Interviu  -  Catalin Sava  -  

Pe 7 octombrie 2022 începea la Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila Turneul Internațional Stradivarius Opera, al violonistului Răzvan Stoica, unul dintre cei mai importanți tineri interpreți români ai momentului. În compania pianistei Andreea Stoica, turneul e o iubire în familie, în care cei doi aduc publicului teme de rezonanță din repertoriul liric, transcrise în superbe versiuni camerale. Paganini, Bizet, Ceaikovski, Massenet și Stravinski sunt compozitorii care vor regala melomani din celebre săli de concert europene, dar mai ales din România, pentru că duoul fraților Stoica itinerează acest concert prin locuri inedite pentru ei. Iar pentru că acest turneu, care se va încheia la Philarmonie de Luxemburg la sfârșitul lunii, ajunge în Moldova, la Iași, Bacău și Botoșani la mijlocul lunii noiembrie, Răzvan ne-a acordat un interviu în exclusivitate pentru „Suplimentul de cultură“.

Bună, Răzvan! Îți mulțumesc mult pentru acest interviu! Cum te simți la mijlocul turneului internațional Stradivarius Opera?

Mă simt încărcat de energie și încântat de reacțiile pline de emoție și căldură ale publicului cu care am clădit momente unice în sala de concerte. Felul în care comunicăm cu publicul nostru drag, atât eu, cât și Andreea, ne face să așteptăm cu nerăbdare următoarele concerte din cadrul turneului.

Ești un obișnuit al scenelor internaționale și împreună cu sora ta Andreea, cu care cânți în această formulă de duo din 1996, sunteți foarte des în lumina reflectoarelor. Există diferențe între publicul din România și cel din, să zicem, Olanda? Știu că ai cântat în săli precum Het Concertgebouw Amsterdam, Berlin Konzerthaus, Gewandhaus Leipzig sau Musikverein Wien. Voi simțiți diferențe de public?

Cu siguranță există diferențe de la o sală de concert la alta, însă publicul din România se remarcă prin amplitudinea trăirii actului artistic. Într‐o realitate în care orice experiență umană este absorbită de triunghiul configurat de gratificarea senzorială imediată, proiecția sa și reflectarea proiecției, noi – ca popor iubitor de frumos – încă ne lăsam absorbiți de simplitatea născută (paradoxal) din complexitatea pe care muzica ne-o transmite. În plus, am constatat cu bucurie că tot mai mulți tineri caută să vină la concerte de muzică clasică, iar acest lucru mă bucură nespus.

Ce crezi despre sistemul muzical românesc actual – mă gândesc la tinerii talentați, și sunt destui în țara asta, care visează să facă performanță în muzica clasică? Dacă ești bun și studiezi îndeajuns, ai vreo șansă în România?

Desigur. Însă este de datoria noastră, a muzicienilor, a oamenilor de cultură, a iubitorilor de frumos, să îmbunătățim actualul sistem muzical românesc. În cadrul cursurilor de măiestrie pe care le susțin în țară, întâlnesc tineri muzicieni, violoniști foarte buni, dar care duc lipsă de susținere (fie ea materială ori motivațională), fără de care nu se poate clădi o carieră de succes. Profesori buni avem, public avem, însă tinerii au nevoie și de sprijin financiar și moral.

Tu de ce ai plecat din țară?

Am avut ocazia de a îmi împlini un vis, acela de a studia cu idolul copilăriei mele, violonistul Ilia Grubert. El a fost unul dintre studenții preferați ai lui Leonid Kogan și câștigător al premiilor Ceaikovski și Paganini, la vremea aceea fiind profesor la Conservatorul din Amsterdam. Am crescut cu înregistrările sale interpretând concertele de Paganini și Brahms sau sonatele pentru vioară și pian ale lui Prokofiev. Când mi s-a oferit șansa de a da audiție pentru a fi admis la clasa maestrului, și mai ales când am fost acceptat, unul dintre visurile copilăriei mele a devenit realitate.

Ai vreun sfat pentru un tânăr violonist/ pianist care iubește muzica și vrea să devină cunoscut în nișa asta destul de îngustă a scenelor de concert clasice?

Cel mai important sfat pe care aș putea să îl transmit este acela de a urma calea muzicii fără scurtături. Mulți tineri muzicieni sunt conectați doar la a-și construi o carieră și învață ce trebuie să învețe doar pentru că vor să reușească să obțină diverse premii sau diplome. Expunerea talentului nu cred că este abordarea corectă, pentru că talentul nu e ceva de arătat, ci ceva de lucrat, de studiat, de perfecționat. Așadar, alegerea drumului muzical trebuie să primeze și cu siguranță succesul va urma negreșit, atunci când va veni timpul.

Hai să ne întoarcem la Stradivarius Opera. Când și cum ți-a venit ideea acestui turneu?

Am dorit să aduc publicului din România un program inedit, astfel că asocierea dintre genul liric și muzica de cameră a venit oarecum firesc. În plus, în multe dintre locurile în care am planificat să ajungem, oamenii nu au acces la operă. Noi nu putem monta o operă, iar în unele locuri nici nu există posibilități logistice pentru ca acest demers să poată fi întreprins. Putem însă să facem cunoscute aceste arii și părți din opere care sunt pline de sensibilitate, romantism, dramă și desigur, virtuozitate; iar acestea sunt de fapt elemente comune viorii și vocii umane.

Ești un violonist care poate cânta orice concert din repertoriul pentru vioară, de la baroc la contemporan, dar cânți foarte multă muzică de cameră. De ce? Ce înseamnă pentru tine muzica de cameră?

Muzica de cameră oferă un cadru intim, o comunicare mult mai strânsă între scenă și public. Eu cred că avem nevoie de această apropiere pe care muzica de cameră o oferă, în această epocă în care ne distanțăm tot mai mult din varii motive – lipsa timpului, monopolul tehnologiei, standardele din ce în ce mai înalte de stil de viață sau diferențele tot mai mari dintre clasele sociale… Pe de altă parte, o formulă camerală de duo nici nu ridică prea multe probleme logistice, astfel că putem ajunge în locuri în care, cum spuneam mai sus, nu există posibilitățile fizice ca un act cultural de mare amploare să aibă loc.

Îți place opera? Sau e vorba despre aranjamentele pur și simplu irezistibile pe care compozitori ca Paganini sau Franz Waxman le-au făcut pe teme celebre de operă?

Îmi place opera. Dar îmi place și mai mult atunci când o pot cânta la vioară, în aranjamentele acestea care sunt atât de ofertante pentru mine, ca violonist.

Spune-mi te rog numele unei opere la care te-ai duce fără să stai prea mult pe gânduri?

Boema. Am văzut opera aceasta în mai multe montări și de fiecare dată am fost uimit de posibilitățile de montare pe care le oferă regizorilor, astfel încât să nu degradeze spiritul în care Giacomo Puccini a compus muzica. Dar sunt și alte opere pe care le consider foarte reușite în special din punct de vedere al posibilităților armonice pe care compozitorii le-au abordat: Rigoletto, Evgheni Oneghin – pe care l-am și inclus în programul turneului –, Nabucco sau Oedip.

La Tancredi de Rossini, din care e preluată celebra temă la I palpiti de Paganini, ai pierde două ore din viață?

Toate operele au momente frumoase și ofertante pentru public. Și toate operele pot fi interpretate astfel încât să devină cel mai frumos moment muzical din viața ta, sau unul de care să-ți amintești amuzat (sau iritat!) în viitor. Avantajul și în același timp dezavantajul acestui gen muzical este gradul mare de complexitate muzicală, regizorală… Foarte multe lucruri pot să meargă excelent sau catastrofal, mai ales în montările din zilele noastre, în care fiecare producător pare să își dorească cu orice preț să stârnească comentarii, de orice fel ar fi ele.

Apropo de I palpiti, există un aranjament celebru al lui Kreisler, pe care îl cântă de exemplu Maxim Vengherov. Voi ce aranjament cântați?

De-a lungul timpului și prin prisma participării mele la concursurile internaționale am fost nevoit să învăț mai multe aranjamente ale lucrării. Am ales însă pentru acest turneu să cântăm aranjamentul lui Leonid Kogan, care combină pasajele de virtuozitate din varianta Kreisler cu originalul partiturii lui Paganini.

Cum ați ales acest program? Te sfătuiești cu Andreea atunci când abordați un repertoriu de recital/ concert sau programul unui turneu?

Spuneam mai sus despre dorința noastră de a aduce un program mai rar abordat, care să fie concentrat în jurul unui numitor comun. Așa am găsit „combinația câștigătoare“: opera în transcripții pentru vioară și pian. Desigur, mereu alegem lucrări care să ne placă amândurora, pentru că alternativa este ca unul dintre noi să nu fie neapărat încântat, iar asta se traduce într-o comunicare „deviată“ cu publicul. Nu ne dorim asta…

Pe o plajă de la Paganini la Vengerov sau Repin, care e violonistul tău preferat dintotdeauna – e o întrebare grea, mai ales că știu că ai făcut cursuri de perfecționare cu Ivry Gitlis, cu Leonidas Kavakos și Itzhak Perlman?

Cred că fiecare dintre acești mari violoniști este preferatul meu dintr-un punct de vedere și mi-e tare greu să aleg unul singur, însă când vine vorba de violoniștii cu care am avut onoarea să lucrez pentru un timp scurt în cadrul cursurilor de măiestrie, întâlnirea cu Ivry Gitlis va rămâne una dintre cele mai însuflețite și mai dragi, din punct de vedere uman și violonistic.

Știu că ai lucrat mulți ani alături de maestrul Modest Iftinchi. Cât de mult contează în arta violonistică un profesor atât de bun și cât de importante sunt întâlnirile mari din viața unui tânăr violonist – iar tu ai avut parte de multe?

Mă consider norocos din acest punct de vedere. Cum ziceam și mai devreme, am avut multe întâlniri cu mari maeștri ai viorii și de la fiecare dintre ei am învățat câte ceva. Cu ajutorul informațiilor pe care mi le-au dat (și, bineînțeles a studiului aproape obsesiv al celor învățate), am reușit să îmi construiesc o fundație solidă peste care, mai târziu, experiența de viață și dragostea de artă au adăugat – și continuă să o facă – în materie de expresivitate.

În Stradivarius Opera cânți și vei cânta în locuri din România în care n-ai mai fost niciodată. Cum te simți să faci asta?

Sunt încântat că pot face asta. Lucrez atât de mult pentru că îmi doresc ca cei care mă ascultă să poată să experimenteze muzică de cea mai înaltă calitate și, desigur, îmi doresc să o împărtășesc cât mai multora. Îmi doresc ca în anul următor să ajungem și în alte locuri (pentru prima dată), dar și să ne reîntâlnim cu cei pe care anul acesta i-am întâlnit pentru prima dată.

Cum îți explici faptul că tu, un muzician atât de valoros, ai devenit un violonist mai cunoscut în afara granițelor țării în care te-ai născut? Mă gândesc aici la toată activitatea ta atât de apreciată în Europa premiile, înregistrările și concertele pe care le susții în „afară“?

Premiile și toate recunoașterile sunt exact asta: niște titluri cu notorietate vremelnică. Desigur, sunt importante în anii de afirmare, pentru că până în acest moment nu s-a găsit o modalitate mai bună de a fi promovat, decât câștigarea concursurilor… Ca să răspund și la prima parte a întrebării, pot să îți spun doar că mă bucur de activitatea atât de bogată pe care o am acum și în țară. Sunt recunoscător că am avut oportunitatea de a cânta pe scenele importante ale acestei lumi pentru că, iată, acum pot călători cu muzica pe care o fac și în țara în care m-am născut.

Ai înregistrat Capriciile de Paganini, dar și Simfonia spaniolă și alte lucrări cu orchestră. Cum te simți în studioul de înregistrări?

Studioul îmi oferă posibilități tehnice pe care nu le am în sala de concert. Pot relua, pot reveni, mă pot răzgândi astfel încât la final produsul să iasă cât mai aproape de idealul meu. Însă, mărturisesc că atunci când sunt în studio, caut să adun lângă mine muzicieni cât mai talentați, valoroși și la fel de orientați către detaliu ca mine, astfel încât să nu fim nevoiți să lucrăm foarte mult la lucruri care țin de acuratețe muzicală. Ne orientăm în schimb atenția către a oferi celui care cumpără albumele cea mai bună experiență din punct de vedere expresiv.

Apropo de simțit, știi proverbul românesc care spune „sângele apă nu se face“. Andreea a fost considerată copil-minune, a debutat cu orchestra la o vârstă foarte fragedă și este, la fel ca tine, absolventă a Conservatorului Regal din Amsterdam. Cum e să cânți în duo cu sora ta, Răzvan?

Pentru noi este cam singura realitate – dacă vorbim despre muzica de cameră. Cântăm împreună de când eram poate prea mici ca să realizăm cât de privilegiați suntem (mai ales eu, pentru că Andreea a fost atât de răbdătoare cu mine, în primii ani). Am avut amândoi câteva experiențe mai puțin plăcute în alte formule de duo, astfel că am hotărât aproape involuntar că vom cânta doar împreună.

Cât de mult contează pianistul acompaniator într-un recital? Dar într-un asemenea program de aranjamente de mare finețe, cum e cel din Stradivarius Opera?

Întotdeauna contează calitatea comunicării cu partenerul de scenă. Aș vrea însă să menționez că Andreea nu îmi este acompaniator. Desigur, virtuozitățile viorii și povestea instrumentului meu pot fura scena, însă noi suntem împreună parte a unui duo: munca noastră este în egală măsură importantă, temele muzicale sunt preluate ca într-un dialog între pian și vioară și pot spune fără urmă de îndoială că nu am fi unde suntem astăzi ca formulă camerală, dacă nu am considera acest parteneriat ca pe unul egal.

Te-am mai întrebat despre Paganini ceva mai devreme. Spune-mi te rog, e adevărat că marele compozitor a cântat pe vioara ex-Ernst pe care o ai tu acum?

Într-adevăr, există această povestire legată de obsesia pe care Ernst o avea pentru Paganini, pentru mitul care se crease în jurul acestui violonist. El însuși violonist, și fiind dintr-o familie înstărită, Ernst călătorea în toate orașele în care Paganini avea concerte și închiria întotdeauna camera de hotel adiacentă, pentru a asculta sesiunile sale de studiu. Într-o seară, din motive necunoscute (s-a speculat pe marginea lor destul de mult), Paganini nu a putut să cânte pe vioara sa, astfel încât Ernst i-a oferit acest instrument, iar concertul a putut avea loc.

Spune-mi despre acest Stradivarius inestimabil pe care îl deții: cum a ajuns la tine și cum e să cânți pe un asemenea instrument. E adevărat că ai afirmat că vioara ta e cea mai bună in lume?

Vioara am câștigat-o în urma unui concurs din 2009, la Salzburg. În 2013 a fost din nou scoasă la concurs și am câștigat-o pentru a doua oară. Cred că, pentru mulți violoniști, instrumentul lor este cel mai bun din lume. Pentru mine da, este cea mai bună. (Probabil și de aceea am câștigat-o de două ori, ne potrivim foarte bine.) Însă depinde de constituția instrumentistului, de traumele prin care a trecut un instrument, de arcuș chiar… Sunt multe variabile care pot duce în final către o combinație câștigătoare – cea mai bună din lume – pentru fiecare instrumentist în parte.

În a doua jumătate din luna noiembrie, Stradivarius Opera ajunge în Moldova, la Bacău și Botoșani, dar și la Odorheiul Secuiesc și Bușteni. De ce ai ales să duci muzica clasică în toate colțurile țării, e un gest emoționant pentru mine, un gest care îmi amintește de violonistul George Enescu și de pasiunea cu care împărtășea muzica tuturor și peste tot?

Sunt multe locurile în care am ajuns, sunt și mai multe locurile în care ne dorim să ajungem. Desigur, și Enescu a făcut asta, dar nu este singurul. Sunt celebre, de pildă trupele de teatru muzical ambulant – operă, operetă –, dar și călătoriile lui Paganini, despre care tocmai am amintit. Cred că de fapt acesta este rolul nostru, ca muzicieni: să călătorim, să ducem muzica în cât mai multe locuri; să ne facem iubiți oamenilor, iar ei să ajungă să cunoască și să iubească muzica prin noi; să lucrăm în fiecare zi ca să devenim mai buni, pentru că astfel ne arătăm respectul și dragostea față de muzică și față de publicul din fiecare colț de cameră în care suntem invitați să cântăm.

Pe 14 noiembrie tu și Andreea veți ajunge la Iași; abia aștept să te ascult live pe scena Operei Naționale Române. Ce înseamnă Iașul pentru tine?

Iașul este un oraș în care revin de fiecare dată cu drag. Am organizat și masterclassuri și m-am bucurat de fiecare dată să lucrez cu copii talentați. De asemenea, la fiecare concert publicul este entuziast și ne copleșește cu aplauze îndelungi, cu lacrimi de fericire sau de emoție și nostalgie. Pentru un muzician, reacțiile spontane, sincere pe care le stârnește, sunt dovada faptului că muzica sa a trecut zidurile pe care fiecare dintre noi le clădim în jurul nostru pentru a ne feri de rele. Atunci artistul știe că a făcut ceva bine.

Un mesaj de final pentru toți cei care vor veni să vă asculte în Opera Stradivarius. De ce trebuie să nu ratăm acest recital extraordinar care compune un turneu internațional atât de ambițios?

Piesele pe care le-am ales fac parte, cum spuneam, dintr-o lume nouă, inedită. Nouă ne place, și cred că dacă o veți asculta, o veți îndrăgi și dumneavoastră: atât muzica de operă, cât și muzica de cameră pentru duo vioară-pian. Vă așteptăm cu drag!

Mulțumesc mult, Răzvan Stoica!