Când Dumnezeu nu mai iubește (Ed. Univers) este al patrulea roman scris de Sebastian Lăzăroiu, care face încă un pas în lumea literelor, după ce a frecventat-o cu pasiune pe cea a politicii. Titlul cărții intrigă, trimițând la o logică a imposibilului, la un sofism pus aici în slujba unei distopii în care nebunia omului pare să ignore și, mai grav, să admită că Dumnezeu se poate nega pe Sine și înceta să mai iubească. Cine sunt profeții acestei erezii, și cum evoluează personajele acestei magistrale și ultra-ramificate ficțiuni? Care sunt planurile ei narative și care este mesajul său subliminal? Pentru a înțelege toate aceste aspecte dăm cuvântul aici autorului.
Cum și de ce ați ales acest titlu și ce greutate semantică ați dorit să-i conferiți?
Titlul este evident o antifrază. Iubirea lui Dumnezeu nu dispare printr-un titlu de carte și nici măcar cu farmecele acelui vrăjitor intrigant, Mirascolos, care-i face pe oamenii din Țara Cedrilor să creadă că Dumnezeu nu-i mai iubește. Cartea, parcursă până la sfârșit, ne arată că negarea iubirii lui Dumnezeu e o proiecție. Când nu mai iubește Dumnezeu? Când noi nu mai iubim, de bună seamă. Mai mult chiar, când noi înșine suntem în postura de mici dumnezei, cu drept de viață și de moarte asupra altora (părinții față de copii, gardienii față de deținuți), atunci nu mai arătăm aceeași iubire, altfel, pretinsă Dumnezeului nostru. Bob Lillpop se află într-o asemenea situație, atunci când îl face pe călăul lui să plonjeze direct în poveste.
Cum înțelegeți calificativul de distopie sub care critica literară ar include romanul dumneavoastră?
Jumătate din carte, adică povestea din Țara Cedrilor și Maira, poate fi văzută ca o distopie. În fond, asta e și intenția povestitorului, Bob Lillpop, copilul genial, și anume să-l ducă pe răpitorul lui într-o societate imaginară, cu o ordine strâmbă, înfricoșătoare. În Țara Cedrilor, femeile nu pot concepe copii decât cu cei o sută de preoți aleși, și nu cu soții lor, așa cum s-ar cuveni. Tot acolo, regii nu pot decide fără aprobarea preoților. Clerul și Coroana au puteri egale, căci preoții beneficiază de propria armată. Dar, folosind această rânduială socială strâmbă, în care nu-i de mirare că orice „urzitor din Orient“ le poate suci mințile oamenilor, Bob Lillpop vrea să trezească simțul dreptății în Sommers, răpitorul lui. Așadar, distopia face parte aici dintr-o strategie a naratorului de a-și salva viața și, mai târziu, de a-l pedepsi pe criminalul în serie.
Care a fost intenția inițială din spatele acestui roman?
A fost o ambiție mai mare, tot reflectând la așa-numiții zoomer, copiii din „generația Z“ (1996-2012), caracterizați prin accesul la interconectivitatea virtuală și noile tehnologii. Exemplu e fiul meu. Am scris trei cărți până la asta, pe nici una nu s-a învrednicit s-o citească. El e „gamer“ înrăit. Are 19 ani, două monitoare și telefonul mobil. Citește știrile pe un monitor, pe celălalt se uită la un serial și, simultan, vorbește cu un prieten pe telefon, pe una din mesagerii. Deci o atenție fragmentată, distributivă, așteptând recompense imediate de la fiecare stimul. Eu n-aș putea face așa ceva sau, în orice caz, mi-ar obosi creierul foarte tare. Mă gândeam, cum ar putea citi acești „zoomerși“ o carte, care cere o focalizare unidirecțională, cu recompense tardive? Așa că am vrut să scriu o carte pentru ei. Cu secvențe scurte, cinematografice, cu suspans, cu provocări de perspicacitate; precum niște ferestre care se deschid simultan, ca într-un joc video, care trebuie gestionate. Nu știu dacă mi-a ieșit. Evident, n-am vrut să sacrific cititorul obișnuit, am încercat să păstrez un echilibru.
Una din provocările, cred eu, majore la care a trebuit să răspundeți este structura sa narativă complexă. Ce mijloace ați folosit pentru a-i asigura cursivitatea dorită?
Da, cum ziceam, structura narativă e făcută mai degrabă pentru un script de joc video. Trebuie să urmărești ce se întâmplă în cel puțin trei planuri. E povestea din Țara Cedrilor, cea din cetatea Maira, cea din Mac Street, New York, zilele noastre. Modelul este, hai să zicem, anti-entropic, de simplificare progresivă. Toate poveștile se unesc în final într-una singură –personajele din New York nimeresc, la final, prin voința autorului, în Țara Cedrilor. Deoarece numele din lumea fictivă sunt mai puțin obișnuite, am dat cititorului un ghid al personajelor la începutul romanului, pentru a le urmări mai ușor. Am desenat chiar și o hartă pentru a se familiariza mai repede cu topografia imaginară.
Profit, de altfel, pentru a va întreba cum și când scrieți, în general?
Scriu aproape tot timpul. La mine, să scriu nu înseamnă să mă așez în fața unei foi și să aștept să-mi vină ideile. Nici măcar în fața calculatorului. Pot scrie și-n metrou sau pe stradă. Uneori, când adorm, îmi vin tot felul de scene și dialoguri; dacă nu le-aș consemna în telefon, până dimineață le-aș uita. E adevărat că nu pot lucra la mai mult de un proiect în același timp. Nu sunt un zoomer. Am o poveste în minte, scriu la ea. Sunt nevoit să notez totul în telefon. De obicei scriu „din prima“, cum s-ar zice, fără mare atenție la stil. Doar să aștern povestea. Sigur, mă întorc, mai retușez, chestiuni minore. Partea grea începe după ce am terminat povestea. Atunci am trei sau patru reveniri.
Să revenim la tema centrală a cărții dumneavoastră, și anume ipoteza lipsei de iubire a lui Dumnezeu. Spun ipoteză, pentru a desemna o imposibilitate a transcendenței și a naturii divine. În lipsa ei, conștiința omului face ca nebunia „să ia locul alinturilor foșnite ale vântului de altădată“. Cum comentați această temă pe care o propuneți prin romanul dumneavoastră?
Am încercat să-mi imaginez cum arată lumea în care oamenii ajung să creadă că Dumnezeu nu-i mai iubește. Ce se întâmplă cu ei? Cum se poartă? Ce văd în jurul lor? Prima idee a fost „lipsa vântului, a curenților“. Da, mi-am zis, vântul ar trebui să se oprească și totul devine static, încremenit. Fizic vorbind, dacă asta s-ar întâmpla pe planetă, ar fi o mulțime de consecințe devastatoare asupra ecosistemului. De ce vântul? Pentru că e acel pneuma, cu dublu înțeles, „respirație“ și „spirit“. Dumnezeu nu mai respiră, nu mai bate vântul, își retrage iubirea din sufletele oamenilor. Urmează secetă, uscăciune, mările devin lacuri, peștii mor și, de-aici nebunia, ca în post-apocalipticul Mad Max.
Dacă ar fi să alegeți un singur personaje, care ar fi acela și de ce? Bob Lillpop, de exemplu?
Bob Lillpop este un arhetip. De aceea îl și întruchipează un copil genial. Omul modern, îndopat cu informație și cunoaștere, care judecă lapidar, întocmind strategii de supraviețuire. E dominat de rațiune și nu vede nimic altceva în cei din jurul lui decât pericole sau instrumente utile. Sommers, criminalul în serie, este opusul. Este chiar viața. El urăște, iubește, înjură și lăcrimează, cade și se ridică, iar, la final, da, la final, Sommers este cel care se sacrifică într-o lume imaginară, nu Lillpop. Este o inversare voită a rolurilor, victimă-călău, tocmai pentru a ilustra neajunsul minților noastre captive aparențelor.
Sebastian Lăzăroiu, Când Dumnezeu nu mai iubește, Editura Univers, București, 2019