David Grossman este unul dintre cei mai apreciați scriitori israelieni contemporani. Romanele sale au fost traduse în peste 30 de limbi și au primi premii literare importante. În 2017 a câștigat Man Booker International Prize, pentru cartea Un cal intră într-un bar. De mine viața și-a tot râs, cel mai recent roman al său publicat în România la Editura Polirom, în traducere din limba ebraică a lui Gheorghe Miletineanu, spune povestea Verei, o evreică și activistă în contraspionajul Armatei de Eliberare Națională a Iugoslaviei, care în 1951 a fost arestată și obligată să ia o decizie care îi va schimba complet cursul vieții, dar și pe cel al fiicei sale. David Grossman a scris acest roman pornind de la povestea adevărată a Evei Panić-Nahir. David Grossman este convins că nu ar putea supraviețui fără să scrie și consideră că literatura ne ajută să nu le permitem celorlalți să ne construiască lumea interioară și pe cea exterioară.
De mine viața și-a tot râs, cea mai recentă carte a dumneavoastră publicată în România, are la bază o poveste reală. Povestea vieții Evei Panić-Nahir, o fostă prizonieră în tabăra de reeducare de la Goli Otok. Cum ați descoperit povestea? Ce se află în culisele scrierii romanului?
A fost destul de simplu. Ea m-a sunat într-o zi. Nu o cunoșteam pe Eva Panić-Nahir, s-a prezentat, am început să vorbim și foarte repede am observat că este o persoană specială. Fiecare persoană este unică, însă ea era unică într-un fel unic. Și știa cum să spună o poveste. Mi-a spus povestea vieții ei, dar pe bucățele. De fiecare dată când suna, nu făcea decât să-mi stârnească curiozitatea în legătură cu persoana ei. Apoi, am devenit prieteni. Am fost prieteni foarte buni timp de 20 de ani, până la moartea ei. Avea 97 de ani. Încă de la început – de când mi-a spus despre experiența la Goli Otok, despre dilema ei insuportabilă, despre alegerea care i-a fost impusă, când mi-a descris dragostea ei totală pentru primul soț, Rade Panić, m-a întrebat dacă îi voi scrie povestea. I-am spus: „Da, voi scrie povestea, dar, Eva, eu nu sunt un documentarist, nu te voi descrie exact așa cum ești, voi inventa, de asemenea, lucruri despre tine“. A acceptat imediat. Mi-a spus: „Ești un scriitor, ești un artist, nu îți voi impune nimic“. Și eu i-am răspuns: „Nu voi scrie despre tine ceva ce nu este relevant, dar s-ar putea să fie lucruri pe care să nu vrei să le știi despre tine. S-ar putea să nu fie un proces plăcut, ba din contră ar putea fi neplăcut, pentru că aș putea spune lucruri care nu îți plac“. Și mi-a spus: „Oricum mă vezi tu!“. Așa a început. Din păcate, nu am putut să scriu despre ea timp de foarte mulți ani, pentru că erau alte povești în mintea mea, alte romane pe care voiam să le scriu. Erau bine înrădăcinate în mine. Și de abia după moartea ei am putut să-i scriu povestea. Și sper că i-ar fi plăcut.
În De mine viața și-a tot râs, dar nu doar în această carte, ați creat personaje feminine puternice, dar care au în același timp slăbiciuni. Ora din Până la capătul pământului este o altă femeie puternică. Cum este pentru dumneavoastră să scrieți din perspectiva unei femei?
Foarte provocator și intrigant. Știu cum este să scrii din perspectiva unui bărbat și nu mai este o provocare atât de mare pentru mine. Dar să scriu din perspectiva unei femei, să accept în totalitate structura ei interioară, să o accept pe Ora fără să încerc să-i rezist – asta a fost ceva nou pentru mine. După doi ani și jumătate în care am scris Până la capătul pământului, aproape că am renunțat, pentru că simțeam că nu pot înțelege în totalitate personajul Ora. Nu eram în stare să scriu ca o femeie. Și apoi, i-am scris o scrisoare acestui personaj imaginar. „Dragă Ora, de ce ești așa? De ce ești atât de încăpățânată. De ce nu-mi cedezi mie?“. Și în momentul în care am scris-o, mi-am dat seama cât de prost am fost. Pentru că nu ea trebuia să-mi cedeze mie. Eu trebuia să-i cedez ei. Să o las să pătrundă în mine. Trebuia să încetez să îi mai rezist. Și, în momentul în care am înțeles asta, aproape că s-a scris singură. Eu trebuie doar să nu mai intervin.
După ce scrieți o carte, după ce este publicată, ce se întâmplă cu povestea pe care ați avut-o în minte atâția ani? Ce se întâmplă cu personajele? Rămân în continuare cu dumneavoastră?
Asta este o întrebare dureroasă. Unele dintre ele sunt cu mine, dar nu toate, pentru că, de-a lungul anilor, am scris destule cărți și nu toate personajele sunt încă vii. Cred că din fiecare carte am luat câte unul-două personaje care mă acompaniază. În sensul în care în unele zile îmi zic: „Hei, ai vorbit ca Avram din Până la capătul pământului. Sau acum ai vorbit ca Yair din Be my knife sau ca Momik din Vezi mai jos: dragostea“. Au creat ceva în mine care era tăcut, neexprimat. Dar este un moment dureros când termini un roman în care ai trăit doi-trei, uneori cinci ani, care a fost casa ta, unde personajele erau cele cu care purtai conversații și deodată totul s-a terminat. Dar universul continuă să îți trimită semne: o idee sau o anecdotă pe care aș fi putut să i-o atribui unui personaj sau altuia, dar nu mai pot face asta, pentru că romanul este gata, a fost tipărit, lumea îl cumpără. Deci este un moment dureros și cred că din acest motiv încerc imediat să scriu un nou roman. Dar din nou, chiar dacă am o idee bună, nu pot să mă apuc să scriu până când nu consider că este inevitabil. Vreau să citesc doar cărți a căror inevitabilitate o poți simți, cărți care au fost scrise dintr-o urgență, pentru că cititorul avea nevoie de ele. Acestea sunt cărțile pe care îmi place să le citesc, cele care m-au format, care m-au schimbat. Și sper că așa sunt și cărțile pe care le scriu eu.
Cărțile dumneavoastră sunt traduse în întreaga lume. În țări cu culturi diferite, cu mentalități diferite, cu alte perspective despre viață, familie, iubire, suferință și așa mai departe. V-a fost vreodată teamă că anumite detalii, anumite subtilități se vor pierde la traducere?
Cred că este aproape inevitabil să se piardă ceva prin traducere. Și pot spune că sunt un scriitor norocos, pentru că am avut parte de traducători minunați, inclusiv în România. Este un mister în spatele acestei idei de traducere, pentru că eu scriu în ebraică, iar ebraica are o anumită melodicitate, anumite ecouri, anecdote și de aceea unele cuvinte au fost alese în mod specific pentru a fi puse într-un anumit context, pentru că au legătură cu ceva din Biblie sau din Talmud sau din ebraica modernă și aproape toate propozițiile au anumite rădăcini. Traducătorii mei foarte buni – români, catalani sau chinezi – le-au transferat în limbile lor, unde fiecare cuvânt a căpătat o altă semnificație, alte ecouri, altă melodicitate și alte asocieri. Toți am crescut cu traduceri ale unor cărți. Aceste literaturi ne-au îmbogățit și ne-au transformat în ființe umane mulți-nuanțate. Deci nu vă pot spune că am rezolvat acest mister. Traducerile sunt bune. Creează, într-un fel, ceva între limba originală și limba țintă.
În romanele dumneavoastră, suferința și dragostea par să fie sentimentele predominante. Personajele parcă sunt create în jurul acestor sentimente, iar dragostea nu poate fi posibilă fără suferință. Credeți că cele două sentimente trebuie să coexiste?
Dacă două persoane se îndrăgostesc, nu este suficient să meargă una spre cealaltă până la jumătatea drumului. Trebuie să meargă până la capăt. Și pe acest drum se pot întâmpla lucruri dureroase: amintiri neplăcute, comportamente nepotrivite, greșeli, plânsete. Este un proces prin care renunți la mecanismele de apărare. Mai ales în primele faze ale dragostei. Deci da, cele două sentimente coexistă. Dar eu sper că personajelor mele le arăt și drumul spre o dragoste fericită, o dragoste plină de viață. Și că două persoane îndrăgostite sunt capabile să se ajute una pe cealaltă, să crească împreună. Sper că dragostea poate fi găsită și în relațiile cu părinții, cu copiii, cu prietenii.
De-a lungul timpului, am urmărit mai multe interviuri cu dumneavoastră și mi-a plăcut o idee pe care ați exprimat-o la un moment dat. Ați spus că oamenii își falsifică, într-un fel, existența pentru a satisface așteptările celorlalți și că pentru cei mai mulți dintre noi este dificil să fim noi înșine. Pornind de la această idee, m-am gândit că mi-ar plăcea să aflu mai multe despre adevăratul David Grossman, ce este dincolo de cartea sa de vizită. Și aș vrea să vă întreb dacă v-ați gândit să vă spuneți propria poveste. Să scrieți o autobiografie.
Nu cred că viața mea este atât de interesantă pentru a scrie o autobiografie. Și, până la urmă, autobiografia unui scriitor este în cărțile sale. Poate fi ascunsă în anumite locuri, dar, dacă citești toate cărțile unui scriitor, cred că poți înțelege care sunt interesele lui, care sunt rănile lui, ce iubește și ce antipatizează profund, care sunt dilemele lui morale, cum și-a îmbunătățit personalitatea și care sunt fisurile din caracterul său la care trebuie să se întoarcă iar și iar. Cred că aceasta este autobiografia mea.
Credeți că literatura sau cultura în general are puterea de a ne ajuta să ne identificăm adevăratul nostru sine? Să fim mai onești în legătură cu felul nostru de a fi, atât cu noi cât și cu ceilalți?
Poate asta este prea mult să așteptăm de la literatură, de la arte, dar cred că ceea ce poate face literatura e să ne încurajeze să insistăm asupra nuanțelor, să nu cedăm în fața formulărilor greșite ale anumitor lucruri, idei, valori, să nu cedăm în fața stereotipurilor, a asalturilor pline de clișee, să nu le permitem celorlalți să ne construiască lumea interioară și nici pe cea exterioară. Cred că, dacă putem face aceste lucruri, viața noastră va fi mai… n-aș putea spune că va fi puțin mai bună, pentru că, cine știe, ar putea fi grea, dar va fi mai sinceră și vom fi NOI înșine, nu NOI creați de alte persoane, de oameni care nu ne cunosc cu adevărat și au interesul de a se folosi de noi pentru a-și atinge scopurile politice, economice și multe altele de pe agenda lor. Dacă nu ne străduim tot timpul, dacă nu înotăm, e ușor să ne înecăm în această realitate. Și, dacă nu vrei să te îneci, înoată! Iar literatura asta face: ne ajută să nu ne înecăm.
În această perioadă de pandemie, mulți oameni și-au pierdut locurile de muncă sau nu mai pot face lucrurile care le aduc fericirea. În acest context, am început să mă gândesc mai serios la ideea de a o lua de la capăt, să găsesc alte activități plăcute. Și sunt curioasă dacă v-ați gândit vreodată cum ar fi să nu mai scrieți, să nu mai puteți să scrieți sau să nu mai aveți libertatea de a o face.
Dacă totul va pleca dinăuntrul meu, dacă voi decide că am spus suficient, atunci e OK, cred că e o decizie bună. Sper să nu ajung acolo, dar, dacă se va întâmpla, aș vrea să știu când e sfârșitul carierei mele ca scriitor. Dar dacă mi s-ar impune, atunci lucrurile ar sta diferit. Ar fi dureros, chiar de nesuportat. Știți… eu pot să nu scriu pentru o anumită perioadă de timp, să fac alte lucruri – să predau, de pildă, sau să mă plimb în natură, să petrec mai mult timp cu prietenii –, dar instinctul scriitorului este atât de puternic în mine, încât nu cred că aș putea supraviețui prea mult fără să scriu. Starea mea sufletească atunci când scriu – și ceea ce vă spun acum este autentic, pentru că am început să scriu ceva nou – este o stare atât de plăcută, atât de înălțătoare, încât, dacă ai trăit-o o dată, îți va fi foarte greu să renunți la ea. Dă viață nu doar personajelor tale, ci și ție însuți. Îți luminează viață. Te entuziasmează. Și, deodată, lumea nu mai este suficientă. Vrei să trăiești 200 de ani, să scrii despre toate fazele omenirii, despre toate relațiile posibile. Și, deși sună foarte euforic, scopul nu este euforia, este bucuria, fericirea – întotdeauna cu o privire sobră. Deci nu vorbesc despre literatura escapistă. Este doar cel mai bun mod pe care îl știu de a mă cunoaște pe mine însumi.
Cum a fost această perioadă pentru dumneavoastră? Ați scris mai mult? Ați citit mai mult? Vi s-a schimbat viața în vreun fel?
În primele săptămâni, i-am spus soției mele că sunt cea mai potrivită persoană pentru această situație, deoarece eu petrec – să spunem – o treime din viață singur într-o cameră, cu gândul la ceea ce scriu. Și îmi place. Îmi place această solitudine. Deci izolarea nu reprezintă o amenințare pentru mine. Bineînțeles, după toate aceste schimbări prin care am trecut – cu oameni care și-au pierdut joburile, care au murit, care suferă prin spitale –, mi-aș dori ca totul să se termine. Eu cred, de asemenea, că asta e o șansă pentru ca oamenii să-și reevalueze viața. Pentru că au fost atât de aproape să înțeleagă fragilitatea vieții, este o invitație de a se uita mai bine la ei înșiși. Sunt oameni care și-au pierdut locurile de muncă și care nu se mai întorc la ele. Pe de o parte, pentru că acele joburi nu mai există sau nimeni nu vrea să-i angajeze. Dar, pe de altă parte, pentru că și-au dat seama că nu mai vor să aibă acele profesii, vor altceva. Nu mai vor un loc de muncă umilitor, cu un șef nemilos și obtuz. Și vor fi oameni care își vor pune întrebări existențiale despre familiile lor, se vor întreba dacă trăiesc viața pe care o merită sau trăiesc, cumva, într-o viață paralelă și plătesc un preț pentru asta. Oamenii își vor pune întrebări despre religii, despre credințe. După un asemenea șoc, oamenii chiar își vor pune sau ar trebui să-și pună întrebări existențiale. Și, chiar dacă nu vor obține nimic, este important să și le pună ca un scut împotriva pandemiei, împotriva acestei situații în care sunt paralizați și neputincioși. A-ți pune aceste întrebări și chiar a-ți imagina un alt mod de viață cred că ar fi o eliberare interioară, o conștientizare că suntem încă stăpânii vieților noastre și nu am fost confiscați în totalitate de această pandemie.
Mi-ați spus mai devreme că sunteți în plin proces de scriere a unei povești. Pot să vă întreb despre ce este vorba?
Sigur că da, dar eu nu pot răspunde. Este minunat că timp doi-trei ani, nimeni – în afară de soția mea și de doi-trei prieteni buni – nu știe unde sunt, ce este în centrul minții mele. Este un sentiment extraordinar pentru o persoană a cărei viață este invadată atât de frecvent. Dar, când cartea va apărea în România, vom face un alt interviu.
Cum vă dați seama că o poveste este gata?
Cred că atunci când încep să știu prea multe despre poveste și despre personaje. O carte trebuie să le lase spațiu cititorilor să scrie singuri acea parte pe care autorul decide să nu o spună. Cred că fiecare poveste este scrisă dintr-un punct mort din mintea noastră și e călătoria scriitorului prin care înțelege mai multe despre ce se întâmplă în acel punct mort. În momentul în care totul devine vizibil trebuie să te oprești să mai scrii, pentru că ai văzut prea multe, știi prea multe și îi iei cititorului dreptul de a-și imagina singur povestea.
În urmă cu cinci ani, mi-ați spus că țineți legătura cu cititorii prin intermediul scrisorilor. Comunicați în continuare în acest fel?
Da. Unii dintre ei au descoperit că agenta mea are adresă de e-mail și acum trebuie să scriu și câteva e-mailuri. Sunt probabil ultima persoană din Israel care încă mai trimite scrisori în plicuri, cu timbre, dar îmi place.
FOTO 1: © Michael Lionstar