![](../images/numere/094/stefan_tiron_01.gif)
A fost vazut prin rezidente dubioase si la un numar remarcabil de conferinte, festivaluri sau aiurea prin Berlin, Roma, Stuttgart, Viena, Amsterdam, unde s-a infiltrat cu ajutorul infamei organizatii de hacking cultural Monochrom. S-a deghizat in lector si, pina a fost descoperit, a apucat sa predea la Facultatea de Arte si Design din Ulster (Irlanda de Nord). Aceeasi schema a incercat-o si la Universitatea din Bucuresti, unde a facut pe asistentul in catedra de Teoria Artei.
E unul dintre producatorii, regizorii si actorii thriller-ului ecologist Rezervatia, care a fost proiectat in Romania, Germania si SUA cu egal insucces de mase.
Se innebuneste dupa filmele horror pe care nu le-a vazut nimeni si pe care nu rezista nimeni sa le vada.
Desi executa forari teoretice prin muzica noise (ca sa spunem doar atit), prin subculturile japoneze si prin SM, se catara in sus si-n jos pe lantul trofic cultural, organizeaza calatorii cosmonautice in lipsa bugetului NASA (cu toate astea, planuieste sa cucereasca spatiul inaintea rusilor, americanilor si mai ales a chinezilor), desi deschide pe unde prinde hub-uri de retele locale cu share la liber, totusi Megatron are de gind sa scrie in continuare despre chestii complet obscure si deviante, petrecind in acelasi timp o viata de invidiat in Orasul Pacatelor, Bucuresti.
Asculta Candcum, Megatron & Bukkake – Undo undergroundu
Ilustratie realizata de Irlo
Esti considerat un expert al contraculturilor, si nu doar al celor romanesti. Unii, ceva mai entuziasti, se refera la tine ca la un adevarat „guru”. Cum ai ajuns sa primesti aceasta forma rara de recunoastere?
Permanent m-am chinuit (in zadar, se pare, nu stiu daca-i adevarat ce zici tu aici) sa distrug complet, sa demantelez nevoia asta de „mentori”, de cineva care sa poata sa-ti zica in ce directie s-o iei. Eu tot timpul m-am considerat, din contra, orientat de altii. In sensul ca „gurusi” sint astia din jurul meu, daca exista gurusi.
Contracultura e o chestie dificil de teoretizat, ca mai toti termenii astia care sint vehiculati foarte mult – underground, cultura alternativa… Clar este ca intotdeauna contracultura a avut nevoie de ceva care sa o situeze in opozitie fata de mainstream. Ceea ce nu inseamna insa ca s-a asociat mereu cu valori progresiste. De multe ori, daca directia a fost de „avans al cunoasterii”, contracultura poate avea o natura retro, de ariergarda. Cind curentul major se axeaza pe euforia tehnologica, de pilda, in contracultura vei observa tendinte de a balansa suflul asta principal, prin diverse modalitati – te-apuci, de pilda, sa bati la masina de scris. Asta-i cel mai banal si mai direct exemplu, pe care chiar l-am vazut pus in aplicare – ma uitam la un regizor american (Craig Baldwin: http://www.hi-beam.net/mkr/cb/cb-bio.html ) care cumva e asociat si cu cinematografia underground, si cu contracultura, si care face hijacking din asta la greu din mass-media, deturnind tot felul de mesaje, tot felul de materiale pe care le captureaza de pe te miri unde. Si asta zicea: „Sfirsitul lumii e aproape, puneti mina pe masina de scris! Vreti sa fiti credibili? Asta va da acum autenticitate”. Bineinteles, e si un mod ironic de a scoate in evidenta nevoia care se creeaza pentru autenticitate de genul acesta, „manuala”, sa-i zicem, sau „manufacturata”. Tipul demasca, intr-un fel, chiar nevoia contraculturii de a se defini in zona asta de samizdat, intocmai ca o reactie hranita de curentul principal. De altfel, ce posibilitati iti ramin? Situatia ca atare face ca tu sa nu poti fi ascultat, sa nu te bucuri de atentie decit daca faci apel la mijloacele astea anacronice. Underground-ul e hranit, in genere, cu lucruri aruncate la gunoi, repudiate de update-ul asta permament.
Care-s mijloacele pe care le-ai pus la lucru pentru a te feri de imaginea asta de om de urmat, om de urmarit? Ca de reusit, n-ai prea reusit.
Chiar m-am gindit la chestia asta: niciodata nu trebuie sa ai modele in viata. Ascultam o inregistrare de pe ubu web (http://www.ubu.com), unde sint arhivate mai toate mesajele situationistilor, suprarealistilor, dada samd, ca „I wouldn’t be seen dead with a living work of art” (habar nu am cine a zis asta, era o voce de Burroughs gata sa otraveasca cu colonie de cianura marinari proaspat coboriti de pe portavion). Iar chestia asta trebuie aplicata chiar asa, la nivel de role-model. E vorba de cultul eroilor. Practic toata cultura este fundamentata pe panteonul asta al figurilor moarte. E de fapt un cult al mortilor si, daca tu constientizezi chestia asta, la un anumit nivel, incepi sa cauti morti pe care sa-i poti aborda mult mai direct decit ai face-o cu niste persoane vii, care te iradiaza prin simpla lor apropiere temporala si spatiala. Si atunci, mentorii pe care i-am avut eu au fost intotdeauna morti care-mi sopteau dincolo de groapa si cu care am interactionat prin artefacte, prin materiale intermediare. De exemplu, Thomas Paine a fost pentru mine o figura de genul asta, care a negat la rindul sau nevoia de autoritati, in cultura, societate samd, considerind ca ea acopera, de fapt, niste gropi nasoale, care trebuie curatate. Valul asta tesut din Marile Modele trebuie dat la o parte.
Adica puroiul…
Da, puroiul nu e bine sa zaca acolo, sub educatia pe care o primim oricum din generatie in generatie si care, din pricina unei continuitati indelungate, ne da impresia ca lucrurile se justifica. Practic, se verifica numai printr-o filiatie care duce la origini si care ne fundamenteaza catastrofele.
Cind vorbesti despre tine (ceea ce se intimpla destul de rar), te autointitulezi „traficant de informatie”. Ce inseamna asta, mai exact?
Hai sa-ti zic, asta-i probabil tot un fetis. Nascut in ’76, eu ma identific cu generatia cyberpunk a anilor ’80. Atunci se naste toata hackereala grea. Una dintre povestirile celebre ale lui William Gibson e Johnny Mnemonic, iar eu m-am simtit foarte apropiat de personajul asta. Am fost intotdeauna un repozitar de informatie care ma tortura. Daca nu reuseam sa gasesc canale prin care sa scurg informatia asta, s-o depozitez, plesneam. Practic, stocam imens de mult, si asta din liceu, astfel ca incercam tot timpul sa identific vehicule in care s-o pot depozita si, poate, mai tirziu, s-o pot din nou prelua. Ca s-o car mai departe, pentru ca altfel explodez. De fapt, explodez si-acuma…
Pai? Varsa si-aici un pic… In orice caz, explozia trebuie sa fie mult mai puternica acum, fiindca pina de curind nu aveai telefon mobil, nici Internet acasa. Cum ai putut face „trafic de informatie” fara instrumentele astea?
Pina acum a functionat foarte bine cultura orala. Dincolo de asta, transmisia a fost de multe ori extrasomatica, adica am incorporat-o in tot felul de materiale scrise. Am acasa sute de caiete, pline cu chestii pe care am inceput sa le scriu inca de cind eram mic. Ele sint si acum acasa, nepublicate, nevazute de nimeni. Practic, aveam informatia stocata acolo, pe care reuseam apoi s-o scurg, in anumite momente, prin cei care mi se aflau in preajma, care deveneau un fel de purtatori. Dar nici eu nu eram ferit de transferul invers. Aratind ca sint sensibil la anumite chestii, ailalti depozitau la rindul lor in mine, isi gaseau un recipient preferential pentru tot felul de tipuri de date. (Ride.) Asa au evoluat lucrurile pina acum, nu pot sa vad rupturi foarte mari, discontinuitati, de la o virsta foarte mica, la care eu, din povestile altora, vorbeam practic neintrerupt, cream naratiuni, in autobuz, de pilda, elaboram tot felul de chestii cu cei care ma ascultau. Asta de pe la trei ani.
De unde disponibilitatea asta?
Pot sa dau un exemplu pe care mi l-a reamintit sub o anumita forma Brynjar (Bandlien, n.r.). I-am spus povestea asta la un moment dat si m-a mirat ca el a retinut-o. Ca sa vezi cum se intipareste informatia si cum revine la tine, la un moment dat. I-am povestit despre o perioada din liceu, in care eu eram super-neo-maoist. Eu cred ca toate tipurile de radicalism se suprapun la un anumit nivel. In perioada aia, adica in 1987, mama mea a fost in Coreea de Nord si mi-a adus foarte multe materiale din astea de propaganda. In acelasi timp, eu incepusem sa string de la tot felul de prieteni (si de pe la rudele prietenilor) materiale de pe vremea Revolutiei Culturale Chineze. Ma identificam complet cu spiritul Garzilor Rosii, care erau un fel de Inchizitie in perioada aceea – tineretul care reneaga total profesorii, autoritatile, maturii, acuzindu-i ca sint corupti, ca sint detinatorii unei doctrine expirate, care ii infecteaza permanent. In vremea aia aveam tot timpul Cartea Rosie a lui Mao si daca incerca vreun profesor sa ma destabilizeze prin informatiile pe care mi le cereau in liceu si pe care clar nu aveam nici un chef sa le invat, eu ma ridicam in picioare si ii citeam din Mao.
Intorcindu-ma la naratiunile pe care le construiam: aveam vederi din Coreea de Nord pe care mi le trimiteam singur, ca si cum un prieten foarte bun merge acolo si se bucura de minunatiile si de realizarile incredibile ale regimului. Dar mai era o chestie, eu incercam sa merg intr-o extrema care este mai extrema decit extrema ce mi se propunea. Tot ceea ce insemna doctrina ceausista era nimic, era jeg comparata cu doctrina juche a lui Kim Ir-Sen (http://en.wikipedia.org/wiki/Juche). In sensul ca nu era decit o aproximare a puritatii ideologice din Coreea de Nord. Astfel ca eu ma simteam de neatins purtind doctrina in mine si insigna lui Mao Zedong in autobuz. Bineinteles ca toata lumea ma ura, ma socotea o fiinta infernala. Dar ce ne fascina pe noi, pe mine si gasca mea din liceu, n-avea nici o legatura cu politica. Noi foloseam o bresa in sistem pentru a deveni de neatins.
In clasa noastra, noi eram cei mai de jos. Mai existau si altii, care erau, intr-adevar, socotiti ratatii totali. Inca de pe atunci ii admiram enorm pe acesti ratati extraordinari. Ei erau cei care traficau informatia cea mai fresh. Unul dintre ei, un prieten foarte bun de pe-atunci, care nu mai stiu ce face acum, era total pe dinafara si mai avea si o problema de vorbire, se bilbiia, iar profesorii isi bateau tot timpul joc de el. Dar, pentru noi, asta era inatacabil. Fiindca lui nu-i pasa de scoala, de note, de prezente, el se simtea atit de sigur pe chestia lui, incit nimic nu-l putea atinge. Si chestia lui care era? O abilitate atletica extraordinara. El practica inca de pe atunci sportul acela urban numit de francezi Parkour, o combinatie intre gimnastica si artele martiale. Dar pe atunci, pentru noi nu avea label, nu era o chestie identificabila. Tapu ne demonstra in fiecare clipa ca nimic nu poate sa-l tina. Apoi, avea o cultura extraordinara de pulp, de trash, statea si citea non-stop romane din-astea jeg, politiste, horror, SF, avea sute de volume. Stia toti autorii, toate tendintele, toate curentele. Tot el a fost omul care a introdus in liceu breakdance-ul.
Eu cred ca astea nu sint chestii intimplatoare. Desi intr-o forma hibrida, ele erau totusi prezente. Noi, gasca noastra, eram considerati infantili, deraiati, „refuzam sa ne maturizam”. Pina si colegii ne vedeau ca pe niste intrusi care le strica atmosfera. Pe de alta parte, eram superpregatiti, superspecializati in anumite domenii obscure care nu se cereau nicaieri, practic nu foloseau la nimic, din punctul de vedere oficial.
Tu ce liceu ai facut?
Liceul Industrial 34, actualul Liceu German. Tot cind studiam acolo, intrasem la un moment dat puternic de tot pe un trip ecologist. Dar nu pe faza cu reciclarea (care exista in epoca – cu strins castane, ghinda samd), noi am avut o perioada in care am cumparat sute de copaci pe care ne duceam sa-i plantam. Si-i mobilizam si pe astia din liceu, si directiunea si toti astia, care practic nu aveau ce sa ne zica. Bineinteles ca si chestia asta era la fel de aberanta ca si tripul maoist. Noi ii terorizam pe ceilalti cu o forma primara, neclara de activism.
Ce s-a intimplat cu copacii astia, mai traiesc, mai stii pe unde sint?
Ba, nu pot sa-i mai identific, a trecut destul de multa vreme de atunci. Pe de alta parte, toata faza era dementa, in spiritul lui Miciurin cumva. Ne duceam si plantam copaci peste tot, indiferent daca vor supravietui sau nu – noi am facut gestul, le-am dat toate sansele posibile si i-am lasat sa creasca, sa vedem ce-o fi, sa-i fure altii… O perioada i-am controlat, ne-am chinuit foarte mult sa-i intretinem. Mergeam cu galetile pe autobuz sa-i udam, ca astia sa creasca.
Dar cu acesti minunati „ciresari” care erati voi ce s-a intimplat?
Pai, cred ca o sa ne reunim curind. Noi am facut un film la sfirsit de liceu, prin ’92-’93, pe care sper sa-l putem prezenta si la Cluj, intr-o expozitie mai mare, unde o sa fie lucrarile de inceput ale oamenilor din cam aceeasi generatie. Filmul asta a fost ultima noastra mare lucrare comuna. Facusem rost de-o camera si ne-am apucat de treaba, am lucrat vreo doi ani la el, cu scenarii, cu montaj, cu tot. Era un film ecologist, Rezervatia se numea, care a devenit, pe nesimtite, un film horror. In final, semana foarte tare cu Blair Witch Project, care a fost facut cam tot pe atunci. Ei filmau in padurile din Maryland, noi in jurul Bucurestiului.
Hai sa ne intoarcem un pic la intrebarea despre noile tehnologii de comunicare.
Practic eu nu am avut niciodata stresul cu tehnologia. Am fost un repozitar de informatie furnizata de tot felul de surse. Si nu am socotit ca noile medii sint surse mai importante decit altele. Mai ales ca am avut permanent reperul asta cum ca, de fapt, lumea virtuala, toate conceptele ei au fost create in afara mediilor virtuale. Daca sapi un pic o sa vezi ca teoretizarea comunitatilor online s-a facut de mult timp in literatura de anticipatie. Iar majoritatea lucrarilor de cyberpunk sint compuse la masina de scris. Iar eu la nivelul asta eram, al masinii de scris. Intorcindu-ne de unde am plecat, am impresia ca trebuie sa lasi lucrurile sa vina normal. Asa s-a intimplat si la mine: n-am avut nici o dorinta de a ma supertehnologiza, dar am fost curios. Am scris la un moment dat, cam prin 1997, niste chestii care s-au publicat sub forma de e-books. Intre ele se afla un Manual de Neutilizare – am luat instructiunile de folosire ale un CD player si le-am hackuit intr-un fel, facind povesti din toate interdictiile alea (cum ar fi ca asculti muzica la CD player si cade avionul cu tine).
Cam aceeasi experienta am avut-o cu telefoanele mobile – decupam din reviste imagini si articole, tot ce gaseam despre telefoanele mobile, chiar daca eu nu aveam unul. Insa pe mine nu ma interesa sa lucrez cu telefonul mobil, ci cu manualele de folosire, cu reclamele, cu prezentarile, cu tot ce inseamna istoria telefonului mobil. Si pina la urma am ajuns ca, acum citeva luni, sa-mi fi dat tu o carte (Howard Rheingold, Smartmobs) pe care vreau sa zic ca n-am citit-o eu, ci a citit-o tatal meu si mi-a povestit din ea. Si din ce mi-a povestit el, mi-am dat seama ca una dintre posibilitatile de a sucomba total e aceea de a ma lasa invaluit si utilizat de tehnologia mobila.
Pina de curind, cum ziceai, n-am avut Net, nici telefon mobil. Parazitam, in schimb. Foloseam telefoanele altora, eram sunat prin altii, ajunsesem la un moment dat in situatia de a nu mai avea la cine sa ma duc pentru Net, asa ca mergeam in cautarea spoturilor din oras ca sa pot sta sa lucrez cit m-o tine bateria. Intr-o vreme o incarcam la Carturesti, „furam” electricitate de acolo si dup-aia mergeam pe balcon la Milos [Jovanovic, n.r.], unde aveam Internet wireless.
Poti fi la fel de bine numit, cu o sintagma foarte misto din IT, „un arhitect de retea”. Cit e de extinsa reteaua in care activezi? Cultural, geografic, politic, artistic, in ce fel vrei tu…
Uite, hai sa-ti zic de ce prefer „traficant” mai degraba decit „arhitect”. Eu ma consider intr-o semilegalitate permanenta. Intotdeauna car cu mine (si, de fapt, asta-i valabil pentru noi toti, fie ca o recunoastem sau nu) o multime de informatii si date cu statut legal incert. Tin pe stick-ul meu tot felul de texte interzise in America prin anii ’70, scan-uri facute dupa benzi desenate, filme, muzici… Toata cultura noastra e fundamentata pe leeching, pe un parazitism universalizat, de fapt musamalizat. Fiecare dintre noi face continuu trafic cu informatii legale, care au devenit intre timp semilegale si ilegale.
Am impresia ca, de fapt, toata reteaua asta, daca ea exista, e o chestie latenta. Are tot felul de dependinte care cresc si pe care nu le mai poti controla (de altfel, asa-i bine, sa nu le poti controla niciodata), dar pe care le poti activa la nevoie. Aici e toata chestia: tu trebuie sa identifici sau sa-ti creezi niste canale pe care sa le poti pune din nou in functiune in orice moment, chiar daca ele sint moarte. Plus ca ai oameni cu care poti sa te verifici in permanenta si sa-i verifici si pe ei.
Raporturile se schimba, interesele fiecaruia iau o alta turnura, dar reteaua este una deschisa. Daca toate sistemele astea globalizante tind sa circumscrie, comunitatile cu care am intrat eu in contact din contra, sint constiente de partea ascunsa a aisbergului. De fapt noi sintem asa, un virf din asta de aisberg, insa restul este teritoriu neexplorat. De-aia trebuie sa fii permanent deschis, fiindca nu stii niciodata peste ce poti sa dai.
In discursul tau, in textele pe care le scrii, legaturile dintre biologie, mecanica si arta, dintre scatologie si tehnologie, dintre explorarile viscerale si cele virtuale par sa fie firesti. Cum cupleaza lucrurile astea intre ele?
A face trafic cu informatie inseamna si sa duci lucruri dintr-o zona in alta. Practic, zone care pareau mai inainte impermeabile sint puse in legatura prin acest transfer de concepte, idei, metode. Sigur ca am fost inspirat de tot soiul de indivizi morti in incercarea asta a mea. In vremea in care-i citeam eu, unii dintre ei erau inca vii, totusi. Stephen Jay Gould, de exemplu. In facultate (am terminat Istoria si Teoria Artei), ma duceam la cursurile de biologie pentru ca de multe ori mi se parea mult mai important sa discut cu studentii de acolo despre taxonomie, despre comportamentele animale, despre etologie. Sigur ca transferul era si invers, nu numai dinspre biologie spre arte, ci si dinspre arte spre bio. Nu inteleg prea bine iritarea asta extraordinara din momentul in care se intilnesc stiintele sociale, liberale cu cele naturale, cu cele exacte. E foarte important si pentru artist, nu numai pentru teoretician sau critic, sa aiba acces la informatii relevante din domenii diferite.
Practic, pe aici poti patrunde si in ideologia economiei capitaliste, unde totul este gindit in termeni de „lupta celui singur contra tuturor”. Daca citesti Stephen Jay Gould, realizezi ca aceasta sintagma a fost preluata si denaturata complet, in special de social-darwinistii care au popularizat o parte din teoriile astea in secolul 19. Dupa care, s-a ales praful. De-abia tirziu in secolul 20 a inceput sa se discute un pic despre cooperare. Pe linie anarhista, de pilda, Kropotkin a fost unul dintre primii care au incercat sa aduca exemple din natura care sa demonstreze ca selectia nu se face exclusiv prin lupta pentru supravietuire, din contra, teoriile astea demonstreaza ca pradatorii cei mai mari, cei care epuizeaza sistemul, sint eliminati din interior. Cei care nu reusesc sa-si construiasca retele colaborative, back-up-uri, buffer-e, si care merg numai pe seek & destroy, sint la un moment dat expulzati. Structurile care au reusit sa raspindeasca nu „gena egoista”, ci tocmai controlul la nivelul acesteia sint cele care au reusit sa se reproduca si sa reziste.
Ai publicat un scurt text pe 2020.ro despre un nou gen de institutie culturala dedicata cunoasterii alternative. O numeai „caminul subcultural”. Ce e „caminul” asta si care-s bubele sistemului educational traditional, asa cum arata el acum?
Sistemul educational pe care-l cunoastem si cu care am crescut e patat. E foarte greu sa-l schimbi din interior, pe de alta parte, aproape toata lumea il considera o constructie deficitara, care, in loc sa faciliteze procesul de invatare, il anihileaza. Singura solutie este sa identifici modalitatile de autoeducare pe care si le creeaza oamenii in afara marilor canale scolare de drenaj. Textul meu de pe 2020 era, la un anumit nivel, ironic. Caminul cultural era locul unde se presupune ca se culturalizau masele. E o chestie mai veche, venita probabil de pe vremea Revolutiei Ruse, cind mergeau aia din sat in sat cu caravana si proiectau filme, imparteau carti si fluturasi, tineau discursuri, demonstrau tehnologii noi, toate acestea fiind folosite in epoca in scopuri propagandistice. Totusi, caminul cultural a fost in perioada comunista o sursa destul de importanta de informatie. Eu tin minte ca, in satul unde traiau rudele mele, mergeam si ma uitam la tot felul de filme pe care le stim cu totii, si cu arte martiale, si cu Terence Hill si Bud Spencer… Iar asta devenise o cultura comuna, era practic cultura de masa a momentului. Chestii care poate au fost uitate, peste care nostalgia a trecut fara sa le mai ia in seama – multi imi spun ca majoritatea acestor locuri au disparut total ca nucleu social, fiind inlocuite de discoteci, baruri, spatii de alcoolizare completa.
Am organizat de curind o intrunire similara la Galeria Noua si au trecut pe strada niste nemti care m-au intrebat: „Ba, ce-i aici? Centru social?”, fiindca vazusera ca sint multi tineri care stau la calculatoare, discuta… In momentul ala am realizat si eu ca, de fapt, chiar asta era – un centru social. Asa ceva pur si simplu nu exista la noi. Astfel ca multe din locurile unde incercam sa ne mai stringem din cind in cind functioneaza ca niste centre sociale, insa fara sa aiba aceeasi finalitate. Si-atunci, de ce sa nu le ducem mai mult in directia asta? De ce sa nu le transformam in niste spatii de redistribuire puternica? Fiindca, practic, resursele sint monopolizate de institutii, de sistemul educational, de companii care isi rezerva de la sine dreptul de a fi singurele surse de informatie aprobata – tu n-ai urechi, nu ai ochi sa vezi ce se intimpla. Realitatea face ca informatia cu care se educa multi vine din cu totul alte surse. Acest tip de informatie ar trebui redistribuit in interior.
Totusi, tipul acesta de informatie de care vorbesti e foarte greu integrabil. Procesul ar trebui sa se intimple firesc, iar sistemul, care face totusi o selectie a lucrurilor pe care ar trebui sa le stii, n-are cum sa renunte total la ea, cit sa le permita oamenilor sa-si aleaga singuri zonele de interes. Dar o selectie tot trebuie sa existe, fiindca nu poate bombarda aleatoriu cu informatie…
Din pacate, tocmai asta se intimpla, cei mai multi sint bombardati cu informatii nefolositoare. Si nu se pune accentul pe valorizarea informatiilor astora, ci mai degraba pe pura lor memorare si redare. Tu nu faci decit sa inghiti informatie, pe care trebuie s-o scuipi inapoi la fel, fara nici un fel de selectivitate. Problema selectiei ar trebui sa functioneze la nivelul asta: ce grile isi creeaza oamenii singuri, in lipsa unei grile pe care o pune la dispozitie sistemul, care nu face decit sa improaste cu informatii nestructurate, nesedimentate? Nu ti se da nici un instrument prin care tu sa intelegi de fapt cum sint construite istoria, miturile nationale, ce inseamna cultul eroilor. Esti redus la functia de ingurgitare, nu exista privire din afara.
Referitor la ce spui tu, la selectie si la indrumare, eu am experimentat asta in State, unde am facut ultimul an de liceu. Am nimerit intr-o scoala extraordinara, diferita ca abordare nu numai fata de Liceul German unde am studiat pina atunci, ci si fata de alte licee din SUA. O scoala alternativa care identifica inca de la o virsta foarte mica directiile probabile ale unuia sau ale altuia si le incuraja. Practic, nu existau domenii foarte clar circumscrise. Specializarea pe care ti-o alegeai mai tirziu in facultate incepea sa fie reglata inca din liceu. Te interesa istoria Palestinei? Pai, erai incurajat sa tii un curs despre istoria Palestinei, sa-ti creezi tu materia si sa incepi s-o predai celor interesati, printre care se puteau afla inclusiv profesorii. Tot timpul am regretat ca la noi nu exista asa ceva. Poate ca in incercarile mele exact asta am urmarit: ca oamenii, tinerii, de la virsta cea mai mica, indiferent de acreditarile pe care le au, sa-si poata organiza si sustine un discurs, sa-si poata expune punctul de vedere si domeniul studiat.
Dar sint multi oameni care prefera sa fie indrumati, pentru care e o corvoada sa aleaga.
Am simtit si chestia asta. E adevarat, multora le producea o satisfactie enorma sa aiba confirmarea profesorului. Sa vada ca da din cap, ca il bate pe umar, sa ii simta autoritatea. Oricit de buni ar fi, oricit de tari, unii au nevoie ca profesorul, care poate n-are nici o legatura cu ce fac ei, sa le dea confirmarea.
Bine, cred ca toti avem nevoie de asta, pina la un punct. Eu, de pilda, m-am bucurat cind l-am intilnit pe Cory Doctorow, un om pe care-l stimez foarte mult. A fost o intilnire fundamentala pentru mine. El e de virsta noastra, nu a existat nici macar distanta asta. Majoritatea profesorilor de la noi iti impun respectul prin virsta si prin semnele exterioare – au barba, au ochelari, sint venerabili.
El este unul dintre cei mai importanti sustinatori ai ideii ca daca iti dai lucrurile pe gratis, e in avantajul tau. O chestie altruista care pare contradictorie. „Daca dai pe gratis, esti un loser, ti-ai distrus toate sansele de a cistiga ceva”, asta-i modul de gindire dominant in sistem. Din contra (si Cory Doctorow e o dovada foarte buna), cu cit esti mai dispus sa oferi, cu atit primesti mai mult in schimb.
Scrii un roman cyberporno. Despre ce e vorba?
Nu cred ca-i momentul sa vorbesc despre asta. Totusi, poate nu-i o intimplare ca m-am apucat de un roman pornografic. Eu recunosc ca sexualitatea e difuza in jur, si, de fapt, asta-i forta ei cea mai mare. Nu este niciodata concentrata, distilata. Sint doar citeva zone in cultura, legate de pornografie, de exploatare, unde sexualitatea apare in mecanismul ei pur. Sexualitatea nu mai e neaparat un mister. Sistemul economic functioneaza pe principiul sexualitatii: intotdeauna oferi ceva, capeti ceva in schimb, performezi un transfer de capital. La Sade, schimbul e dus chiar mai departe – fecalele ajung sa aiba relevanta pentru capital. Rahatul pe care-l ofera bebelusul mamei sale e dovada faptului ca poate excreta, ca poate elimina lucrurile cu care ea il hraneste, ca e sanatos. Asadar, toate resursele pe care mama le investeste in bebelus sint rasplatite de acesta prin cacat, care e moneda – extrem de valoroasa – cu care el poate participa la schimb.
Sistemul functioneaza! Demonstreaza ca masinaria merge…
…Drept pentru care este mingiiat, laudat, excitat, hranit imediat. A recunoscut practic mituirea. Fiindca bebelusul e mituit permanent de parintii lui, ca sa poata excreta.
Sexualitatea nu este ceva dominant in istoria vietii – ma refer la sexualitatea diferentiata pe genuri. Majoritatea speciilor practica o forma sau alta de reproducere asexuata sau de hermafroditism. Insa, intr-adevar, la organismele complexe cum sint mamiferele, se pare ca reproducerea sexuata a fost o solutie viabila. De ce? Pentru ca (asta-i una dintre explicatii) e o modalitate foarte buna de a elimina parazitii. Daca ne-am clona fara sa ne modificam in nici un fel, am capata din ce in ce mai multa sensibilitate la atacuri. Clonindu-te, esti tot mai usor de depistat si deci de parazitat.
Nu-ti mai reglezi sistemele de aparare…
Exact. Cu cit iti micsorezi rata de diferentiere, cu atit parazitul sau pradatorul iti gaseste mai usor priza, se poate imbuca mai usor la chestia aia prin care te poate anihila, prin care-ti poate sparge codul. Iar sexualitatea a fost o modalitate extraordinara de mixare a genelor. Ruleta, practic. Astfel, specia isi poate recombina usor materialul genetic, dind nastere unor indivizi mult mai greu de interceptat.
La nivel social-politic, discutia se poarta in jurul felului in care, de-a lungul istoriei, sexualitatea a fost utilizata ca modalitate de control asupra corpului/corpurilor. Indivizii au fost santajati de cei care detineau autoritatea mai ales prin legiferarea sexualitatii, fiindca aici corpul e cel mai clar incadrat, cel mai bine determinat.
Si sexualitatea ta?
Sexualitatea mea este destul de criptica. Centrii placerii sint cei care determina comportamentele sexuale, asta e clar. Dar satisfactiile mele vin mai curind din lucruri foarte mici, nici nu duc pina la capat un anumit comportament, am intotdeauna sample-uri, din care imi extrag tot restul. Nu am un parcurs, sint intotdeauana momente involuntare, care nu pot fi usor recunoscute ca momente sexuale. Plus ca, probabil, din educatia mea de otaku (http://www.otakufestival.com), am ajuns sa desconsider, poate intr-un mod aberant si deformat, viata normala, tot ce inseamna „viata de cuplu”, cliseele astea care cad perfect. Si care sint miraculoase, nu neg asta, sint seducatoare, dar carora nu prea le vad sensul. Cum sa zic, eu vad sexualitatea ca pe o constringere mostenita. O mostenire grea, placuta, insa doar atit. Toate nuantele, tot ritualul, intreg jocul acesta (ca-i de fapt un joc) sint transmise si ele mai departe.
Dar trebuie sa mentionez ca privirea mea asupra acestui subiect nu e cea a unei instante care vine din exterior si isi permite sa judece. Eu ma gindesc ca sint o fiinta distorsionata, o fiinta handicapata foarte grav. Ma vad ca pe un mutant, nimic altceva. Un mutant al noii societati. Mutatia asta poate sa duca intr-o directie sau poate sa nu duca nicaieri.
Nu sint nici in masura sa-i desconsider pe cei care se bucura de sexualitate, departe de mine gindul. Dar mi s-a parut o chestie extrem de facila. Prin naturaletea ei, prin frumusetea ei, sexualitatea e o chestie prea usor abordabila, la indemina oricui. Desi, poate ca tocmai aici sta greseala mea. Ca, de fapt, nu-i la indemina oricui, poate din contra.
Cum arata noua societate?
Nu mi-am propus sa ma victimizez, n-am facut-o niciodata. Mi-am intretinut toate defectele, mi le-am hranit. Insa am impresia ca toti sintem niste victime, in ultima instanta, care au invatat sa traiasca cu penuria de care sufera. Toata societatea asta noua pe care o admiram asa ca pe o Brave New World e compusa din victime, din raniti, cu tot felul de conflicte, tot felul de bube. Dar asta-i, pina la urma, tot o chestie naturala. Ia, de exemplu, scheletele oamenilor dintre mezolitic si neolitic gasite in cultura natufiana. Natufienii au creat prima cultura neolitica, identificata in Orientul Apropiat. Toate scheletele astea sint mincate, sint terminate, roase de pozitiile in care erau obligati oamenii aia sa stea pentru a indeplini noile functii de risnit si de pisat. Practic, ei au fost niste cadavre vii, primele dintr-o serie lunga de trecere. Toti au fost erodati intr-un hal infernal de noile tehnologii din epoca.
Acelasi lucru se intimpla acum.
Imi vad prietenii, colegii, ii simt, toti sint bolnavi, au diverse probleme care poate ca nu sint atit de vizibile, pe care reusesc sa si le mascheze destul de bine. Sistemele de protectie sint si ele prezente peste tot. Am avut senzatia la un moment dat ca toata generatia asta care a produs trecerea inspre noile tehnologii este mincata din interior. Cu toate astea, reuseste sa se dezaltereze, isi gaseste debuseuri peste tot. Dar ei sint profund marcati – la nivel de comportament – de bioritm. Dupa cum se vede insa, supravietuiesc cu toate sechelele.
Urmatorii vor fi adaptati?
Nu stiu, termenul „adaptare” este aici neadaptat. Nu exista adaptari, asta-i doar un alt mit preluat incorect al biologiei evolutioniste, care incearca sa amortizeze socul. Organismele nu se adapteaza, ele nu pot sa „invete” nimic din ce se intimpla in jurul lor, ele supravietuiesc cu toate erodarile pe care le sufera. Cum sint tigrii care sfirsesc prin infometare, fiindca li se distruge complet dantura. Practic, tigrii astia nu se adapteaza niciodata. Dar reusesc sa se reproduca la timp, sa-si transmita informatiile genetice, chiar daca repeta aceleasi tare si incapacitati. Natura nu-i perfectioneaza, din contra, ii face friabili, insa si din sensibilizarea asta poate iesi ceva nou.
Am evitat discutia despre neotenie, o teorie foarte importanta in dezbaterea privind embriologia umana. Indivizii umani, afirma ea, se selecteaza si sexual in functie de carcterele juvenile pe care le poseda. Deci caracteristicile tinere sint cele care se transmit mai departe, iar asta inseamna si o disponibilitate mai mare pentru joc, o flexibilitate sporita in comportament. Individul uman matur seamana mai mult cu puiul de maimuta decit cu maturul aceleiasi specii. Caracterele juvenile te fac mai usor de distrus, in schimb ai avantaje mai mari la nivelul receptarii de informatie. Noi sintem bureti de informatie pe o perioada mult mai lunga decit rudele noastre animale cele mai apropiate. Capacitatea asta de absorbtie dureaza, la om, practic toata viata, ceea ce este o chestie incredibila. Si, ce e mai extraordinar, asta s-a intimplat si la toate animalele pe care omul le-a domesticit. In genere, animalele sint domesticite de om prin selectia unor caractere juvenile. Fata de maturul din aceeasi specie care reprezinta forma salbatica, noi selectam caracteristicile de pui cind alegem sa avem grija de un ciine mai degraba decit de altul.
„E numai vina ta, Megatron!”
Ce este un „megatron”? Sau cine e Megatron?
Megatron? E tot o solutie. O solutie la toate problemele. Am auzit cindva un sample in nu-mai-stiu ce cintec, care repeta ca toata vina e a lui Megatron. Megatron e personajul negativ din seria asta Transformers, el are mereu planuri fabuloase, vrea intotdeauna sa domine si nu-i iese niciodata. Pentru ca totu-i aiurea. Si, de fiecare data, este acuzat de ceilalti intr-un mod final: „It’s all your fault, Megatron”.
Mie mi-a placut, separat de trimiterea la filmulete, eticheta asta „MEGA”, ideea ca in lumea digitala prolifereaza denumirile pompoase, marete, uriase, de neconceput, dar care nu acopera practic nimic. Nu e nimic in spatele lor: „mega”, „giga”, „terra”… Probabil, sonoritatea asta e un transfer si spre industrii – stii ca eu am id-ul ala de messenger, megatron_farmaceuticals. Cine sint cei mai mari, cei mai naspa din zona industriala? Farmaceuticele. Economia poate sa cada, sa fie recesiune completa – farmaceuticele cresc. Se hranesc cu singele poporului. Sint MEGAtari companiile astea care ofera asistenta, scapare, sanse de supravietuire.
Bun, si ce legatura au cu tine? De ce ti-ai ales id-ul asta?
Poate tocmai din aceeasi incercare primara de a ma asocia unor sisteme contrare vietii, de incartiruire completa (cum e sistemul totalitar nord-coreean), dar care nu sint deloc diferite de sistemul marilor corporatii farmaceutice. Ambele iti vor Binele. Cu orice pret. Eu nu vad nici o contradictie aici – ele cer cam acelasi tribut. Unul platit cu greu de cei care li se supun. Poate e si o incercare de a deturna marile etichete ale modelelor totalitare. Mamutii, vin mamutii!
Pentru mine au contat foarte mult ceilalti din jurul meu. Cum ai fost si tu, ca ai tot tras de mine cu interviul asta. M-au scos din vizuina mea, in care ma complaceam. Din cind in cind, apar oameni care ma trag de par. Ii brutalizez si eu, ii mint ca sint mort, dar ii somez sa ma puna intr-o situatie din care sa nu mai am scapare. Anumite chestii imi sint intr-adevar pretioase, si-atunci le virez altora. Cumva intr-un spirit open source. Am zis: „Ba, astea nu-s chestiile mele”. Vreau sa le dezmostenesc, sa le avortez. „Luati-le, fratilor, si duceti-le, faceti ce vreti cu ele!” Odata preluate, eu nu mai sint necesar.