De la o scriitoare de calibrul Laviniei Braniște, un roman despre „înainte“ e un roman despre „acum“.
Nu sare nimeni peste evidența că Sonia ridică mâna (Polirom, 2019) ar fi un roman despre raportul generației de azi cu trecutul recent, mai exact despre lumea de dinainte de 1989 ca preocupare obsesivă a unei tinere din Bucureștiul anilor 2000. Sonia are de scris un scenariu, după ce e contactată prin Facebook, și baletul ei de documentare între trucate arhive CNSAS, mărturii cât de cât autentice, inclusiv din trecutul familiei, și haosul de pe internet are ceva din gesticulația tandrului Don Quijote și a justițiarului Zorro deopotrivă. Dar atașamentul față de această tipologie de personaj e deja un efect previzibil, o marcă a scrisului Laviniei Braniște, care și în precedentul roman, Interior zero (Polirom, 2016), propunea același tip de voce narativă, o fată trecând prin lumea de azi necomplezent și nesigur, capabilă de anduranță și de o intransigență interioară admirabilă, vecină cu fragilitatea. Unde mai pui că romanul din 2016 se termina cu o imagine foarte frumoasă, ținutul respirației ca să-ți auzi îngerul păzitor, iar în lumea ficțională din 2019 Sonia își aude, în momente-cheie, de anduranță și fragilitate, îngerul încurajând-o: „hai că poți“.
Așadar toată lumea are un trecut, cel politic (colectiv) se împletește cu cel familial (intim), într-o telescopare ambiguă și magnetică: „Sonia își dă seama că nu știe nimic despre cea fost înainte să se nască ea, deși tot timpul până acum avea senzația că știe suficient. Cunoaște foarte bine imaginile care se tot dau la televizor în fiecare decembrie, imediat după ziua ei, discursul, fuga, execuția, televiziunea liberă, imaginile acelea care au fixat amintirile oamenilor. Uneori are impresia că sunt propriile ei amintiri, uneori poate jura că le-a văzut ea însăși în direct când era mică, știe și pe ce fotoliu stătea, în brațe la mama. Când aude vorbindu-se despre «înainte», îi vin în minte imaginile alea și cam atât. Asta înseamnă «înainte». Dar înainte de «înainte» ce-o fi fost?“.
Identificarea subtilă cu acest personaj derutat vine însă și din altceva, din admirația pentru un dar psihologic al său, „siguranța uimitoare când vine vorba de interpretarea oamenilor“. Deși precizarea e dintr-o scenă în care Sonia îl caracterizează astfel pe Dani, prietenul său gay, eticheta i se potrivește ei – așa cum o construiește autoarea în economia narațiunii, și i se potrivește Laviniei Braniște, așa cum vede lumea prin intermediul personajelor sale. Pentru că Lavinia Braniște e, de fapt, o cliniciană incredibil de pricepută a lumii de azi.
O să părăsesc deci acest fir interpretativ, aș zice perfect legitim în Sonia ridică mâna –neputința de a verbaliza „războiul memorial“, de a pune carne, sânge și emoție pe întruchiparea răului social și politic din trecut („Cum poți să-ți dai seama cum a fost?“) pentru a observa mai îndeaproape o altă zonă fascinantă din roman. Descrisă într-o doară din perspectiva Soniei, butaforia hiperrealistă în care personajele relaționează pune un splendid și coroziv diagnostic lumii de azi. Scriind un roman despre înainte, Lavinia Braniște scrie un roman despre azi.
Din recuzita lumii se văd alienările, poncifele, dar și obsesiile societății, trendurile epocii – în sensul „Mitologiilor“ lui Barthes. În scrisul Laviniei Braniște, diagnosticul – ca și ironia – e în decor, diavolul se ascunde în detalii. „În interiorul cantinei, un televizor cu ecran plat face zgomot dintre niște icoane.“
O poetică a precarității
Consemnate cu mână auctorială voit ușoară (abia le remarci), dar semnificative prin selectarea lor de către naratoare (ea le remarcă), numeroase detalii desenează discret și insidios o poetică a precarității cu ștaif, post-postmoderne. Blocuri cu bulină, în care se pune găleata când plouă, chirii imense pentru apartamente „văgăună“, slujbe efemere, pe internet, „tăinuite“, gândaci până la etajul șapte, Bucureștiul cu asfaltul ondulat în cartiere unde Mega Image nu e niciodată prea departe. Dar tonul prozei nu pune accentul pe decorul vetust, ci pe contrastul cu psihologia personajelor. Diagnosticul autoarei, ironia sa sunt topite în ceea ce lasă să se vadă din cadru, în discrepanța dintre hipermodernitatea discursului intelectual branșat și poetica delabrării: tema tezei de doctorat a amicului Dani este „despre stilistica notelor informative în anii ’80“, așa cum subiectul vag al scenariului pe care Sonia îl are de scris ar fi „amantlâcurile perechii Elena-Zoia“, în timp ce subiectul expoziției lui Paul, iubitul Soniei, este „politica domestică“.
„Era aproape sigur că nu obține spațiul, dar cuvântul magic «politică» l-a ajutat să deschidă ușa (cu un brânci) și să dea la o parte cortina groasă și plină de praf care acoperă intrarea în încăperea de câțiva pași.“
Această lume sofisticată, care a interiorizat un limbaj de lemn eficace ca reflex intelectual de supraviețuire, evoluând într-un cotidian cu gândaci tenace, hărți de umezeală pe pereți și o capitală caniculară, în care „miroși a găină opărită“, e cât se poate de atașantă și de profund rizibilă. Un suflu de tragicomedie plutește peste datele acestei lumi ale cărei rotițe se învârt datorită energiei absurde a unor tineri școliți, în România și în lume (povestea „migrării și de-migrării“), tineri multi-tasks, bântuiți de fantasma unui „job adevărat“, eminamente urbani și cool, dar moștenind o forma mentis și tabuuri transmise generațional și cultural („vina o poartă Eva și nu Adam“), branșați la (anti)ideologiile timpului („cum agăți un feminist?“), hăituiți de presiunea uranică a competiției („să fii gata tot timpul de cea mai bună versiune a ta“), uzați de haosul informației irelevante (totul – „explodat pe toți pereții“).
Poetica precarității întâlnește poetica anomiei. La fel ca alte engrame obsesiv-capitaliste, precum „cardul de bani“ sau „chiria“, internetul e omniprezent în proza Laviniei Braniște și trimite la un imaginar hipersimbolic – un no man’s land hărțuitor prin lipsa sa de repere. Folosit intens și compulsiv de toată lumea, Facebook e un tărâm nociv, detestat instinctiv de naratoare, care-i poruncește mamei să părăsească acest mediu de socializare, așa cum ți-ai părăsi psihanalistul, dacă el însuși ar fi un pacient deprimat și deprimant.
Neputința de a da un (con)sens trecutului exacerbează incapacitatea de a găsi o ancoră personală și colectivă în prezent și o proiectare în viitor în acest decor anume, ontologic predestinat. „(…) când mama a rămas singură cu telefonul și cu aplicația, a început să intre în tot felul de grupuri, să se împrietenească cu străini cu care n-are absolut nici o legătură și să distribuie masiv aproape orice, de la știri dubioase și glume politice extrem de slabe, la rețete și peisaje. Și n-ar fi nimic în neregulă cu toate astea dacă mama n-ar simți, până în adâncul sufletului ei, că România e o măsea stricată și putrezim cu toții în ea. Și dacă n-ar apuca-o o disperare clinică atunci când se gândește că aici nu există nici un viitor“.
Relația cu bunicul fost securist, ambiguitatea relației cu Vlad, comanditarul scenariului, și scenariul care nu se lasă scris, toate aceste fire narative vorbesc de anomia politică, socială și sentimentală a generației Soniei, generația nativă digital și precară financiar, într-o veșnică pândă a proiectului de viață disruptiv.
Ca și în cazul altor romane izbutite cu univers contemporan nouă (la Mihai Radu sau Bogdan Răileanu), chiar dacă romanele Laviniei Braniște se termină, personajele (ne) rămân. După ce stă o vreme la țară, lângă un bunic ferecat emoțional în păcatele de dinainte de 1989, Sonia se întoarce, pe ultima pagină, la București, „în tărâmul nebunilor și în circul ăsta de purici“, gata „să sară și ea ca nebuna chiar acum“. Îmi place mult de Sonia, cu intransigența ei naivă, cu rezervele ei parcă nelimitate de reziliență, cu spiritul său de observație și cu umorul rece, dar nu cinic, aplicat unei lumi precare. Mi-o închipui azi, într-un Mega Image sau prin cartierele acestui oraș derutat și înspăimântat, purtând mască și soluție dezinfectantă în geantă, ascultându-și îngerul care o împinge de la spate: „Ești ok, amărâto, hai că poți“.
1 Trackback