![](https://www.supliment.polirom.ro/images/numere/191/maiden_1.gif)
Inauntru, schimbam leii pe jetoane, apoi jetoanele pe pahare de plastic. Inca nu e coada, cel putin nu sus, in tribune. Rindul 13, „numarati dumneavoastra de jos in sus”, ne explica amabil o domnisoara numai zimbet. Imi aprind o tigara si bifez in gind plusurile: chioscuri suficiente (inca ma mai bintuie cosmarul Rolling Stones, cind organizatorii au lasat 60.000 de oameni insetati), toalete ecologice izolate discret, locuri bune, oameni multi, aproape toti in tricouri cu Maiden.
Pe scena, Lauren Harris ma lasa indiferenta. „Fata lu’ tata” (a.k.a Steve Harris, fondatorul Iron Maiden) n-are nici voce, nici piese, doar un certificat de nastere care-i asigura show-ul de deschidere in concertele britanicilor. Casc – si se pare ca dezinteresul mi-e impartasit de aproape toti cei de pe stadion. Inca o tigara. O fata cu un tatuaj pe umarul drept, un cuplu in virsta in pantaloni de piele. Aproape de mine, o familie simpatica: tatal grasun, cu zulufi (he, he, ce plete trebuie sa fi avut cindva!), mama blonda, cu breton, pustiul la vreo 12 ani. Si nu sint singurii veniti cu odrasla dupa ei. Inainte sa-si manifeste scepticismul fata de aducerea in Romania a trupelor rock, organizatorii ar trebui sa priveasca mai mult in jur si sa-si dea seama ca „publicul-tinta” nu este format doar din adolescenti rebeli, machiati cu liner negru – meditez eu.
Scurta lectie de istorie
Tot in deschidere, Trooper. Nu-mi plac neaparat, dar i-as fi ascultat mai cu placere daca nu m-ar fi stresat acel „Buna seara, prieteni!” repetitiv, cu inflexiuni minculesciene. Asa incit fac o pauza cit un recital si va povestesc putin despre Iron Maiden: a fondat-o, cum spuneam, basistul Steve Harris in 1975, taman in ziua de Craciun. Au fost acuzati de satanism de catre o grupare crestina, care a vrut sa le arda albumele in timpul unui protest. Au vindut peste 80 de milioane de discuri in toata lumea si au scos, pina acum, 24 de titluri. Primul, Iron Maiden (1980), a ajuns pe locul 4 in UK Albums Chart in prima saptamina de la lansare. Tot atunci a aparut pe coperta si celebra mascota Eddie, desenata de Derek Riggs si inspirata de Electric Matthew, un personaj dintr-un tablou creat de artist pentru a simboliza miscarea punk.
Turneul „Somewhere Back in Time” a fost anuntat pe 5 septembrie 2007, iar lansarea compilatiei omonime a avut loc pe 12 mai 2008. Bruce Dickinson (vocal), Dave Murray (chitara, membru inca de la infiintarea trupei), Adrian Smith (chitara), Janick Gers (chitara), Steve Harris (bass) si Nicko McBrain (baterie) calatoresc in acest turneu intr-un avion particular personalizat, botezat „Ed Force One”, cu care au aterizat, de altfel, si la Bucuresti. Gata lectia de istorie, pentru restul exista Google.
„I am a man who walks alone…”
Scena se intuneca, lumea tipa, in boxe – Transylvania. De aici incolo, cuvintele nu prea imi sint de ajutor. 20.000 de suflete la unison. Steaguri fluturind, miini ridicate in aer, chipuri transfigurate. La Wasted Years, The Number of The Beast sau Can I Play with Madness se fredoneaza intr-un glas, cu ochii inchisi. Mamica blonda da din cap, pustiul ingrijorat incearca s-o opreasca, ea chicoteste. Ma ustura palmele. Decorurile se schimba dintr-o piesa-ntr-alta, Bruce face poante si, recunosc, desi ma asteptam la atit de tipic englezescul bloody, aud mai des shit & fuck(ing). Dupa Run to the Hills, ma trec fiorii: toata lumea cinta Fear of the Dark, vers cu vers, iar eu as opri timpul in loc. Ma dezmeticesc tirziu, cind Nicko isi arunca betele in multime si dispare. Bis. Pe Hallowed Be Thy Name ne luam ramas-bun, agatindu-ne de promisiunea unui nou concert, odata cu lansarea unui nou album.
Ma dezmeticesc dupa doua ore trecute intr-o clipa. Linga somptuosul Marriott, mii de siluete negre incearca sa gaseasca un taxi. A doua zi e marti si multi vor schimba tricoul cu Maiden pe costumul pentru serviciu. Nu-i nimic, ajunge o seara ca sa te simti liber un an…