De mai bine de un an de zile trăim într-o lume peste care se răstoarnă umbra uriașă a suferinței, a izolării, a rupturii sociale. Totul parcă s-a oprit în loc, boala și-a impus tirania, iar noi încercăm să punem la cale o revoluție care să ne elibereze. Arta ne poate ajuta să o facem, ținându-ne mintea ocupată și sufletul viu. Totuși, artiștii au fost poate printre cei mai afectați, nevoiți și să se reinventeze, să se mute în online, să se adapteze pentru a supraviețui. Regizorul Radu Afrim este printre puținii regizori din România pentru care relația cu teatrul nu s-a modificat radical în acest an de pandemie. A fost extrem de prezent în mediul online, unde i s-au difuzat o parte dintre spectacolele pe care le pusese deja în scenă, dar și-a găsit drumul și spre sălile de teatru, a repetat la spectacole noi.
De câțiva ani, lunile ianuarie și februarie îl găsesc pe Radu Afrim la Iași, unde repetă intens cu actorii din trupa Naționalului ieșean, face fotografii, se încarcă cu energia oamenilor și locurilor pe care le străbate la pas. Nici anul acesta nu a lipsit. Și, așa cum mărturisește chiar el, deși teatrul politic, teatrul militant atrage tot mai mult, în vremurile pe care le trăim a ales să lucreze pe textele unui dramaturg simbolist, Maurice Maeterlinck, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1911, deloc ușor de pus în scenă și nu foarte des vizitat de regizorii de la noi. Maeterlinck a scris și multă poezie. De altfel, opera sa poetică este marcată de teatralitate, iar cea dramatică de lirism. Moartea îl fascinează și îl inspiră pe dramaturgul belgian care prin textele sale creează o atmosferă demnă de o seară cețoasă de toamnă. Nu știi dacă totul e real sau dacă ai intrat într-un vis din care poate că nu vei mai ieși. Pentru spectacolul de pe scena ieșeană, Trei piese triste, regizorul Radu Afrim a optat pentru Intrusa, Șapte prințese și Interior pentru a crea un „spațiu închis, deschis doar prezențelor nevăzute, care rătăcesc în jurul lui și așteaptă să se deschidă o ușă“, ajutat de scenograful Cosmin Florea și de artistul video Andrei Cozlac.
Cu premiera pe 11 martie, spectacolul Trei piese triste, regizat de Radu Afrim, după textele lui Maurice Maeterlinck, are în distribuție atât actori cu experiență, cât și colaboratori, tineri care încă studiază teatrul pe băncile facultății și pentru care un rol într-o astfel de punere în scenă este un adevărat examen de maturitate.
Radu, în acest sfârșit de iarnă și început de primăvară, le propui spectatorilor ieșeni (și nu numai) să pătrundă în universul dramaturgului belgian Maurice Maeterlinck, profund atins și de poezie (cum de altfel îți și place). Te bântuie de mult personajele acestuia și atmosfera pe care el o creează prin scris sau a fost ceva spontan alegerea dramaturgului?
În 1992 am ieșit pentru prima dată din țară. Am avut o bursă de studii de câteva luni în Bruxelles.
De când mă știu, adică de pe vremea comuniștilor, am devorat suprarealismul, care evident era occidental. În reproduceri proaste, adesea alb negru. Eram fan Magritte. Abia în Belgia, după ce am vizitat aproape zilnic Musées Royaux des Beaux-Arts, am descoperit simbolismul în arta lor. Și n-am mai ieșit din el. A fost cumva și despărțirea de Magritte.
Apoi, întors la Litere la Cluj, stăteam în bibliotecă și citeam tot felul de cărți simboliste vechi, netraduse și care nu se studiau în facultate. Aproape că nu mai citeam materia pentru examene. Motiv pentru care aveam câte trei, patru examene pe toamnă. E greu de crezut că cineva ar fi atras să pună în scenă la 20 sau la 30 de ani aceste texte despre moarte ale lui Maeterlinck. Așa că, dacă tot am scăpat de povara vârstelor în care pot fi bănuit că pozez în artist serios, iar planeta nu stă prea bine cu sănătatea, mi-am zis că e timpul lor.
Suntem acum între două stări, într-o situație de așteptare fără să știm prea bine ce așteptăm, ne simțim cumva ca la un fin de siècle, fără să fim, totuși, la un sfârșit de secol. Mimăm normalitatea (chiar și cei care nu suntem fanii ei), deși nimic nu e conform normelor. Cu nasul și gura acoperite de măști, ochii oamenilor de pe stradă rămân totuși descoperiți. Iar când ochii nu sunt absorbiți de smartphone, în ei nu se poate citi prea des speranța. Și atunci de ce la teatru să ne prefacem că totul e bine, că viața e o comedie spumoasă plină de gaguri ieftine? Divertisment ieftin găsim la televizor. La teatru, fie lucrăm cu oglinzi pe care le punem în fața oamenilor, fie deschidem uși secrete către altundeva. La Maeterlinck magia vine din poezia tristeții. Și, pentru că teatrul de artă încă nu e interzis, ne permitem să experimentăm în acest sens. Împreună cu echipa.
Pentru spectacolul de la Iași, Trei piese triste, ce te-a făcut să te decizi pentru unul sau altul dintre textele lui Maurice Maeterlinck?
Sunt trei texte de interior. De izolare. Am gândit împreună cu scenograful Cosmin Florea un spațiu închis. Deschis doar prezențelor nevăzute, care rătăcesc în jurul lui și așteaptă să se deschidă o ușă. Și când ușa se deschide, ele intră în casă. Ca și cum spațiul le-ar fi aparținut cândva sau pur și simplu a venit clipa în care trebuie să domine acel interior. Unul dintre texte (pe care eu l-am tradus din franceză și l-am transformat în monolog) se cheamă tocmai Interior. E despre o fată care s-a înecat și spiritul ei se întoarce acasă plin de remușcări și regrete. Prima piesă din trilogie se numește Intrusa. E o piesă de atmosferă. Sunt ultimele clipe din viața unei femei care a avut o naștere dificilă. Panoul central al tripticului e ocupat de Șapte prințese. Șapte surori viețuiesc izolate într-un spațiu aseptic. Sau dincolo de oglinzi. Și nu poți ajunge la ele decât ridicând o lespede grea. Asta după ce ai făcut un drum subteran printre arhangheli cu aripi grele de piatră. Cam ăsta e universul în care ne-am jucat noi două luni (zâmbește). Unii vor zice că e o nesimțire să faci teatru non-politic în vremurile astea. Abia aștept s-o aud (zâmbește din nou)!
Pentru că aminteai de teatru politic și teatru de artă, pentru mine (poate greșesc, poate nu) odată cu Măcelăria lui Iov ai început să construiești aici, la Iași, un soi de epopee scenică care are în prim-plan relația cu moartea, cu sinele spiritual, cu sufletul și uneori cu Dumnezeu, amestecând cele două maniere de a face teatru. Vei spune pe bună dreptate că aceste elemente se regăsesc în majoritatea spectacolelor tale, într-o formă sau alta. Însă, deși Măcelăria lui Iov, Dansul Delhi, Orașul cu fete sărace, Trei piese triste au la bază texte ale unor scriitori diferiți și mize artistice diferite, ceva parcă le leagă cu un fir invizibil, o stare comună. Închizi cercul cu Trei piese triste sau rămâne deschis?
Piesa lui Paravidino era mai degrabă o satiră socială. Măcelăria lui Iov, spectacolul de la care mă așteptam să scandalizeze Iașul a devenit, din contra, un hit (zâmbește). Era o critică a capitalismului în care se spune clar că banul te poate ucide. Violent. Dacă închid cercul? Nu sunt eu stăpânul cercului. E posibil să fiu în interiorul lui demult. Aș vrea eu să desenez cu creta pe asfalt acest cerc și apoi să șterg o mică porțiune din el, atâta cât să pot ieși. Crezi că pandemia asta ne azvârle departe de un astfel de cerc? Eu nu.
Voi risca și o întrebare cu pandemia. Ție această pandemie ți-a schimbat relația cu teatrul, felul în care alegi să lucrezi la un spectacol?
Nu încă. Dincolo de faptul că am lucrat cu întreruperi și cu mari constrângeri financiare la producție, relația mea cu munca a rămas aceeași. Nu trebuia să vină pandemia ca să-mi amintească faptul că suntem muritori. Sau fragili. Cel puțin nu mie. Încerc să rămân la fel de exigent, deși întrebarea „ce sens are?“ mă întâmpină poate mai mult ca înainte atunci când ies din repetiție. Și îmi zic în sinea mea „bine că întrebarea asta nu-mi iese în față în drumul spre repetiție“. Nu neg faptul că lumea virtuală și online-ul deschid posibilități vaste. Care nu ne erau la îndemână înainte de COVID-19. Nici măcar nouă, celor obișnuiți să facem spectacole cu multă tehnologie. Reinventarea asta despre care se tot vorbește și care a devenit goal-ul tuturor, vine organic. Sau nu mai vine. Mă amuză să tot aud că peste zece ani teatrul nu va mai fi la fel. De parcă acum zece ani teatrul era la fel ca cel de acum. E drept că pentru unii ar trebui să fie la fel ca în anii ’90. Și abia atunci l-ar numi teatru.
Echipa de la Iași, pe care deja o cunoști destul de bine, cât de afectată ți se pare de această perioadă de pauză? A fost mai greu la repetiții decât în mod obișnuit? Le-ai simțit suferința, setea de a lucra?
Aici nu știu dacă trebuie luată în calcul echipa. Vorbim de individualități. Unii au dorit să se întoarcă la muncă, alții probabil ar fi fost fericiți cu încă doi ani de carantină.
Mă refer, firește, la cei pe care i-ai cooptat în noul proiect și cu care ai mai lucrat și în trecut.
Cei care se află într-o ligă onorabilă de profesionalism n-au probleme. Sau încercă să le surmonteze. Problema rămâne sistemul senil, care ar putea fi zguduit doar de criza financiară care deja se întrevede.
Revenind la premiera din acest început de primăvară, ce provocări a adus pentru tine Maurice Maeterlinck transpus în scenă?
Gestionarea poeziei și a lumii invizibile. Poate mai mult ca altădată.
Cum ieși din acest sfârșit de iarnă petrecut la Iași, cu oamenii și cu artiștii de aici, pe străzile și în interioarele de aici?
Cum ies? Galben ca turta de ceară. Glumesc (râde)!
Trei piese triste, după Maurice Maeterlinck
– Scenariul și regia: Radu Afrim
– Scenografia: Cosmin Florea
– Video: Andrei Cozlac
– Coregrafia: Radu Alexandru
– Aranjament muzical, pregătire muzicală: Diana Roman
– Asistent regie: Antonia Mihăilescu
– Distribuția: Ada Lupu, Pușa Darie, Emil Coșeru, Ionuț Cornilă, Horia Veriveș, Diana Roman, Livia Iorga, Răzvan Conțu, Diana Raluca Amitroaie, Diana Vieru, Alexandra Azoiței, Ioana Fuciuc, Smaranda Mihalache, Georgiana Zmău
FOTO 1: © Adi Bulboacă
FOTO 2, 3: © Iulian Ursachi
2 Trackbacks