Ce-ai facut cu Ursul? Unde l-ai pus?
Ursul tocmai ce l-am trimis inapoi la Berlin ca sa-l corecteze. Scrisesera „platja” in loc de „plaja”.
Cum te-ai intors de la Berlin, ai fost cu iubita ta la control ca sa aflati daca o sa aveti baiat sau fata. Esti multumit de „rezultat”? I-ati gasit copilului nume, meserie etc?:)
N-o sa raspund la intrebarea asta, desi e ofertanta.
Esti constient ca ti s-au „aliniat planetele”?
La ce te referi? Sensul este ca am avut noroc? Sigur ca am avut si noroc, dar fiecare zi e plina de noroace si de ghinioane. Planetele mi s-au mai aliniat de multe ori pina acum si o sa se tot alinieze si o sa se dez-alinieze de acum incolo.
Ti-au placut Berlinul si festivalul? Nu mai fusesesi, nu?
Nu, nu mai fusesem. La inceput nu mi-au placut nici Berlinul, nici festivalul. Apoi lucrurile au inceput sa se imbunatateasca. La festival au inceput sa apara filme din ce in ce mai bune, iar in Berlin am inceput sa descopar locuri din ce in ce mai frumoase. Locurile frumoase fiind o kebab-erie mizera prin Alexanderplatz, o berarie unde am ris mult, pe linga Mariannenplatz. Spre sfirsit, si Berlinul, si festivalul mi-erau foarte dragi.
Iti mai amintesti ceva de la festivitatea de premiere? S-au purtat frumos nemtii cu tine si cu colegii de echipa?
Nu-mi amintesc foarte multe lucruri. Cum ne-au asezat la marginea rindului, cum m-am ridicat, desi nu-mi aduc aduc aminte cind si cum a fost spus numele filmului, cum m-am pupat cu echipa – si mi s-a parut ca a trecut mult timp, desi eram asteptat jos pe scena… Amanunte, flash-uri. Cu organizatorii ne-am inteles foarte bine, dar asta inca dinainte de festivitate. Ba, chiar dinainte sa ajungem la Berlin.
Nu se stia mai nimic despre tine inainte de Urs. Cum iti explici ca dai deja lovitura cu primul scurtmetraj pe care il faci dupa terminarea facultatii?
Nu „am dat lovitura”. Pentru mine, totul s-a intimplat intr-o continuitate. Chiar daca nu stia nimeni de mine inainte, eu existam. Mi se pare ca asta tine de un orgoliu de „a sti tot”, iar ce „nu se stie” – nu exista. Ca atare, trebuie sa mi se fi „aliniat planetele” sau sa fi „dat lovitura”.
Spune-le si cititorilor cum ai plecat, dupa ce ai terminat UNATC-ul, cu prietena si pisica in Vietnam, pe urma in Emiratele Arabe Unite. A fost din spirit de aventura, chemarea necunoscutului etc., sau gasisesi ceva de lucru acolo mai devreme?
Am plecat pentru ca vroiam sa fiu singur. Cind sint singur, ma simt liber. Am plecat si pentru ca vroiam sa plec din Romania (conditia era ca locul sa nu fie in Europa sau America de Nord). Vroiam sa fiu departe de oamenii uriti, prosti si mindri de aici. Si de fiecare data cind veneam in Romania vedeam numai obsesia pentru credite si babe care vroiau sa fie respectate, si ma grabeam sa plec inapoi.
In Vietnam ai regizat un serial. Despre ce era vorba? La ce nivel ai perceput diferentele de mentalitate?
Era un serial pentru tineri. Povesti de dragoste in facultate. A trebuit sa reinvat sa comunic cu oamenii atit in echipa, cit si pe strada. Schimbarile sint profunde, nu a fost vorba de o comunicare superficiala de turist. Trebuie sa fii deschis si umil. Nu inseamna ca am reusit in trei ani in Saigon si un an in Dubai sa comunic perfect cu cei de acolo. Poate nici n-as fi reusit asta niciodata, chiar daca as fi stat mai mult. Dar am incercat, si asta m-a schimbat.
Dar de ce te-ai intors? Nu era totusi mai usor sa cauti alte locuri unde sa faci film si unde sa-ti fie mai usor sa gasesti bani?
Pe linga motivele personale, au fost si doua motive legate de film. Nu era mai usor sa gasesc bani pentru film (nu televiziune, reclame, comenzi) in alta parte. Am vrut sa profit de ce-i aici. Aveam acest scurtmetraj cistigat la CNC si am venit sa-l fac. Al doilea motiv este legat de subiectele la care m-am gindit. Eu am nevoie de acumulare pina cind povestile ies la suprafata. Pina acum, povestile au fost romanesti. Un balon in forma de inima este un scenariu „romanesc”. Trebuia sa fiu aici pentru Balon…
Esti coscenarist alaturi de Catalin Mitulescu la acest al doilea lui lungmetraj, Un balon in forma de inima. El a scris scenariul la O zi buna de plaja. Aveti un mod special de a lucra impreuna? Vedeti cinema-ul in moduri apropiate? Stateati in aceeasi banca la facultate?
Uneori stateam in aceeasi banca la facultate. Oricum, nu dadeam prea mult pe-acolo. Mergeam la orele de regie, ne faceam filmele si cam asta era tot. Dar n-avem un mod special de a lucra impreuna. Pur si simplu, ne spunem ideile. Avantajul este ca ne stim foarte bine si ne e usor sa ne intelegem. In mod sigur, sint lucruri in film pe care le vedem asemanator. Dar sint foarte multe pe care le vedem diferit. Important este ca fiecare a ajuns sa respecte viziunea celuilalt.
„Ma plictisesc dialogurile bine scrise despre nimic”
Mi s-a parut din primul interviu pe care mi l-ai dat ca te enerveaza, ti-e teama sa nu fii intrebat de mesajul filmului tau (desi nu intentionam). Ai oroare de filmele cu mesaj?
Nu. Nu-mi placea pozitia mea fata de tine. Tu nu vazusesi inca filmul, iar eu ar fi trebuit sa-ti explic mesajul regizorului. Filmul meu are un mesaj urmarit inca de cind ma gindeam la scenariu. Si, in general, cred ca filmele trebuie sa aiba mesaj.
Filmul tau e foarte eliptic. Ai preferat sa nu spui foarte multe, sa-l lasi pe spectator sa construiasca singur povestea. De ce?
Imi plac solutiile eficiente. Ma plictisesc dialogurile bine scrise despre nimic. Am cautat sa pastrez in film ce era cu adevarat esential pentru mesajul meu. Spectatorul are tot ce e nevoie pentru a intelege filmul, ca dovada ca majoritatea l-au inteles. Normal ca trebuie sa se gindeasca la film, sa-si puna intrebari, eventual sa si dea raspunsuri. Dar raspunsurile sint personale. Si mesajul este mai eficient daca fiecare combina povestea din film cu o poveste personala.
Ce ai vrea sa puna spectatorul in spatiile goale din film? Acesta e stilul pe care ai vrea sa mergi mai departe?
Nu vreau sa puna ceva anume. Daca ar fi existat o anumita poveste care ar fi trebuit spusa, as fi spus-o in film. Dar toate filmele pornesc de la o premisa, iar orice spectator obisnuit intra in sala pregatit sa accepte premisa. In mod normal, participarea spectatorului se face in acest cadru. De exemplu, in O zi buna de plaja nu e nici o surpriza ca cei doi adulti nu scapa. Este o premisa a mea. Asta nu inseamna ca nu trebuie facut credibil in cadrul premisei. Dar la mine consider ca este credibil. Ei chiar incearca sa scape si nu e nici o surpriza ca nu pot. Sint mai multe instrumente cinematografice folosite, de la o anumita acumulare de tensiune pina la un anumit mod de a monta, dar nu trebuie sa aiba nimeni pretentia ca eu sa mizez mai mult pe inteligenta sau pe forta adultilor pentru a scapa. Nu ma intereseaza directia asta. Dar asta e prea multa teorie. Dupa cum spuneam, eu cred ca, in general, un om intra deschis in sala de cinema, si nu plin de prejudecati. Nu stiu care e stilul pe care o sa merg mai departe. Nu mi-am propus nimic, dar n-are cum sa iasa decit asa cum sint eu.
La ce lucrezi acum?
La un scenariu despre un atlet care se dopeaza.