Portughezul José Luis Peixoto a debutat în lumea literaturii ca profesor, dar a cunoscut faima ca scriitor. A publicat peste douăzeci de volume – de la proză la poezie, dramaturgie, eseistică – și a primit numeroase premii internaționale.
În limba română i-au apărut romanele Nici o privire și Cimitirul de piane (trad. de Clarisa Lima, Polirom, 2009, respectiv 2010) și volumele Autobiografia (trad. de Simina Popa, Pandora M, 2020), Cronici (bilingv, Electra, 2020) și Poeme reunite (Electra, 2021). Toamna anului 2021 l-a adus în România, mai întâi la FILIT Iași, apoi la Timișoara, unde a primit o rezidență literară. La Iași l-au cucerit lumina blândă a toamnei răsfrântă pe oameni, străzi și clădiri, interioarele bisericilor ortodoxe vechi și discuțiile surprinzătoare despre literatură și vraja sa.
José Luis Peixoto, sunteți un scriitor cunoscut în întreaga lume. Ce știți acum despre a fi scriitor și nu știați când ați început să scrieți?
Sunt multe lucruri pe care le știu astăzi și pe care nu le știam când am început să scriu. Dar sunt și multe lucruri pe care le știam și acum nu le mai știu. Ceea ce este puțin trist, pentru că uneori, când mă uit la cărțile pe care le-am scris acum 20 de ani, observ multe lucruri pe care nu aș mai putea să le fac astăzi. Simt că viața nu e o evoluție constantă, chiar dacă depunem toate eforturile, pierdem câte ceva pe măsură ce timpul trece. Din fericire, și câștigăm. În ceea ce privește scrisul, cred că astăzi am mai multă strategie. În trecut, la începuturi, încercam să îmi demonstrez mie în primul rând că pot să scriu un roman. Astăzi sunt convins că pot să scriu un roman. Prima mea carte, de exemplu, nu a fost publicată imediat ce am terminat-o. A trebuit să o trimit mai multor edituri și am fost foarte norocos că până la urmă una dintre ele mi-a acceptat-o. Acum pot alege singur unde vreau să public. Totuși, oricâtă experiență ai avea ca scriitor, nu poți ști niciodată ce își doresc cititorii. Cărțile mele vor fi citite atât de cele mai apropiate persoane mie, de mama mea, cât și de necunoscuți din întreaga lume, de oameni care poate nici nu s-au născut încă. Într-un fel, cred că în prezent îmi este mai ușor să scriu decât îmi era pe vremuri, dar, în același timp, simt că trebuie să fiu provocat, să îmi testez limitele. Pentru a scrie o carte trebuie să faci lucruri pe care nu știi cum să le faci. Iar dacă reușești, cartea este gata.
Pregătiți-vă, urmează o întrebare-clișeu și una dintre cele mai mari curiozități, atât când vine vorba de jurnaliști, cât și de cititori: aveți o rutină când scrieți?
Încerc să am o rutină, mai ales când scriu la un nou roman, pentru că rutina este o forma de a controla timpul. Dacă îți împarți foarte bine timpul, asta te ajută, te ghidează. Dar nu mă pot ține mereu de această rutină.
Deci nu vă izolați când scrieți?
În momentul în care scriu, îmi place să fiu singur, dar nu mă izolez, am multe alte sarcini de dus la îndeplinire, în viața de zi cu zi. La fel cum profesorii nu doar predau, mai fac și multe altele pe lângă, și scriitorii își fac timp și pentru altceva. De exemplu, consider că și această conversație este parte din ceea ce fac. Tot ce fac mă ajută atunci când scriu. Dacă dau interviuri, anumite idei devin mai limpezi în capul meu, pentru că trebuie să le explic și altora. Cred că trebuie să fac tot ce pot pentru a-mi ajuta cărțile să ajungă la cât mai mulți cititori. Nu îmi este indiferent dacă îmi sunt citite sau nu cărțile. Deși nu scriu gândindu-mă la un public anume, scriu gândindu-mă că îmi va fi citită cartea. Simt că pentru a crea acest obiect simbolic, cartea, trebuie să îți înțelegi contemporanii, să comunici cu cei care trăiesc în aceleași vremuri cu tine. Scrisul are atât o latură individuală, cât și una colectivă. La fel și cititul. Când citești, știi că ești singur în fața texului și că, în același timp, împarți acel text cu toți cei care l-au citit. Până la urmă, textul unei cărți este un spațiu unde oamenii se adună. Citirea unei cărți cred că onorează motivele pentru care acea carte a fost scrisă.
Sunteți un scriitor complex, scrieți poezie, proză, teatru, articole de călătorie. Rețineți bucăți din ceea ce scrieți? Dacă, de exemplu, v-aș ruga acum să îmi recitați o poezie pe care ați scris-o și care vă este aproape, ați putea?
Da, mai știu câteva pe de rost. Este un poem din prima mea carte de poezie, pe care îl pot recita oricând: „Când a venit momentul să punem masa eram cinci: tatăl meu, mama mea, surorile mele și eu. Apoi, sora mea mai mare s-a căsătorit. Apoi sora mea mai mică s-a căsătorit. Apoi tatăl meu a murit. Astăzi, când trebuie să așezăm masa, suntem cinci. Mai puțin sora mea mai mare care e la casa ei, mai puțin sora mea mai mică care este la casa ei, mai puțin tatăl meu, mai puțin mama mea văduvă. Fiecare dintre ei este un loc gol la această masă la care stau singur, dar vor fi mereu aici. Când va veni momentul să punem masa, vom fi mereu cinci, atâta timp cât unul dintre noi este încă viu, vom fi întotdeauna cinci“.
Scrieți și texte de călătorie. Ce ați scrie pe scurt despre primele zile petrecute aici la Iași?
Iașul este un oraș foarte frumos, mai ales în această lumină de toamnă, și mă consider norocos că am ajuns aici. M-am plimbat pe străzile lui, am intrat în câteva biserici care mi s-au părut incredibile, foarte diferite de cele în care merg de obicei, pentru că Portugalia este o țară catolică. Dar cel mai mult mi-a plăcut să observ oamenii de pe străzi, mă inspiră să fac asta. Sunt multe asemănări, dar și multe deosebiri între români și portughezi. Cred că o parte dintre cei pe care i-am observat aici ar putea fi portughezi. Totuși, sunt mici detalii care îi diferențiază. De asemenea, am stat și voi mai sta și în Timișoara și pot spune că sunt diferențe și între oamenii de aici din Iași și cei din Timișoara.
Pentru dumneavoastră, scrisul este și o terapie sau doar un exercițiu de imaginație, de construcție a unui text?
În acest punct al existenței mele nu mai pot trăi fără scris. Scrisul este parte din felul în care percep lumea. De fiecare dată când văd sau aud ceva, felul în care gândesc este în strânsă conexiune cu această activitate, scrisul. Chiar dacă nu scriu despre tot, trec totul prin filtrul scriitorului. Dacă ar fi să aleg între exercițiu de imaginație și terapie, aș alege terapia, pentru că scrisul mă schimbă mereu și face mereu parte din sistemul meu. De altfel, scriu destul de mult despre mine și despre experiențele mele.
Dar ați citit vreun scriitor care nu scrie deloc despre sine?
Nu, nu cred că am întâlnit. Sunt, însă, destui care sunt foarte îngrijorați că li se va reproșa asta și care țin să precizeze că scrisul lor nu este despre ei. Ceea ce mi se pare amuzant. Sinele și scrisul sunt părți ale aceleași monede. Poți privi doar una dintre părți, dar ele funcționează doar împreună. Este foarte adevărat că tot ce scrii este legat de tine, dar la fel de adevărat este că nu e legat de tine. Un paradox, ca multe altele în viață.
Uneori pare că îmbrățișați cuvintele, le țineți aproape înainte de a le da drumul în text. Ce relație aveți cu ele? Se lasă ușor supuse?
În acest moment, relația mea cu cuvintele este una organică. Simt textura cuvintelor, le simt sensurile multiple, le cunosc foarte bine fonetica, chiar și gustul. Desigur, asta e posibil doar când scriu în limba țării în care m-am născut. Am studiat mai multe limbi străine, dar nu m-aș putea raporta niciodată la aceste limbi la fel cum mă raportez la limba portugheză. Este, până la urmă, un privilegiu să posezi o limbă, să fii una cu acea limbă, să nu te poți separa de ea. Nu în orice țară poți avea acest privilegiu. Sunt țări în care limba pe care o înveți de la mama ta nu e și limba în care înveți să citești. În Portugalia folosim aceeași limbă în toate etapele vieții.
Vă citiți cărțile traduse în alte limbi? Simțiți că se pierde ceva anume în acest proces de transfer al textului din limba natală în cea străină?
Întotdeauna se pierde ceva prin traducere. Dar, dacă traducătorul este bun, esența rămâne. Comunicarea nu este perfectă, lucrul cu cuvintele nu este o știință exactă. Tocmai această imperfecțiune este bună pentru tot procesul scrierii. Ideea sensului absolut este o iluzie. Felul în care vorbim unii cu alții este imperfect. Saramago are o frază despre traducere care cred că ilustrează foarte bine și ce gândesc eu despre acest proces: „Scriitorii construiesc literaturi naționale, traducătorii construiesc literatură pentru întreaga lume“. Când citesc o carte scrisă în portugheză și apoi tradusă în engleză, observ diferențe, însă tot mă identific cu ideile expuse acolo. Știu că alegerea cuvintelor, micile detalii sunt responsabilitatea celui care face traducerea. Asta este un lucru bun, întrucât traducătorii ar trebui apreciați pentru munca lor, dar poate fi și o povară foarte mare, pentru că sunt și unele traduceri extrem de inexacte, care se îndepărtează mult de textul inițial.
Da, pot să confirm ca cititor că, de multe ori, cel care citește se gândește doar la autorul care apare pe copertă, îi atribuie lui toate alegerile de cuvinte, deși de multe ori o anumită structură a frazei este alegerea traducătorului.
Nu peste tot în lume traducătorii sunt apreciați. De exemplu, în țările anglo-saxone, mai puțin de 3% din cărțile celebre sunt traduse. Se crede că dacă citești ceva ce este tradus și nu este în original, nu citești de fapt cartea așa cum a fost ea gândită. Am și eu o carte care nu e tradusă în română și care poartă numele satului în care m-am născut. Este o carte care se adresează unui grup restrâns de oameni, pentru că este foarte legată de tot ce se întâmplă în acel sat foarte mic. Poate că nici unii oameni care s-au născut acolo nu înțeleg tot ce am scris eu. Dacă citim în aceeași limbă în care scrie autorul, nu înseamnă că percepem la fel textul. Cred că a accepta o traducere este un mod de a accepta literatura. Și mai cred că statutul traducătorului este oarecum ambiguu, pentru că încearcă să fie prezent, dar în același timp se străduiește să nu se facă prea mult simțit.
Ați vorbit în multe interviuri și întâlniri cu publicul despre scriitorii care v-au inspirat, inclusiv aici, la Iași. Dumneavoastră sunteți sursă de inspirație pentru alți scriitori mai tineri? Aveți o relație cu un scriitor pentru care să fiți ce a fost Saramago pentru dumneavoastră?
Da, mi s-a întâmplat, pentru că au trecut deja douăzeci de ani de când am publicat prima carte. Fiind recunoscut și tradus în întreaga lume și având multă experiență, vin la mine tineri care au scos cărți acum și care erau copii când am debutat eu. E interesant pentru mine să fiu și în această ipostază, dar devin și melancolic, simt că am îmbătrânit. Însă este mai ușor să fii un scriitor matur, cu experiență, decât unul tânăr, ai acea înțelepciune care vine doar odată cu vârsta. Pot spune că, indiferent de relația mea cu anumiți scriitori care vin și îmi cer sfatul, literatura pe care o scrie fiecare este ceva foarte personal, în centru se află energia sa, perspectiva sa asupra vieții, a lumii.
Știm că aveți o relație apropiată și cu muzica. O asociați și cu cititul, cu scrisul sau o ascultați doar în timpul liber?
În trecut, obișnuiam să ascult multă muzică în timp ce scriam. Astăzi, însă, mi se pare puțin deranjant să mai fac asta, așa că prefer liniștea. Dar muzica este în continuare foarte importantă pentru mine atunci când gândesc. Sunt anumite emoții, anumite idei care au de câștigat dacă sunt provocate de muzică. Pentru a face asta trebuie să știi foarte bine ce gen muzical funcționează pentru tine. Poate fi o formă de terapie, asculți un anumit gen muzical pentru a ajunge la o anumită stare de spirit.
În ceea ce vă privește, spuneați că genul muzical este metalul. Ascultați metal și atunci când scrieți?
Da, pot asculta metal când scriu. Am făcut-o de multe ori. Ce îmi stârnește mie această muzică poate fi diferit de ceea ce simt alți oameni. Muzica metal propune un cod specific pe care tu ca ascultător trebuie să îl interpretezi. Tocmai de aceea, unii oameni pot considera acest gen muzical zgomot, în timp ce alții, cu mai multe referințe, care știu că sunetele au anumite rădăcini, văd o mulțime de semnificații. Cred că ține și de vârstă.
Când nu scrieți sau nu călătoriți ce vă place să faceți?
Să dorm, să stau întins, să lenevesc, să îmi odihnesc corpul. De asemenea, îmi place să mă văd cu prietenii, un privilegiu, mai ales în vremurile pe care le trăim.
Tuturor ne place să păstrăm copilul din noi, iar dacă simțim că îl pierdem, îl căutăm toată viața. Dumneavoastră ați luat în această călătorie care e viața ceva din copilul care a crescut în mediul rural, o amintire, o stare, un gest care să vă acompanieze mereu? Și cum este acel copil?
E greu de răspuns, pentru că simt că sunt multe amintiri din copilărie pe care le port cu mine mereu. Dar, în același timp, sunt sută la sută deschis la schimbare, în orice moment al vieții mele. Îmi doresc să descopăr lucruri noi, să știu lucruri noi. Asta nu înseamnă să nu păstrezi părți din trecutul tău care te-au făcut ceea ce ești azi. Eu țin foarte mult și la perioada adolescenței, de exemplu. Iubesc pasiunea și speranța în viitor pe care le ai în adolescență.
Întrebarea are legătură și cu faptul că scrieți și literatură pentru copii. Cum reușiți să vă apropiați de ei, știut fiind că nu sunt cititori atât de ușor de câștigat?
Scriu pentru copii într-un mod care nu este foarte diferit de cel în care scriu pentru adulți. Am scris două cărți pentru copii care se situează în afara zonei de clișee care se aplică de obicei acestui gen literar. Abordez subiecte care nu sunt neapărat potrivite pentru copii în viziunea majorității, cum ar fi moartea și doliul. Dar aceste cărți pentru copii ajung la ei prin intermediul adulților, sunt scrise de oameni mari și citite copiilor de către aceștia.
De cele mai multe ori, copiii sunt mult mai maturi, mai deschiși, mai naturali și mai capabili de a înțelege lumea și ce se întâmplă în jurul lor decât cred părinții. Încerc să fiu atent, evident, la cuvintele folosite atunci când scriu pentru astfel de cititori. În rest, nu sunt mari diferențe. Am o imagine a copilului pentru care scriu, dar acea imagine nu are o față anume. Acel copil sunt eu, poate, dar este o diferență între copilul care cred că am fost și copilul care am fost de fapt.
Să vorbim puțin și despre teatru. Când scrieți teatru, vă place să și participați la punerea în scenă a unui text? Ați făcut asta?
Am făcut asta în trecut, dar, ca să fiu sincer, prefer să nu o fac. Simt că teatrul se face cu o contribuție colectivă, dar trebuie să existe o singură persoană care să aibă un cuvânt decisiv asupra felului în care trebuie să arate un spectacol. Pentru că prea multe discuții pot dăuna produsului final. De aceea, eu prefer să fiu doar cel care produce un text folosit pentru a crea un spectacol.
Dar ați fost la spectacolele montate după texte de-ale dumneavoastră? Cum vi s-au părut?
Unele mi s-au părut mai interesante decât altele. Am doar patru piese scrise, dar care beneficiază de mai multe puneri în scenă. Cel mai mult mă bucur că textele mele sunt în viață, că stârnesc interesul. Într-un fel, modul în care textele dramatice sunt jucate pe scenă seamănă cu cel în care cititorii interpretează un roman, dacă ar putea să se exprime. Nu mai ține de mine cum percep ceea ce am scris.
Ați primit multe premii de-a lungul carierei literare. Însă, mă interesează să știu care este pentru dumneavoastră cea mai mare realizare de până acum?
Ca scriitor, unul dintre cele mai frumoase momente mi se pare cel în care doar visezi la viitorul roman. Personal, îmi place să îmi imaginez și situații care nu vor apărea în carte. Dar și momentul în care termin o carte este unul special. Sunt foarte obosit, epuizat
de-a dreptul, dar fericit că am scos-o din sistemul meu, că sunt liber să mă gândesc la altceva. Anumite idei, situații, personaje mă țin captiv și trebuie să le eliberez în text pentru a mă elibera și eu.