După Intervenția (Polirom, 2017), Dinu Guțu publică Perestroika Boys (Polirom, 2021), purtându-și astfel cititorul în Republica Moldova de la începutul anilor 2000, prin intermediul „unui hibrid între docuficțiune și volum de istorii sociale a acelei perioade“, după cum alege să își descrie noua carte. Pornind de aici, vă propunem o revizitare a Basarabiei de atunci și de acum, alături de tânărul scriitor născut la Chișinău!
Ce te-a determinat să scrii Perestroika Boys, de cât timp aveai în minte romanul?
Un incident nefericit m-a determinat să scriu această carte. După mai mulți ani în care părea că dispare acel tip de canibalism și masculinitate toxică, un incident nefericit desprins din acei ani a zguduit gașca noastră de prieteni și-atunci prima reacție a fost că acele timpuri trebuie cercetate și înțelese, chiar dacă o fac aici la nivel subiectiv, personal. Altfel, nu sunt sigur că-i roman, Perestroika Boys, e mai degrabă un hibrid între docuficțiune și volum de istorii sociale a acelei perioade.
Câtă autobiografie este în Perestroika Boys? Într-un interviu acordat lui Vasile Ernu, în 2018, amintirile tale din Chișinău par să semene izbitor cu paginile cărții; care au fost principalele provocări pentru tine odată ce ai început să le prelucrezi literar?
Nu e neapărat vorba de o autobiografie, ci mai degrabă de o biografie a clasei și a cercului meu de prieteni. Povestea mea personală e marginală în carte, pentru că e mai puțin ofertantă decât cea a multor cunoștințe și amici. Am lucrat cu interviuri și cu amintiri din acea perioadă. Chiar am recitit un jurnal pe care l-am ținut în 2002. Perestroika Boys e inspirată din multe fapte reale, de exemplu protestele din 2002-2003 și „răpirea“ lui Vlad Cubreacov, atmosfera apăsătoare din Chișinău, dar mai ales din liceu, meciurile de Counter Strike, cafeneaua Zâmbet. Acum, cât de reale sunt memoriile filtrate cultural și psihologic după 15-20 de ani e o altă discuție.
Tabloul Republicii Moldova pe care îl construiești în Perestroika Boys este complex, bogat în detalii, cum s-au întâlnit lucrând pentru acest roman antropologul și scriitorul?
Nu mă consider scriitor și nu am ambiții literare prea mari, cum nu cred defel în literatură de dragul literaturii. Perestroika Boys a fost gândită din start cu un scop, cred că pur și simplu am simțit că trebuiau spuse niște lucruri despre acel spațiu, iar acest volum a fost un bun pretext. Cred că sunt multe mantre și văluri ideologice despre Republica Moldova sau Basarabia sau cum mai e numit acel teritoriu în funcție de opțiunile ideologice. Imaginea dominantă e una mai degrabă orientalistă, ca un spațiu liminal, periculos, dar interesant, exotic, dar violent, bomboane Bucuria și rackeți, Carla’s Dreams și Mitoș Micleușeanu. Dar ce școală de muzică bună au, domne; Ei n-au fost colonizați de Europa ca noi! sau Dar mai dă-i încolo și pe rușii ăia. Astea-s clișeele la nivel de stradă, dar foarte puțin diferite de cele ale armatei de experți care au dat la nivel de politici tonul față de Moldova. Curios cum am avut atâția specialiști pe acel spațiu și mai nici unul nu știa rusa, de exemplu. Așa a apărut Perestroika Boys, pornind de la un incident real am simțit nevoia să fac un tablou cultural și social al trecutului recent de acolo.
Cât de des mai ajungi la Chișinău și cum s-au schimbat lucrurile între timp, acolo, față de perioada surprinsă în romanul tău – începutul anilor 2000? Mai este de actualitate ideea unionistă, la ce visează azi, acolo, oamenii, cum trăiesc ei în viața de zi cu zi, ce îi înspăimântă? Mai există pațanii sau moda lor a trecut?
Ajung rar, din păcate, și cred că nu mai am prea bine pulsul realităților de acolo. O mai fac uitându-mă, culmea, la emisiunea unui prieten stabilit în Canada, care vorbește săptămânal cu soția lui despre realitățile basarabene. E o metaforă bună a ultimilor ani. Oamenii nu cred că mai visează la nimic. Au tot făcut-o în ultimii 30 de ani și s-au fript de fiecare dată. Mai întâi cu Podurile de Flori, apoi cu Guvernul Sturza, cu protestele lui Roșca, cu 7 aprilie 2009, cu Alianța pentru Integrare Europeană, cu Dorin Chirtoacă și lista continuă – sau mai bine zis trebuie deschisă cu marii mahări ai regiunii, și de la Est, și de la Vest. Uneori trădări, alteori pur și simplu fiasco, toate pe fundalul unui stat care nu prea e recunoscut nici de propriii cetățeni. Unioniștii n-o fac, etnicii ruși și ucraineni nici atâta.
Ce îi înspăimântă pe oameni? Sărăcia. Un stat care nu poate asigura bunăstare e un stat eșuat. Mătușă-mea mă întreabă de vreo 20 de ani: Când o să intrăm și noi în Europa? E la fel cum erau așteptați și aici după război americanii. Viitorurile nu mai pot fi imaginate în nici un fel în acel spațiu, cred că asta e cea mai mare dramă. Pe de o parte ai guverne așa-zis de stânga și pro-ruse care vând o brumă de stat social, pe de alta ai zona tehnocraților pro-europeni, culți și cu costumul bine așezat pe ei, care împing mitul anticorupție și vor neoliberalism. Cred că e o luptă falsă și de pierdut pierd basarabenii. Așa cum un steag fals au fost și șicanele naționaliste și șovine aruncate la provocare de ambele părți. Așa cum spunea cineva odată, când se vorbește prea mult de nație și patriotism, ceva undeva s-a furat mult.
Nu prea mai există pațani și gop-stop-uri și acea cultură interlopă pe care o imitau adolescenții, pentru că probabil nu mai e cool. Nu mai există nici la nivel înalt așa cum era acum 20 de ani. Mulți interlopi și-au făcut afaceri legale sau au intrat în politică (ai lideri de partide cu tatuaje și limbaj blatnoi în RM). Asta încearcă să surprindă și cartea mea, personajele care au construit capitalismul sălbatic al anilor ’90 își pun o mască mai user-friendly. De ce să estorcăm afaceriști cânt putem să privatizăm violența și să ne facem legal o firmă de pază și protecție sau putem aplica la fonduri PHARE sau să intrăm în Parlament? Violența subiectivă a anilor ’90 s-a transformat într-una obiectivă, ascunsă, într-un sistem mult mai pervers, pentru că nu mai ai neapărat ca în filmele Marvel băieții buni și cei răi, ci un sistem care apără și chiar încurajează inegalitățile. De asta ai sărăcie lucie lângă Maybachuri, spitale private SF lângă ruine de policlinici de stat.
Cum ai documentat, cum ai construit povestea personajelor transnistrene din Perestroika Boys? Viața unor adolescenți în Tiraspol pare aici a fi mai dură decât și-o imaginau mulți dintre noi, oricât de puțin blândă ne-am fi închipuit-o.
Sunt poveștile reale ale unor prieteni pe care i-am scos la bere/ cafea și i-am intervievat structurat despre adolescența lor dincolo de poveștile pe care le știam deja. Am folosit acest material pentru a construi niște drafturi de personaje pentru acest pseudo-roman. Așa am ajuns să-l fac pe Dima protagonist, mi se pare că unul dintre punctele cheie de tensiune ale poveștii stă tocmai în identitatea lui neîmplinită: devine naționalist român la Tiraspol, la Chișinău e făcut separatist și minoritar, iar când ajunge în România e văzut ca un exotic marginal. Starea asta identitară liminală îl macină pe Dimon și asta mișcă lucrurile în povestea mea.
Cum a arătat această perioadă de pandemie pentru tine, cum ai folosit acest timp?
Ce pot să spun e că mi-e dor de un rave de 24 de ore. În rest am socializat la Terasa Obor, m-am uitat la Premier League, am recuperat din lecturile lipsă, lucruri lumești.
Cum vezi literatura de azi a scriitorilor din Republica Moldova, prin ce atrage, ce are aparte?
Nu știu multe despre literatura din Basarabia, sunt ușor desprins de lumea literară în general, cu excepția Zilelor Literaturii Române, organizate an de an de Editura Cartier. Știu de Tatiana Țîbuleac, de cenaclul lui Moni Stănilă, de Dumitru Crudu și de Galaicu-Păun. N-am citit încă Iulian Ciocan, Beșleagă sau Druță. Cred că e o generație foarte bună de poeți tineri acolo, care se vor remarca în curând, dacă n-au făcut-o deja.
Nu cred într-un excepționalism al zonei, literatura de acolo e cum e fiind marcată de tensiunile și procesele specifice zonei, e aparte atâta timp cât Basarabia e o lume aparte.
Ai o teză de doctorat despre ultrașii de la Dinamo (Ultimii oameni. Etnografia unei Peluze, 2015), cum consideri că ar trebui privită implicarea ultrașilor în protestele din București, de acum și din ultimii ani?
Cred că ultrașii au fost folosiți în ultimii ani ca om de paie și țap ispășitor bun de sacrificat în prime-time când a fost nevoie. Un fel de mineri ai timpului nostru. Altfel, băieții pe care-i știu din Peluza mea n-au fost la nici un protest și au suficientă experiență în dansul cu instituțiile de forță cu pensii babane să nu cadă în capcane de tipul protestelor. Asta nu înseamnă că nu sunt printre ei și oameni violenți sau cu filme naționaliste ori fasciste, e povestea clasică pe care o trăiește mai toată lumea, criza de reprezentare a stângii a mutat o parte din clasa muncitoare și din precariat spre populismul de dreapta, din păcate.
În 2017 publicai romanul Intervenția, de asemenea o poveste despre generația din care faci parte. Cât de ofertantă consideri că este această generație din punct de vedere literar și de ce este important pentru tine să scrii despre tinerii de azi?
Nu scriu prea multă literatură, deci nu știu ce să spun. Nici conceptul de generație nu e prea ofertant, pentru că din aceeași generație poți avea și un tânăr care a fost nevoit să abandoneze școala ca să emigreze la muncă afară, și un ins ca Edmond Niculușcă, care punea muzică clasică seară de seară cartierului Armenesc ca să se lanseze astfel cu succes în politică. Ar mai trebui introduse astfel niște variabile pentru a înțelege o generație, cum ar fi: clasa, rețeaua socială, cultura dominantă, establishmentul, etnia etc.
Revenind la Chișinău și la Republica Moldova, la ce ne recomanzi să fim atenți data viitoare când ajungem de partea cealaltă a Prutului pentru a înțelege mai mult din tot ce este acolo?
După cramele de la Cricova, strada 31 august, Parcul Valea Morilor și localuri unde găsești ce așteaptă orice turist să găsească încă de când se pornise de acasă, ospitalitate, mâncare bună, Rară Neagră de Purcari, ar fi utilă o privire spre inegalitățile teribile, spre urbanismul tot mai atacat de acareturi și blocuri urâte, de Mercedesuri blindate G Class lângă bătrânici care vând pătrunjel, la tragedia bunurilor și spațiilor comune și la puzderia de gated communities ca insule ale abundenței într-o mare de sărăcie. Mai recomand, deși nu e tocmai un experiment plăcut, să ieși 20-30 de kilometri din Chișinău și să vezi sate în care a mai rămas o singură familie pe uliță. E o carte poștală pe care-am mai văzut-o și-n alte părți în neoliberalismul nostru târziu.
2 comentarii
Foarte interesant interviul, multumesc pentru postare!
1 Trackback