E o scenă în Superhombre, documentarul de debut al timișorenilor Lucian Mircu și Mircea O. Gherase, care îți rămâne în minte: alpinistul român cu cele mai bune rezultate, Horia Colibășanu, își caută șosetele (unele desperecheate) în sertarul de șosete, ajutat de soție, în preziua plecării spre Everest (optmiar pe care a încercat de mai multe ori să-l cucerească, iar în 2017 a reușit). Scena rezumă foarte bine acest reușit documentar despre ce înseamnă să fii alpinist și despre viața acestor oameni speciali atunci când nu sunt pe munte – Colibășanu, de pildă, își duce copilul la grădiniță și lucrează ca stomatolog la Timișoara.
Încercarea de a-l prezenta pe erou ca pe un om absolut normal e, însă, înșelătoare. Numai oamenii normali știu că alpiniștii și oricine își forțează limitele până la a-și risca viața sunt din altă specie. Până la urmă, misterul rămâne nerezolvat, așa cum și trebuie. Nu vei înțelege de ce urcă oamenii pe Everest până nu te încumeți și tu la ceva foarte greu. Atunci vei înțelege că această măreție e absolut umană.
Realizat cu mult bun-simț și cu un ascuțit simț al detaliului, excelent montat de Gabi Basalici și Ciprian Cimpoi (care au dat o formă aerisită unui material brut de o sută de ore), Superhombre începe să circule prin țară după premiera de la București din 31 ianuarie 2020, ajungând printre altele la Timișoara, Arad, Sibiu, Cluj-Napoca, Tîrgu Mureș și Brașov.
Filmul produs independent la Timișoara a mers și la festivaluri din țară și străinătate, printre care la Mendi Film Festival, în capitala Țării Bascilor, Bilbao, unul dintre cele mai importante evenimente de cultură montană din Europa.
Cei doi regizori au povestit pentru SDC cum au ajuns la acest film, deși n-aveau experiență în cinema. Mircea Gherase era de meserie fotograf când a început să filmeze la Superhombre, iar acum e editor video pentru PressOne. Lucian Mircu e copywriter la Kiss FM și cofondator al festivalului Ceau, Cinema! din Timișoara, ajuns la a șaptea ediție.
La a câta încercare de cucerire a Everestului v-a venit ideea filmului?
Mircea O. Gherase: Povestea e simplă: Lucian voia să scrie o carte despre Horia și mi-a propus să fac eu pozele. În 2015 începuse să nu mai fie la modă să scrii cărți și să faci poze, așa că ne-am hotărât să facem un documentar. „Dar tu nu știi să filmezi“, mi-a zis Lucian. „Nu-i nimic, o să facem un documentar super tare, o să vezi!“, am răspuns.
Lucian Mircu: În 2008, Horia Colibășanu a rămas alături de prietenul său basc, Inaki Ochoa, care se îmbolnăvise brusc la 7.400 de metri, într-un cort pe Annapurna, în Nepal. Șansele să moară și Horia creșteau cu fiecare oră în care stătea la acea altitudine. A stat trei zile și trei nopți. Actul lui de solidaritate m-a impresionat puternic. Așa a încolțit ideea de a scrie o carte despre Horia, cu ajutorul lui Mircea Gherase, care lucra atunci ca fotograf. Ne știam toți trei din Timișoara și începusem să alergăm împreună.
În 2015, Mircea a venit cu o contraofertă – să facem un film. Ne-am propus să documentăm doi ani din viața lui Horia, acasă și în Himalaya, unde merge anual. Până la urmă am filmat trei ani. Parțial, e o întâmplare că filmul e despre Everest. Când am început să filmăm, nu știam ce vârfuri vrea să urce. De fapt, prima expediție în care Mircea l-a filmat la altitudine a fost în 2016, pe Manaslu, un munte foarte frumos din Nepal, însă mai puțin celebru.
Ce greutăți ați avut?
Mircea O. Gherase: De tot felul, greutăți pe care orice amator le are când se pune, așa, din senin, să facă un film: lipsa banilor, a încrederii, a experienței, lipsa timpului etc. Făcând aproape totul pentru prima oară la un moment dat începe să te frustreze. Ciudat e că toate aceste hopuri au dus la filmul pe care-l avem azi și de care suntem absolut mulțumiți.
Lucian Mircu: O greutate a fost și faptul că echipa principală a numărat doar doi oameni. Apoi, mai greu decât să găsim finanțare a fost să găsim colaboratorii potriviți pentru postproducție și, mai ales, dispuși să lucreze cu doi debutanți. Deși editorul Gabi Basalici (secondat ulterior de Ciprian Cimpoi) a avut multă răbdare, am ajuns la sfârșitul lui 2018 într-un soi de blocaj. Nu mai eram siguri de structura filmului. Așa am ajuns să lucrăm și în zilele de Crăciun. Când, în sfârșit, am fost mulțumiți cu montajul, au răsărit imediat alte obstacole: colorizare, distribuție, selecția în festivaluri.
Într-un fel, e ca pe munte. Lumea crede că partea dificilă pentru un alpinist e să ajungă pe vârf, însă cele mai multe accidente au loc la coborâre. Așa și noi: am crezut că am depășit greutățile odată cu finalizarea filmului, dar să ajungi cu el la public e un nou test dificil.
N-aș vrea să se înțeleagă că au fost numai corvezi. Ne-a plăcut să lucrăm la film. Am râs mult, am călătorit, am cunoscut oameni și am învățat o grămadă de lucruri. Unele, despre noi înșine.
E un film bărbătesc, sobru și natural – deși termenul „natural“ poate nu e potrivit pentru cineva care face lucruri extraordinare. Cum ați găsit tonul și formula de montaj care într-o oră să-i facă un portret atât de complex lui Horia Colibășanu fără să-l întrebe direct ce-l motivează în visul de a cuceri Everestul, ce simte când e pe munte șamd?
Lucian Mircu: Tonul și abordarea „bărbătească“, exact cum zici – naturală, au fost în mintea noastră de la început. În rest, marele merit îl au cei doi monteuri. Procesul a fost îngreunat de faptul că Mircea și cu mine trăim în Timișoara, iar montajul s-a făcut la București. A rezultat un ping-pong destul de lent, cu multe versiuni de montaj, multe discuții și posibile direcții. Alți regizori experimentați ar fi știut probabil din start ce să ceară editorului și nu ar fi trecut prin tot acest proces de încercare și eroare. Îi suntem recunoscători lui Gabi Basalici că ne-a ajutat să navigăm printr-un un material de peste 100 de ore de filmări și să găsim în el o poveste.
Mircea O. Gherase: Gabi ne-a adus puțin cu picioarele pe pământ. El a reușit să vadă materialul din perspectiva cuiva care nu e implicat emoțional – nici față de Horia, nici față de alpinism. Asta ne-a ajutat să avem un film care vorbește marelui public, nu doar unei nișe – cea a iubitorilor de munte.
„Alpinismul e pentru cei lacomi de viață“, spune mottoul filmului. Cuvintele îi aparțin alpinistului polonez Jerzy Kukuczka, mort în 1989, în Nepal. Stând atâta timp în compania lui Horia Colibășanu și lucrând patru ani la film, cum vedeți acum această categorie aparte de oameni?
Mircea O. Gherase: Eu am practicat alpinismul și escalada până pe la 25-26 de ani, așa că unele impresii sunt din interior. Alpiniștii sunt și ei oameni, poate cu egoul puțin umflat, poate cu o perspectivă puțin diferită asupra vieții sau a morții. Pe mine alpinismul m-a învățat, la modul brutal, ce înseamnă camaraderia, cum poți să treci peste deciziile proaste ale partenerului de coardă, peste propriile decizii neinspirate, cum să-ți ignori nevoile imediate (mi-e foame, frig, sunt obosit) și să te bucuri de lucruri oarecum neînsemnate: un vânt care-ți taie fața, un pasaj dificil pe care reușești să-l treci, o lumină faină la apus. Experiențele astea cred că pot să-ți dea un mic avantaj atunci când iei viața în piept.
Lucian Mircu: Admir capacitatea alpiniștilor de a îndura suferința, ridicată aproape la rang de artă. Sunt artiști ai suferinței. Mai faci un pas în față și încă unul, în timp ce corpul tău strigă din toate moleculele că vrea acasă, la căldură, oriunde altundeva. Suferința aceasta poate fi eliberatoare și creatoare. „Puriștii“, cum li se mai spune, sunt alpiniști pentru care contează nu atât să ajungă pe vârf, ci cum ajung acolo.
Mi-a plăcut felul cum ați tratat în film moartea lui Iñaki Ochoa de Olza. Nimic patetic, moartea lui e amintită de Colibășanu la o întâlnire festivă cu niște sponsori, când spune simplu că a rămas lângă colegul lui până la sfârșit, deși era periculos, pentru că asta trebuia să facă. Poate să fie acesta și răspunsul la întrebarea băiețelului său, care închide atât de bine filmul?
Lucian Mircu: Horia ne-a spus la un moment dat că pentru a înțelege de ce urcă în Himalaya ar trebui să ne dea sufletul lui. Doar atunci am avea aparatul corespunzător pentru a înțelege. Sperăm că măcar o parte din sufletul lui se vede în documentar.
Mircea O. Gherase: Ideea mea despre film a fost că, deși e documentar, el n-ar trebui să vină cu lămuriri, ci cu noi întrebări. Întrebarea lui Ștefan, băiatul cel mic a lui Horia, din finalul filmului, cred că ne e adresată nouă, spectatorilor, nu lui Horia.
Momentul când Colibășanu ajunge pe Everest și, extenuat, în loc să se bucure de clipa pentru care a luptat ani în șir, își scoate rând pe rând în fața camerei de pe trepied foile A4 cu numele sponsorilor e dureros și umilitor chiar și pentru spectatorul care stă comod în fotoliu. Oare cuiva din Ministerul Tineretului și Sportului îi va crăpa obrazul de rușine la scena asta? Credeți că filmul poate determina o politică de susținere a acestor oameni care-și riscă viața pentru țara lor, și mai și fac și muncă de foundraising pentru asta?
Lucian Mircu: Ne place sau nu, munca de foundraising face parte din viața celor care urcă munții înalți ai planetei. Expedițiile în Himalaya sunt costisitoare și presupun pregătiri logistice enorme. Din câte știm, Horia primește o oarecare susținere din partea Federației Române de Alpinism. Sigur că pentru un sportiv de elită ar fi de mare ajutor să-și poată concentra eforturile pe antrenament, însă nu cred că un film ar trebui să determine politici. Ar însemna să avem o agendă dincolo de documentarul în sine, și nu e cazul. Ne-am bucura însă ca publicul să-și pună întrebări de tot felul.
Mircea O. Gherase: Sincer, nu cred că va schimba nimic, nici nu mi-a trecut prin cap o astfel de conexiune. Nu știu dacă Horia și-a riscat viața pentru România urcând pe Everest sau a făcut-o pentru el, cert e că statul ar trebui să susțină nu neapărat genul acesta de activități, ci mai degrabă genul acesta de atitudine: îți asumi riscuri, ești responsabil pentru deciziile pe care le iei, ești deschis la noi provocări. Nu cred că există progres fără să te împotrivești curentului, fără să-ți asumi riscuri.
Cum ați colaborat cu eroul la montaj? Crede că filmul îl reprezintă?
Mircea O. Gherase: Cu Horia am colaborat foarte bine la montaj: nu l-am implicat deloc. Am fost foarte sinceri unii cu alții; încă de la început am stabilit că are dreptul să ceară scoaterea/ schimbarea a 10% din film. Dar filmul a rămas la fel și după ce l-a văzut. Nu știu dacă îl reprezintă, dar cu siguranță reprezintă felul în care-l vedem noi pe Horia și modul în care percepem lucruri ca viața de familie, faima, moartea, sponsorii, renunțarea, dârzenia.
Lucian Mircu: Horia a văzut filmul când a fost aproape gata, la fel ca o mână de apropiați și oameni de film cărora le-am cerut o părere. Față de acea versiune am făcut câteva mici modificări. Ne-a cerut doar să nu-l arătăm gol pe băiatul lui cel mic, așa cum apărea într-una din scene. Legat de părerea lui despre film, aș cita ce a declarat pentru un ziar din Bilbao (Spania): „Aș vrea ca oamenii să vadă că viața alpiniștilor e mult mai normală decât se crede. Titlul filmului e ironic pentru că sunt un tip normal care își iubește meseria, familia și prietenii. E un documentar despre viața mea în munți, dar și despre viața mea cotidiană“.