și muzica, și oamenii au nevoie de adevăr

https://www.youtube.com/watch?v=jCILGz9The8

Foto: © Terry Linke – Wiener Philarmoniker

Dar nu orchestrația și faptul că s-ar fi renunțat la timpane, trianglu sau glockenspielul din Radetzky-Marsch e cea mai mare problemă a concertului de la Viena. Dincolo de valsuri și flori, Neujahrskonzert e incontestabil un eveniment inventat de naziști. Primul concert de Anul Nou s-a auzit la Musikverein chiar după ce Austria a fost anexată de Germania hitleristă: pe 31 decembrie 1939 gauleieterul nazist al Vienei von Schirach a dat indicații să fie organizat un concert pentru „Kriegswinterhilfs­werk” (efortul de susținere a răz­boiului din campania de iarnă) cu un program din valsuri și polci de Johann Strauss fiul, pentru a remonta moralul populației.

Muzica dinastiei Strauss a fost de altfel importantă pentru teoriile ariene, nu doar în cazul creațiilor orchestrale, ci și în ce privește opereta, care, conform ideologiei timpului trebuia „salvată“ din brațele impure ale de­cadenței franceze. Ce a urmat e consemnat în arhivele ce încep să se deschidă lento-lentissimo: în 1943 jumătate de orchestra e membră în NDSAP (un procent mai mare ca la Berliner în același an!), au loc epurări anti-semite, muzicieni ai orchestrei mor în lagăre de concentrare sau ghetouri și, din anii ’50-’60 până în azi, liniștea inconfortabilă s-a așter­nut peste arhive și conștiințe. Ca un amănunt, una dintre puținele fotografii păstrate cu orchestra filarmonicii din Viena în perioada nazistă e una cu un concert la București (!) în 1941, sub bagheta lui Hans Weisbach.

Foto: Ullstein Photo Archive, Germania

Pentru toate astea, oare ar trebui să dispară Concertul de Anul Nou de la Viena și toate arhivele cu Karajan, Abbado, Kleiber, Mehta, Mutti, Maazel, Ozawa, Jansons, Georges Prêtre, Barenboim, Welser-Möst, Duamel, Thielemann și Andris Nelsons dirijând Neujahrskonsert pe 1 ianuarie? Nu, bineînțeles, la fel cum nu trebuie să dispară creațiile unor Wagner sau Șostakovici pentru că au fost apreciate de Stalin sau Hitler! Și-ar pierde Viena fanii pe 1 ianuarie dacă am afla mai multe despre membrii naziști ai orchestrei de acum opt decenii? Nu, cu siguranță. Dar Die Wiener Philarmoniker ar trebui să-și deschidă finalmente toate arhivele și să accepte adevărul, chiar dacă e inconfortabil și costă mult mai mult. Pentru că, dincolo de toate, și muzica, și oamenii au nevoie de adevăr, indiferent cât de fericiți ne va face sau nu și de-acum înainte muzica familiei Strauss, în amestecul de incertitudine și efervescență valsantă din prima zi a fiecărui nou an. Prosit Neujahr!