Sociologul Mirel Bănică s-a plimbat vreme de o lună și jumătate prin țară, de la Adamclisi până aproape la Zalău. La rândul lui, ochiul i s-a plimbat și a cuprins cât a putut, de toate și pe toți. Cum se vede azi România la firul ierbii? Și bine, dar și rău. Cum s-ar spune, și așa, și altminterea. La 30 de ani de la căderea comunismului, autorul se înhamă (la volanul unui Logan) să vadă vreo 30 de orașe din România, după cum afirmă, ca formă de cunoaștere sentimentală. Trebuie spus că patru dintre ele constituie o addenda, Sfântul Gheorghe, Cluj, Roman și Mircești, văzute ulterior, în toamna anului trecut. Spre deosebire de Zalău, unde n-a mai ajuns deloc.
Mirel Bănică s-a însoțit cu Dan Perjovschi, ca ilustrator, pentru cea mai nouă carte a sa, Prin România. Carnete de drum (Editura Polirom, 2020). Nu e prima ispravă a sociologului, care în volumele anterioare publicate în România s-a mai aplecat și asupra problematicii ortodoxiei, a religiei în general, de la anii ’30 la fenomenul pelerinajelor astăzi, sau cultura și religia romilor (apărută chiar anul trecut).
În cartea de față (subtitlul de carnete este folosit la propriu, notațiile zilnice făcându-le în cele 17 carnete pe care și le-a confecționat cu acest gând), Mirel Bănică e interesat de transformările micilor și marilor orașe (argumentează de altfel de ce nu a intrat în această listă București – „nemeritat de costisitoarea capitală“), de la Hobița la Iași, de la Timișoara la Amara. E România care există, cea care merită văzută, cea care, dacă îmi e permisă expresia, ne oferă un exotic familiar.
O carte vie despre o țară vie
De la muzeele care uneori sunt ele însele piese de muzeu până la hotelurile comuniste, de la statuile noi și vechi la micii mâncați în piață, în Prin România avem o imagine a unei țări vii, dar nu întotdeauna, în care tonul autorului se simte, în diverse momente, nostalgic, intrigat, descumpănit, entuziast. E o carte vie despre o țară vie.
E o călătorie care vine cu atât mai bine în volum, pe vremea pandemiei noastre, și care înregistrează the state of the nation la firul ierbii, așa cum se prezenta în iulie-august din anul 2019, când nici prin cap nu ne trecea că nu am putea să ne mișcăm în voia cea bună și fără teamă prin curtea proprie, cum s-ar spune.
Pentru mine e intrigant amestecul acesta de volum de călătorie și carte de literatură, amestecat bine și rezultând în sociologie, acea sociologie caldă ce calcă pe urmele regretatului Vintilă Mihăilescu. De ce? Pentru densitatea informațiilor, a descrierilor (vezi spre exemplu descrierea peștilor din Brăila sa natală sau rândurile dedicate brânzei de la Iași), a notațiilor cotidianului. Toate acestea mă fac să mi-l imaginez pe Mirel Bănică stând nopți la rând în vreun hotel comunist sordid sau vreo pensiune nouă, ce se bucură de altă formă de sorditate, pentru a își transcrie în carnete memoria zilei, unde a fost, ce a văzut, cum a văzut, oamenii cu care s-a întâlnit și tot așa până la sațietate, pentru ca a doua zi să o ia de la capăt, tot acolo sau aiurea.
Cum întâmplarea face ca, asemenea oricăruia dintre noi, să cunosc direct o parte din locurile pe care le vizitează cu ochi critic sociologul, am fost frapat de cât de viu e prezentat Sebeșul, spre exemplu, invadat de magazine second-hand, de toate soiurile, pentru toate gusturile – o imagine ilustrată perfect de Dan Perjovschi, cu un frumos „number one second hand“.
Observațiile sociologice ale lui Mirel Bănică sunt, cum se cade, universaliste, ca atunci când se întreabă de ce mallurile au succes: „Explicația plauzibilă (una dintre ele) ar fi aceea că mallul a devenit BISERICA omului modern, cu toate elementele care însoțeau altădată frecventarea unui locaș de cult: sociabilitate, ritualitate, regularitate, liminalitate (adică stricta separare a spațiului – ce este «înăuntru» și ce este «afară»). Iar arhitectura acestuia respiră un sacru deturnat, prin repartiția savantă a luminii, dozarea spațiului, candelabre“.
Acasă, pe drum
Cât privește orașul Iași, nu pot decât să îi dau dreptate autorului când scrie: „nu cred că există oraș în România mai desfigurat, mai urâțit decât Iașiul de «marea betoniadă» de la jumătatea anilor ’80“. Același sentiment mă încearcă, câteva pagini mai încolo, când ajung la cheful moldovenesc: „sunt mai convins ca niciodată că există un stil moldovenesc de a sărbători un eveniment major al existenței: total, până târziu în noapte, mușcând din dimineață, cu gesturi largi, teatralitate slavă, lacrimi, toasturi, filosofie cu și de pahar, efuziuni lirice“. Cât privește episodul personal cu prietenul (comun) A.T., îl îndemn pe autor să nu creadă tot ce bon-vivant-ul nostru are să spună despre Iași, ci mai mult mă regăsesc în înfruptarea și bucuria pe care le vede aici Mirel Bănică. Evident că nu avea cum să ocolească FILIT, dacă tot vorbim de Iași, festivalul unde „aerul mirosea frumos, a turbă și a flori exotice macerate“.
Tot bătând țara dintr-un capăt în celălalt, dar și invers, lucrurile la un moment dat încep să se așeze. Nu știu cum a fost pentru autor, dar pentru cititor toate aceste mici mari realități încep să vină mai lin, știi și te bucuri că vor urma două pagini despre o piață alimentară, că mai încolo te așteaptă vreo trei-patru despre un monument, un muzeu, amușini apropierea unui centru civic comunist, uscat și fără de viață, aștepți să vină câte ceva legat de gastronomia locală (Mirel Bănică pare genul gurmand, după felul în care scrie, ceea ce e o bucurie pentru mine), te bucuri când găsește cazare în vreun hotel cochet.
Prin România nu este o carte care să ofere vreun răspuns închegat, în primul rând pentru că nu pornește cu nici o întrebare capitală. Subiectul ei este starea de fapt. Au trecut 30 de ani de la Revoluție și stăm astfel. Un astfel însoțit de nostalgia asumată de la început de către autor. Notațiile sale sunt inerent de natură sociologică – cum pornește, spre exemplu, de la cazul Sibiului și al muzeelor sale pentru a merge mai departe: „în România, muzeele au un program foarte restrictiv, imensa lor majoritate sunt închise în zilele de luni și marți, unele chiar și miercuri. […] Astăzi este luni și toate muzeele din Sibiu sunt închise“, pentru ca de aici să pornească un scurt expozeu despre cum apar muzeele și diferențele dintre muzeele din Transilvania și cele din Vechiul Regat. Asemenea țării de care vorbește, Prin România oferă o surpriză la aproape fiece pagină. Memoria afectivă se îmbină cu metoda științifică într-un melanj cu adevărat savuros.
Dincolo de faptul că e o carte care se înghite pe nerăsuflate, plină de culori, gusturi, mirosuri, imagini (de la spațiul verde neîngrijit de pe litoralul atât de râvnit de mulți până la „revelația geopolitică“ găsită la Oradea), dacă sunteți curioși de oameni, snoave și istorii, dacă vă e dor să vă plimbați prin România, dacă sunteți parte a diasporei și vă întrebați ce vă mai fac cunoscuții, dacă vreți să râdeți și să plângeți deodată, dacă vreți o imagine a României de azi, carnetele de drum ale lui Mirel Bănică sunt doctoria necesară.
Mirel Bănică, Prin România. Carnete de drum, colecția „Plural M“, Editura Polirom, 2020