Când alegi să scrii pornind din admirație, recitești diferit. Iar cine citește de plăcere, fără să aleagă înainte, măcar în ierarhia interioară, negrăită, numai acela citește relaxat. Încolo, lectura de plăcere asta și este: să citești o carte știind că o vei uita curând. Fără să-ți pese de riscul uitării, lectura se desface în alte etaje, cu lumini diferite.
Marta Petreu amestecă voit toate perspectivele de admirație și plăcere, de relectură și neuitare. Pentru ea, plăcerea și opțiunea se înșurubează în centrul interesului sentimental și intelectual. Iar când la mijloc e și experiența personală, suplimentată de problematizări etice, scriitoarea e de neclintit. În Domni și Doamne, ea vrea să reabiliteze cum se cuvine imaginea unor personalități. Recitește, rememorează și se ajută de interviuri, după caz.
Cherchez la femme!
Afară de medalioanele despre Petru Dumitriu, Cărtărescu și Agopian, toate celelalte texte urmăresc un singur personaj emblematic: femeia. Scriitoarea nu uită vorbele cu subînțeles ale lui Mircea Zaciu, când împrejurările sunt neclare: Cherchez la femme!. Marta Petreu reface biografii și dezleagă incertitudini istorico-literare cu știința suspansului și plăcerea descrierii, neuitând să strângă în discurs și nuanțele psihologizante. Așa cum respiră din toate textele, personajele ei cred în destin mai mult decât în moarte.
Marta Petreu face din îndemn un crez. Nu există victorie, mister, recluziune cu adevărat trainice fără mirajul unei femei, fie ea celebră sau ascunsă, electrizantă sau necunoscută. Iar când admiră, Marta Petreu deschide lada cu zestre elogioasă. Așa cum îi vede Marta Petreu, toți cei prezenți în Domni și Doamne (deși titlul ar fi meritat să fie Doamne și Domni) pot fi oricând subiectele unor documentare sau filme artistice.
Scrisorile lui Blaga sunt citite de un voyeur atașant, cum e Marta Petreu; la fel procedează și cu răvașele familiei Radu și Dorli Stanca. Făgăduiala iubirii are în sine o atractivă istorie documentară. Un miraculos transfer reciproc recunoaște ea în familia Blaga, unul derulat ca într-un basm modern: el, poetul, face din elevata lui soție o conștiință critică, iar ea se identifică până la sfârșit cu soțul.
Marta Petreu prețuiește în Domni și Doamne ceea ce s-ar numi conștiință unică. Dacă ea se găsește în cupluri de asemenea anvergură, e semn bun. Literatura și ficțiunea în genere au partea lor de viață și speranță. Nu e mai puțin adevărat nici că personajele feminine ale istoriilor prinse aici de scriitoarea clujeană au și calitatea de a se devaloriza voit în ochii celorlalți pentru a străluci mai puternic statuia partenerului. Unitatea magică, „monada“ alcătuită din Cornelia și Lucian Blaga, n-ar fi puternică dacă ea, femeia, n-ar fi devenit o ființă aproape transparentă. Totul pentru ca prin anularea de sine să poată susține creația soțului.
Marta Petreu face elogiul ființelor rare, ca acestea. Lor le datorăm, adeseori fără să știm, adevărata istorie. Lor le face dreptate și ei sunt adevărații Domni și Doamne. La fel cum cei din pușcăriile totalitare sunt adevărații eroi neștiuți care au transmis, paradoxal, că umanitatea rezistă și poate supraviețui.
Mă gândeam că acestei serii de devoțiuni care traversează viața și moartea i se poate alătura și Irinel Liciu, soția lui Ștefan Augustin Doinaș. Actrița Dorina Ghibu – Doti Stanca – ascunde în spatele frumuseții „uluitoare“ și un devotament desprins din basme. Mărturisit cu seriozitate sau cu relaxare, verdictul se vede limpede: nu doar Blaga, dar și ucenicii lui, Radu Stanca și Ștefan Augustin Doinaș, au avut nu doar talent, dar și soții care-au venit alături parcă dintr-un mit gata pregătit. Că el pare desprins din Tristan și Isolda al lui Wagner sau din mirajele jung-iste nici nu importă. Cât idealul. Nu androginul – categoriile de animus și anima.
Simplu, un ideal al dualității, să-i zicem, în care el și ea alcătuiesc o echipă de creație utopică, dar imbatabilă în destin. Cum a fost posibil? Poate că întotdeauna ea, femeia, avea înțelegere până la sacrificiu pentru slujirea celuilalt – cercetat de angoase și erinii. Așa încât nu ne miră de ce Marta Petreu încarnează euphorionismul în Doti și fiul ei.
Adevăratul personaj este o anumită discreție însuflețită
Există și personaje negative, chiar dacă nu întru totul. Cum e „regizorul diletant“ Horia – „Bubu“ Stanca, fratele mai mare al poetului; fostul deținut politic confiscă, din varii motive, adevărul istoric și exilează memoria lui Doti. Până la aneantizare chiar. Marta Petreu își permite să nu dea credit afirmațiilor, fiind susținută de dialogul cu Doti, de când soția poetului era în viață. Așadar, ea reface acribioasă cronologia ultimelor luni din viața lui Radu Stanca (pe baza corespondenței soților). Culege opiniile apropiaților, citește tot ce se poate, iar când verdictul e întărit de alții, extazul seamănă cu victoria unei familii. Deasupra tuturor triumfă încântarea. De altfel, Domni și Doamne s-ar putea numi și O (mică) istorie a încântărilor.
Odată dovedită impostura, cercetătoarea nu iartă. Și nimic n-o convinge că n-a fost așa. Cu revelația hrănită, ea nu scapă din mâini adevărul, nici nu relativizează. Riguroasă și sentimentală în egală măsură, detectivistica Martei Petreu ține de un adevăr presimțit. Convingerea se adresează cititorului, ea fiind deja sigură pe verdicte. Procurorul sentimental păstrează dovezile pe care le folosește în apărarea unei iubiri ce se-aseamănă doar cu miturile lui Beatrice și Isolda. Între Radu Stanca și Doti n-a stat un rege, conchide ea, ci un sistem politic.
Se vede bine că Marta Petreu colecționează povești cu oameni-lumi. Ideea de androginie crește numaidecât din aluatul devotamentului creativ și al sacrificiului ascuns. Adevăratul personaj din Domni și Doamne este o anumită discreție însuflețită care însoțește cuplurile fericite. Sau numai oamenii fericiți sau credincioși. Cu alte cuvinte, Marta Petreu elogiază formele culturale, intelectualizate, ale acestei însuflețiri atipice. Și nu interoghează gratuit, ci cu experiența vieții și-a literaturii, când e tot mai dificil să vezi frumusețea stinsă din jur. Așa se manifestă și optimismul scriitoarei, de asemenea discret, în întunericul dimprejur.
Marta Petreu are dispoziția pentru asemenea istorii care, nu mă îndoiesc, pot fi citite ca mituri ascunse. Și-avem, din nefericire, atât de puține, poate pentru că trăim vremuri în care Domnii și Doamnele nu se mai scriu cu majuscule. Departe de mine gândul de-a fi mizantropul sau pesimistul de serviciu. Constat doar. Însă tare mă tem că titulaturile decenței interiorizate nu mai au căutare în lumea noastră.
Când admiră la vedere operele bărbaților – Petru Dumitriu, Ștefan Agopian, Mircea Cărtărescu –, eseista plonjează în relecturi înarmată cu admirație în diverse labirinturi temporale și hermeneutice. Prea empatice, dublate de interviuri, însă excelente ca analize pe text, comentariile ei se încadrează în exercițiile de admirație relativă. Numai Herta Müller, cu romanele ei de o frumusețe geometrică, ca și relația ei magică cu limba, rămâne cumva într-o zonă de animus adorator, deși locul i-ar fi în cealaltă parte. Ce-i lipsește Hertei? Partenerul, zeul, obiectul sacrificiului. Prea singuratică, mult prea întunecată, ea nu se poate proiecta în miturile lui Dori Stanca sau Rodica Blaga.
Glorificând dependența și ovaționând sacrificiul, alertă, plină de suspans și frumuseți ascunse în admirație, Domni și Doamne se citește cu gândul la miturile ce pot salva omul zdrobit de el însuși. Citiți-l alături de Biblioteci în aer liber, un volum geamăn, prea repede trecut cu vederea.
Marta Petreu, Domni și Doamne, Editura Polirom, 2020