Născut la Bârlad în 1984, Adrian Crîșmaru și-a făcut studiile la Iași, de la școală până la doctorat, cu aceeași pasiune de fiecare dată: pictura. Pasiunea l-a făcut să exceleze în domeniu, primind numeroase premii, cel mai recent fiind Medalia de aur – European Exhibition of Creativity and Innovation, Iași, chiar anul acesta. Dintre multele expoziții personale și de grup pe care le-a avut de-a lungul timpului, tot anul acesta a fost ultima. Sub titulatura Ecrane, Galeria ArtEast din Iași a găzduit creațiile lui Adrian Crîșmaru, curatoriate de Dana Lungu, care arată că „Adrian Crîșmaru meditează la ideea de peisaj. Imaginea iconică a pictorului care iese cu șevaletul în natură pentru a imortaliza priveliștea în culori pe pânză este deconstruită cu imaginație și ironie blândă. Pe ochelari este zugrăvit însuși peisajul, pentru că nu vedem mai mult decât ne permite propriul spirit să observăm. Din fotoliul lui de acasă, artistul tastează, survolează spațiul, călătorește prin lume, își alege câte un peisaj pe gustul său și pune pensula și culorile la treabă“.
Adrian Crîșmaru, sunteți un artist dedicat și reflexiv totodată. Unde v-ați încadra ca tendință artistică?
Cred că din postura de artist este foarte incomod să te situezi în cadrul unui curent sau a unei tendințe artistice, această catalogare fiind mai degrabă o problemă a criticilor și teoreticienilor de artă. Dacă în perioadele trecute maeștrii sau școlile de artă predau, în principiu, cam același material profesional-artistic, în perioada modernă și contemporană a fost încurajată originalitatea, construcția unui stil personal/ individual. Așa se face că artiștii au activat înăuntrul, în afara și chiar după ce a expirat curentul sau tendința specifică perioadei istorice (Monet, Picasso, Lucian Freud etc.). Internetul și accesul în marile muzee de artă sunt aparate informative excelente pentru a dibui situația actuală a artei. Dacă în trecut, pentru a nu fi anacronic, trebuia să locuiești în inimile artistice importante (Paris, Londra etc.), ca să exiști ca artist, în zilele noastre, îți poți dezvolta demersul artistic și într-un colț uitat de lume.
Cum apreciați scena artistică românească? Care sunt marile schimbări din ultimii 20 de ani, să zicem, și ce direcții noi se prefigurează?
Există artiști de mare valoare în România cu opera cărora mă mândresc peste tot în lume. Pe unii i-am cunoscut personal, iar despre alții m-am documentat prin diverse materiale despre artă (text, foto, video etc.). Nu cred că sunt mari schimbări în ultimii 20 de ani, dar aș zice că se poate observa o aliniere la arta „mare“, și aici mă refer la artiștii din generația mea. Avem artiști români ce ne reprezintă în marile muzee ale lumii, ceea ce este extraordinar. Cred că există o identitate a artei românești formată de-a lungul timpului. Zic aceasta în contextul în care fiecare regiune geografică este caracterizată, pe lângă trăsăturile culturale, etnografice, sociologice, de un anumit climat, de lumină, aer, ploaie, vânt, ce se regăsește în pictura artiștilor autohtoni. Chiar dacă pictezi un peisaj după o fotografie, important e că „ai trăit“ spațiul fotografiat, ceea ce va duce, de cele mai multe ori, la o pictură autentică.
Care sunt în opinia dumneavoastră diferențele mari dintre școlile de artă de la Iași, Cluj, București și Timișoara astăzi?
Am cunoscut artiști din generația mea din toate cele patru centre artistice naționale. N-am simțit că avem demersuri artistice diferite. Deși ne place să așezăm pe categorii, cred că în perioada contemporană este foarte greu să vorbim de „școli“, deoarece artistul contemporan circulă mult, fizic și virtual, și, indiferent dacă vrem sau nu, este influențat de arta din muzee și galerii de artă de pretutindeni. Asta nu înseamnă că artistul este neapărat eclectic, cu excepția cazului când își asumă asta, însă arta sa depășește orizontul unor teorii și tehnici picturale învățate în perioada școlii. Cred că Brâncuși a fost inițiator de noi viziuni artistice deoarece era atent la arta vremurilor sale, dar pe o bază autentică, pe un bagaj cultural. Prin urmare, în ceea ce privește cele patru centre artistice, cred că sunt mai multe lucruri care ne aseamănă decât ne diferențiază.
Cu ce credeți că ar putea ajuta autoritățile locale și centrale artiștii, astfel încât să crească vitalitatea vieții artistice? Ce lipsește cel mai mult lumii artistice din România? Dar Iașului?
Fac parte dintr-o generație de artiști ce a fost ajutată în demersurile sale prin invitații la numeroase expoziții, tabere, simpozioane sau evenimente artistice organizate fie de mecenați, fie de instituții de artă specifice „cetății“. Problema aș vedea-o în altă parte: cred că este o chestiune de atitudine asupra artei contemporane pe care trebuie să o dezvolte toți cei implicați în lumea artei. Mai trebuie lucrat la statutul artistului. Dacă îi răspunzi cuiva că ești artist sau pictor, interlocutorul intră într-o zonă incertă de înțelegere a meseriei pe care o ai, a activității pe care o faci. În opinia mea, atât în România, cât și în Iași, în ceea ce privește infrastructura artistică, dacă ne raportăm la țările dezvoltate economic, avem din toate câte un pic: expoziții, bienale, teorie de specialitate, case de licitație, galerii și muzee de artă, târguri de artă etc. Trebuie să trecem de mitul meșterului Manole și să încercăm să clădim pe zidul lăsat de generațiile trecute pentru a evolua și pentru a avea continuitate.
Cine sunt maeștrii pe care i-ați avut, cei care au avut un rol important în formarea artistică?
Am avut noroc de profesori dedicați meseriei de pictor. Eugen Iftene este profesorul care m-a chemat, în copilărie, la cercul său de pictură și care m-a susținut mulți ani. El este acela care m-a făcut să mă îndrăgostesc de tehnica uleiului, pe pare o abordez și în prezent. Perioada din timpul facultății a fost cea mai frumoasă etapă din formarea mea de pictor. Am fost instruit de mari profesori și pictori precum Zamfira Bîrzu, Liviu Suhar, Valentin Sava, Cristian Ungureanu, Constantin Tofan, cărora le mulțumesc pentru tot.
Cel pe care l-am întâlnit în urmă cu două decenii și care m-a făcut să văd mai mult în pictură a fost domnul Mihail Tarași. Cu o răbdare de nedescris și cu zâmbetul pe buze ne-a îndrumat, pe mine și pe colegii mei din anii facultății, spre o artă pură și vie. Dacă e să ne luăm după vechile canoane în ceea ce privește raportul maestru-ucenic, cred că mă pot integra în categoria aceasta. Și astăzi, dacă am dificultăți în rezolvarea unei lucrări sau îndoieli asupra unor chestiuni de artă (și nu numai), este prima persoană la care mă gândesc și pe care de cele mai multe ori o deranjez cu un telefon. Răspunsul dumnealui mereu începe așa: „Știi, bătrâne…“, iar concluzia, în general, este „Îți asumi, bătrâne!“ sau „Arta e grea“.
Cum vă raportați la rețelele de socializare și cât de prezent sunteți pe ele?
Cred că rețelele de socializare pot fi o unealtă folositoare pentru un artist. Pictorul vremurilor noastre este activ și trebuie să se adapteze noilor medii de comunicare. Înainte de pandemie am anticipat că rețelele de socializare pot fi un instrument pentru a susține cursuri online de pictură și le-am folosit complementar. Astfel că, după experiența predării cursurilor online în pandemie, consider că, până la un anumit stadiu, se poate învăța astfel partea profesională a picturii. Alături de colegii de la catedră și de studenți, am organizat, în perioada stării de urgență cauzată de SARS-CoV-2, o tabără de pictură online, pe parcursul a două săptămâni (23 martie – 4 aprilie), în Delta Dunării, traseu Tulcea – Mila 23 – Sulina. Rețele de socializare ne-au fost prielnice deoarece am putut să ținem legătura zilnic, finalizând tabăra cu o expoziție online (foto și video) și vizionând un foc de tabără de pe YouTube, ascultând pe grupul de Facebook un scurt concert la chitară live din studioul de acasă al artistului Mitruț Peiu.
Având prieteni artiști în diferite colțuri ale țării, chiar în perioada pandemiei, făceam întruniri video pe rețele de socializare și discutam despre artă, cu un subiect prestabilit. A fost o experiență interesantă ce ar trebui repetată.
Cum vedeți rolul colecționarului în dinamica vieții artistice și în omologarea valorilor?
Alături de curator, critic, istoric de artă și public, colecționarul are un rol important în evaluarea artei. Nu am o experiență vastă în ceea ce privește interacțiunea cu colecționarii de artă, dar din lecturile mele și vizitele în muzee am observat că au fost mereu și sunt în continuare susținători ai fenomenului artistic. Saatchi, Gagosian sau Zambaccian sunt la noi unele dintre exemplele relevante în acest sens. De cele mai multe ori, colecționarii au făcut trecerea de la cabinetul de curiozități la instituții precum galerii sau muzee de artă, favorizând astfel arta și artiștii. În opinia mea, colecționarii ar trebui să tragă un ochi spre artiștii tineri, deoarece au potențial și o mare nevoie de susținere, din toate punctele de vedere.
Există ceva pe lumea asta care nu are nici o legătură cu arta?
Sunt de părere că în structura noastră fiziologică avem și o funcție artistică. Oamenii au, pe lângă funcțiile vitale cunoscute, și una artistică. Simțul vizual-artistic este un organ care se poate dezvolta sau, din păcate, se poate atrofia. Astfel că este o responsabilitate individuală și socială să ne dezvoltăm un aparat critic asupra culturii vizuale. Poate că un rol al artistului este și acela de a învăța oamenii să vadă.
Care au fost cele mai complicate decizii pe care a trebuit să le luați în calitate de artist?
A fi artist în societatea noastră nu este o meserie care să-ți asigure confortul unei vieți lipsite de griji materiale. De aceea, la fel ca Adorno, cred că există o lume a artei în care un artist se poate simți confortabil, ceea ce nu înseamnă că susțin conceptul turnului de fildeș.
În anii studenției mi s-a propus să merg în Londra să pictez, într-o locuință privată, pe tavan, o compoziție cu îngeri. Nu era chiar genul meu de pictură – eu fiind artist de șevalet, cu puțină experiență în pictura murală –, însă dorința de ajunge un artist „celebru și bogat“ m-a împins să accept această ofertă. Am ajuns pe aeroportul din Luton cu cinci euro în buzunar. În perioada cât am stat în Londra, în Welwyn Garden City mai exact, am vizitat galerii la care aș fi dorit să expun. Nu mi-a trebuit mult să înțeleg că, în ceea ce privește o carieră artistică, lucrurile erau asemănătoare celor din țara noastră. Comanditarul englez, medic într-un oraș din Kuweit, mi-a propus să merg și acolo să pictez pereții spitalului unde era director. Era o ofertă tentantă, vă dați seama! Am cugetat și am ajuns la concluzia că mă îndepărtez prea mult de drumul pe care vreau să activez și am luat decizia de a mă întoarce în țară ca să-mi continui studiile.
În cariera unui artist, sunt multe momente în care omul-artist trebuie să ia decizii, însă cred că cea mai importantă decizie e aceea de a nu renunța la gândul de a-ți face arta ta, indiferent în ce cheie definim acest concept.
După ce închideți ușa atelierului în urma dumneavoastră, ce se întâmplă înăuntru?
Nu știu exact, dar bănuiesc ceva… Sunt genul de artist care lucrează până seara târziu. Îmi fac de treabă prin atelier pentru a mai vedea, o dată și încă odată, lucrarea din ziua respectivă. Scena se repetă de câteva ori pe seară. Dacă lucrarea sau stadiul în care este nu mi se par reușite, plec din atelier cu gândul să vin cât se poate de dimineață, poate ochii mei vor fi odihniți sau poate că lucrarea se face singură. Sunt numeroase cazurile în care seara, la lumina electrică, să nu-mi placă lucrarea, iar dimineața, la lumina naturală, să mi se pară reușită. Evident, și reciproca este valabilă. Având ateliere cu ferestre mici, am constatat că, până la un anumit stadiu, se poate picta pe de rost; dar dincolo de asta e clar că un control al luminii din atelier este esențial în pictură.
Ce înseamnă atelierul pentru dumneavoastră? Cât timp petreceți în el? Când și cât este deschis prietenilor și publicului?
Atelierul este acel loc pe care toți artiștii îl iubesc. Se spune că atelierul îl caracterizează pe artist și opera sa. Depinde cum vrem să vedem lucrurile, deoarece poate fi o viziune eronată. Francis Bacon sau Watteau lucrau în ateliere dezordonate, haotice, însă picturile lor sunt ordonate compozițional și pline de acuratețe valorică și cromatică. Pentru mine, atelierul este Locul în care pictez, citesc, vizionez filme, stau, vorbesc online cu studenții sau mă joc cu Iacob, copilul meu. Deși îmi place să cred că sunt destul de programat când pictez, ador suspansul pe care îl creează Iacob atunci când îmi ascunde culorile, îmi amestecă tonurile de pe paletă sau aprinde și stinge (insistent) lumina electrică. Atelierul este camera mea și îmi aștept cu plăcere prietenii să intre în el și să discutăm despre „ce mai este arta în ziua de azi, dom’le?“.