Cartea Evanghelia după Isus Cristos (traducere de Mioara Caragea) a fost publicată la Editura Polirom în anul 2012.
Dragă domnule Saramago, vă scriu de la Lisabona. Chiar și aici a venit sfârșitul lumii și acum supraviețuim toți într-un epilog. Oamenii nu se mai îmbrățișează, oamenii nu se mai sărută, lasă distanțele între ei, ca să se salveze de boală și de moarte, deși moartea nu e cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unui om. Nu putea fi altfel: trebuie să fim prudenți și să ne ferim unii de alții, dacă mai vrem să rămânem în epilog și, mai ales, dacă vrem să nu îi rănim pe alții.
Vă scriu de la Lisabona, au trecut zece ani de când nu mai sunteți decât în biblioteci, librării și inimi, la Lisabona cerul e violet, ca în ziua în care tâmplarul Iosif a mers la soția lui, Maria.
Parcă și vântul e luminos, întocmai ca atunci, parcă și vântul acesta luminos se multiplică și el în lănci de aur cu care lovește și străpunge norii și cerul e în sfârșit eliberat, întocmai ca atunci, așa cum ne-ați lăsat scris că a fost – nu cu adevărat, căci adevărul e și el o poveste.
Vă scriu de la Lisabona, portughezii îmi spun – uite, aici mânca Saramago, uite, aici își bea Saramago cafeaua, uite, aici a scris într-o zi Saramago. Dar adevărul, adică povestea, e că, de fapt, v-au alungat, fiindcă nici măcar dumneavoastră nu puteați fi profet acasă.
Merg prin Lisabona și caut poezia și mă gândesc la cuvintele dumneavoastră: e adevărat că sunt lucruri pe care nici Dumnezeu nu le înțelege, deși le-a creat.
Nu altfel stau lucrurile și cu scriitorii, e adevărat că sunt lucruri pe care nici dumneavoastră nu le-ați înțeles, deși le-ați scris.
Merg prin Lisabona, îmi ascult inima, mă reculeg la statuia lui Pessoa și nu vă caut statuia, mai ales că nici nu știu dacă există, și nici nu are vreo importanță.
Cartea Evanghelia după Isus Cristos a fost scrisă acum treizeci de ani. Au trecut treizeci de ani și încă nu am ieșit din deșert, dar adevărul, adică povestea, e că am uitat deja anul 1991. Alții sunt vițeii noștri de aur acum.
Evanghelia după Isus Cristos este o carte care e de partea oamenilor, ceea ce nu se poate spune despre Dumnezeu.
Merg prin Lisabona, mă gândesc la tâmplarul Iosif, mi-ar plăcea să scriu într-o zi o Evanghelie după Iosif, dar asta probabil că nu se va întâmpla niciodată. Și ce dacă nu se va întâmpla niciodată?
Mă gândesc la tâmplarul Iosif, pe care îl faceți complice la crimele lui Irod, la uciderea pruncilor, îi dați să ducă responsabilitatea și vina și egoismul, crucile dintotdeauna ale omului care are pe pământ fii, ba chiar și ale celui care nu are nici fii, nici fiice.
Aș vrea să vă întâlnesc doar pentru a vă contrazice. Acolo, în ceruri, toți stau de-a dreapta lui Dumnezeu, voiați să stați de-a stânga, doar pentru a aduce puțin echilibru în ceruri, așa cum nu se întâmplă pe pământ. Sau cel puțin așa se povestește că ați spus. De aceea vă purtați inima la stânga și credeați în egalitate, fie ea și de șanse.
Domnule Saramago, vă mărturisesc: Evanghelia după Isus Cristos nici nu m-a scandalizat, nici nu mi-a adus explozii în suflet. Au fost, cum se spune, lucruri mult mai rele pe pământ, la Hiroshima, la Nagasaki și la Auschwitz, și încă mai sunt.
O carte, chiar o carte mare cât aceasta, nu poate să schimbe ceea ce nu poate să fie schimbat, nu poate deschide ochii care nu pot fi deschiși, nu poate schimba cu un rând povestea din Biblie, fiindcă povestea aceea e povestea de care au nevoie urechile și inimile și mințile celorlalți.
Merg prin Lisabona și mă gândesc dacă într-adevăr Tâlharul cel Rău nu era de fapt cel bun și dacă nu așa trebuia să termine de fapt, cu Isus rugând omul să-l ierte pe Dumnezeu: Oameni, iertați-l pentru că nu știe ce a făcut.
Dar Biblia a fost deja scrisă, a fost scrisă o singură dată, și nu mai poate fi scrisă din nou, iar alte Biblii vin și trec și povestea nu se mai schimbă.
La Lisabona e noapte, cerul e fără stele, departe se vede silueta unui Cristos enorm, de piatră, care îmbrățișează apele și pământul și oamenii și dacă ne-am apropia am putea să vedem o oarecare tristețe pe chipul acestei statui, dar de chipul aceluia doar păsările se apropie.
1 Trackback