Intr-adevar, Centrul Cultural Francez a avut aceasta extraordinara idee – si are niste extraordinare idei legate de imagine in general si de fotografie in special. Acest mic seminar pe care l-am tinut este o prezentare adusa la acelasi numitor comun a unei idei generale: peisajul asa cum il vedem, ce este el, ce inseamna, cum se face, ce trebuie sa vedem la un peisaj, cum transformam o imagine digitala pentru a obtine un peisaj care sa fie cit mai aproape de ceea ce am simtit noi atunci cind am facut fotografia.
Ce ar fi pina la urma fotografia fara urban? Cit de diferit arata in fata obiectivului oamenii in aglomeratul oras?
Aici este o mica problema. In ultimii 15-25 de ani, in lumea contemporana, in lumea occidentala si la noi, s-a schimbat fundamental atitudinea pe care o au un fotograf si media fata de un portret. Acum nu mai putem face o fotografie de portret asa cum faceau Brassai sau Cartier Bresson. Ei, daca ar fi trait astazi, cred ca ar fi facut peisaje de natura. Fotografie in oras nu se mai poate face. Sint niste reguli foarte stricte si, din pacate sau din fericire, civilizatia noastra a mers in directia in care fiecare este stapin pe portretul sau si nu este voie sa fie reprodus nicaieri. Din aceasta cauza, imaginea urbana s-a schimbat catre generalitate. Cine vrea sa faca astazi imagine urbana trebuie sa aiba grija ca oamenii pentru care nu are nici un fel de hirtiuta scrisa sa fie foarte mici in cadru si sa incerce sa iubeasca arhitectura urbana.
Vreti sa spuneti ca dreptul la intimitate a restrins dramatic drepturile fotografului?
Sigur. Drepturile fotografului practic au disparut. Am nenumarati prieteni care au vrut sa faca, la Londra sau la Paris, niste fotografii ale unor copii care se jucau pe strada sau intr-un parc si si-au petrecut urmatoarele zile dind explicatii la politie. Asta e viata, exista bine si rau si poate ca e foarte bine la urma urmei. In orice caz, poate si din aceasta cauza asistam la o revenire a peisajului si a imaginii de arhitectura.
Si atunci, cind fotograful merge in mediul rural, „sansele” de a fi prins sint mult mai mici. Se merge la limita?
In principiu, trebuie sa avem grija sa nu apara oameni recognoscibili in cadru. Pentru ca aparatul digital a devenit teoretic mult mai usor de folosit in ultimii ani, iar fotografia s-a democratizat extraordinar de mult, nemaiavind nevoie decit de un mic aparat, un mic computer sau un telefon pentru a face o fotografie foarte buna, asistam la doua elemente foarte importante: in primul rind, Internetul, ca sa fac o paralela, iti da acces la toate informatiile din lume si cu toate acestea numarul oamenilor destepti sau al oamenilor care sa se bata pentru Nobel nu a crescut. Aceasta democratizare a imaginii nu a dus la marirea extraordinara a numarului de fotografi buni, ci a numarului de oameni care incearca sa faca fotografie. Asistam practic la aceeasi transformare care s-a petrecut si in scris. Scrisul se facea cindva pe placute de ceramica, numai citiva stiau scrierea cuneiforma, si pe urma a aparut scrisul pe papirus, insa acesta nu a dus la explozia poetilor. Deci fotografia e o tehnica, e doar o modalitate de a inscrie in memoria digitala o imagine, nu trebuie sa o confundam cu arta fotografica sau cu mesajul pe care il avem de comunicat.
Asta explica si faptul ca fotografii sint cautati, primesc uneori joburi bune. Se punea la un moment dat intrebarea: Cum poti fi fotograf in Romania? Mai are ea sens in 2008?
Este un magnet extraordinar. In fiecare saptamina vedem la televizor seriale cu fotografi de moda, cu tipe senzationale pe plaje cu apus de soare, care sint fotografiate si carora li se spune: „Stai asa!”, iar toata lumea crede ca e simplu sa faci fotografie si sa scoti bani din asta.
E o activitate mondena aproape.
Aproape mondena. Din pacate, ca sa faci o fotografie buna, trebuie sa fii intr-un lant de productie, iar lucrurile se schimba dramatic. Fotografia ta nu mai este opera ta, este ceva gindit de cineva, realizat de o echipa si utilizat de alta echipa. Practic, diferenta intre a face o fotografie de placere si a face o fotografie utilitara este ca diferenta intre a merge in gradina din spatele casei si a merge in costum de scafandru la zece mii de metri adincime. Sint incredibile diferenta si nivelul la care s-a ajuns in fotografia profesionala. Este o discutie foarte lunga. Mai este insa o alta problema pe care multi o uita: in ziua de azi, pentru ca foarte multi au studii extrem de serioase de imagine, este foarte greu sa vinzi o imagine, si din aceasta cauza mai degraba reusesc cei care stiu sa vinda decit cei care stiu sa faca. Ca sa vorbim sincer, este o chestie mai mult de marketing decit de arta.
In acest context, totusi o piata exista, ea s-a dezvoltat in Romania in ultimul timp.
Cred ca exista si in Romania. Eu nu sint la curent, pentru ca de vreo 7-8 ani am intrerupt orice relatie cu clientii de aici. Am avut norocul de a fi luat de niste agentii straine si lucrez numai cu ele. In orice caz, din cite am observat, in presa se traieste foarte prost din fotografie pentru ca fotografii de presa sint niste baieti extraordinar de indragostiti de imagine, dar pe care nu ii intereseaza sa aiba pensie, sa isi creasca copiii, sa aiba o masina, o casa, iar ei se schimba ca o senila. Daca vad ca nu rezista doi-trei ani, isi iau o alta meserie, si asa apar altii. Daca vorbim de presa, presa nu are grija de imagine, iar in general, la noi in tara, spre deosebire de toate tarile civilizate, asistam la fenomenul de iurta. Adica fotograful este un angajat al ziarului, nu exista practic fotografi independenti care sa poata sa lucreze pe o tema citeva zile, saptamini sau luni si pe care sa o prezinte apoi unui grup de edituri sau de publicatii.
Cineva ar spune ca a fi freelancer in acest domeniu in Romania ar fi sinucidere curata.
Este sinucidere curata daca te referi la clientii romani. Se poate trai insa foarte bine lucrind pentru agentii de afara, mai ales ca multe publicatii din strainatate au inceput sa isi delocalizeze productiile pentru ca este mult mai scump sa faci o productie de buna calitate pe malul Senei decit pe malul Dimbovitei. Sint multe firme care au nevoie de productie fotografica si care au venit mai intii in Cehia si in Ungaria, dar pentru ca s-a scumpit si acolo, incep acum sa apara si in Romania. Deci pentru cei care se ocupa de imaginea profesionala eu cred ca exista zile foarte bune mult timp de acum inainte. Totul este insa pe felii. In fotografia de presa, dupa cum spuneam, e jale si prapad pentru ca lipsa unui sindicat si a unei organizari a fotografilor face ca ei sa fie niste frunzulite in bataia vintului de presa. Fotografii profesionisti care au studiouri si care fac fotografie profesionala nu o duc nici ei prea bine pentru ca nu sint uniti. Ar mai fi cei care lucreaza pentru agentiile de publicitate. Acest nucleu exista, e puternic. Eu zic ca piata de fotografie depaseste 200, 300, 400 de milioane de euro pe an acum, iar in ea exista niste oameni extraordinari, in jurul carora orbiteaza alti oameni care vor sa intre in bransa.
Care ar fi cea mai interesanta nisa din punct de vedere financiar? Daca esti un bun profesionist, spre ce ar trebui sa te indrepti ca sa iti asiguri acea pensie de care vorbeati?
In fotografie exista, din pacate, o foarte mare nesiguranta. Poti fi astazi pe val, iar miine poti fi nimeni. Ca sa revin la intrebarea dvs., exista cazuri in care agentiile de publicitate platesc foarte bine niste fotografii care sint destinate unor campanii. Stiu, de exemplu, de o fotografie care a fost platita cu 16 sau 17.000 de euro, care a fost facuta intr-o dupa-amiaza si a carei productie nu a costat 2 sau 3.000 de euro. Tot asa stiu de productii care au costat aproape 100.000 de euro, dar e vorba de cifra totala de productie, nu de setul de imagini. Eu am facut pentru o importanta firma de autovehicule o campanie publicitara, pe care am vazut-o pe urma in tot Orientul Apropiat si habar nu aveam de utilizarea ei acolo. Nu mai poti sti ce se intimpla cu o imagine pe care ai realizat-o. Pot exista asadar accidente foarte fericite, asa cum pot exista luni de zile in care sa nu cistigi nimic si care sint distrugatoare pentru ficat si pentru creier. Nesiguranta zilei de miine te omoara pur si simplu.
Breasla dumneavoastra cum ii priveste pe paparazzi?
Probabil ca la noi paparazii sint mai taranoi asa. In Occident, ei sint angajatii unor importante agentii de presa, au aparate de fotografiat de zeci de mii de euro si obiective de sute de mii de euro, au la dispozitie elicoptere, barci, masini speciale, au tehnici de transmitere imediata a imaginii. Acolo este o industrie. La noi, din pacate, este inca la inceput si asistam la o intrare in derizoriu.
Mai ales cind multe dintre fotografii sint aranjate.
Da. Asta este o alta problema. Cum va spuneam, din cauza faptului ca sint trusturi care gireaza intreaga afacere, multe dintre imagini sint facute la comanda si nu reprezinta realitatea asa cum ar trebui ea sa fie.
In cariera dvs. ati facut de toate, de la fotografia de arta la cea comerciala. V-ati propus vreodata sa mentineti un echilibru intre cele doua?
Ca sa fiu sincer, eu nu am abordat fotografia in mod serios decit ca mijloc de a supravietui si nu mi-e rusine sa spun ca ma simt ca un strungar care toata ziua trage la strung, iar seara se duce acasa, bea o bere, maninca ceva, isi pune papucii si isi scoate strungul personal, il asaza in sufragerie si strungareste ceva de placere. Cam asa ma simt eu. Arta mea nu este decit un hobby, o incercare de a uita si de a face altceva decit fac in timpul zilei. Fotografia este uluitoare pentru ca ai de a face cu milioane de clienti care vor milioane de lucruri extrem de diferite: astazi zbor cu elicopterul, miine fac niste fotografii la Viena cu soarta romanilor, poimiine fac niste fotografii care intra in Ghidul Michelin, iar pentru a scapa de aceasta presiune, fac un peisaj, ma uit la o floricica, la un apus de soare. Sint chestii care pe mine ma reconforteaza foarte mult.
Este o imagine la care nu ne asteptam in general, pentru ca fotograful este un individ boem care obisnuieste sa faca fotografii doar pe film si cu aparate vechi si care e departe de lucrurile acestea mundane.
Este adevarat. Fotografia pe film nu a murit si exista foarte multi fotografi extraordinari care fac si vor face in continuare imagine pe film. Eu insa am fost intotdeauna atras de faza de jucarie, de faza de lucru nou. Fotografia mi-a oferit posibilitatea unor lucruri minunate in fiecare moment. Cum a aparut fotografia digitala, am trecut la ea.
Spuneati ca ati trecut la digital chiar pe la mijlocul anilor ’90.
Imi aduc acum aminte. Exista aici, la Iasi, un ziar extraordinar, „Opinia studenteasca”. In 1990, eu cred ca am fost primul din partea aceasta a Europei care aveam scanner, iar cind au venit minerii in Bucuresti am facut niste fotografii pe care le-am trimis prin fax, daca mai tin bine minte, si care au fost publicate ca atare in „Opinia studenteasca”. In ‘96, stiu ca mi-am luat primul aparat cu adevarat digital, un Kodac, care a costat peste 1.000 de dolari, care avea 800×600 de pixeli si cu care am facut multe fotografii din campania electorala din ’96. Si uite asa am ajuns acum sa am un aparat de 40 de megapixeli cu care nu am ce face pentru ca realizezi doua fotografii, dupa care poti merge la plimbare deoarece dureaza doua zile pina le procesezi.
Noi facem 40 de fotografii ca sa ne iasa una buna. Se intimpla ca fotograful sa faca acea unica poza valabila?
Depinde despre ce vorbim: de fotografia de placere sau de cea utilitara. In fotografia utilitara, fotograful nu e singur, are un director de proiect, un director artistic si de obicei are la inceput o foaie de hirtie A4 in care sint 500 de cuvinte despre cum trebuie sa arate imaginea. Deci ceea ce va face vor fi mici derivatii la ceea ce trebuie sa faca. Cind vorbim de fotografia de placere, e cu totul altceva. Practic, ai citeva idei in cap pe care le urmaresti, dar nu esti sigur daca ceea ce vezi coincide cu ceea ce vrei, si nu de putine ori ai surpriza, nu pe moment, ci dupa doi-trei ani, sa vezi ca ai facut o fotografie extraordinara. Din aceasta cauza, mai ales ca acum digitalul nu mai costa cit costa filmul, multi fac numeroase fotografii, dar nu ca sa traga in stinga si-n dreapta, e un fel de punct ochit, punct lovit, iar pe urma te concentrezi – o sedinta de fotografie iti suge energia ca orice alta chestie care te consuma pe dinauntru si inseamna o cautare, o dorinta de a exprima intr-un fel sau altul. Si in fotografie se intimpla exact ca in cintatul la pian sau la orice alt instrument: iti trebuie exercitiu.
De altfel, spuneati intr-un interviu mai vechi ca pina la urma si in viata unui fotograf tot munca primeaza. Talentul e doar 1%. Am mai putea adauga 1% pentru maestrul de la care invata un fotograf sau poate fi autodidact?
Nu cred ca poti fi autodidact in ziua de azi. Majoritatea, daca nu toti fotografii exceptionali pe care ii cunosc eu, sint fotografi la care partea sociala conteaza foarte mult. Sint membri pe liste de discutii, vorbesc despre fotografiile altora, isi lasa fotografiile sa fie vizionate si criticate, fac parte dintr-o masa, dintr-o chestie creativa care este eminamente sociala. Nu cred in fotograful de pe virful de munte care este un geniu. Azi esti legat prin milioane de filiere de altii si bineinteles ca pe masura ce ajungi la un nivel de profesionalism, iti filtrezi amintirile si pe cei din jur si vezi ca exista niste idoli si niste oameni extraordinari care te-au ajutat foarte mult sa ajungi acolo. Pe moment nu ii vezi, dar in timp iti dai seama ca esti o mica racheta care a avut niste motoare necesare ca sa ajunga acolo.
„Imi place foarte mult sa fac portrete”
Cum se intimpla ca un fotograf sa se intilneasca cu istoria? Ma gindesc la portretele pe care le-ati realizat cu personaje foarte importante. Nu poti, de exemplu, sa nu asociezi acum imaginea lui Noica cu fotografia facuta de Dinu Lazar. Intr-un interviu spuneati ca va pare rau ca ati ratat sa ii faceti fotografii lui Ceausescu. Cit de mult v-a interesat sa surprindeti istoria?
Adevarul este ca imi place foarte mult sa fac fotografie de portret si ca orice lucru care iti place, nu prea ai parte de el. Ca sa faci imagini de portret foarte bune iti trebuie echipa, iar eu n-am avut niciodata. Dar imi place foarte mult sa fac portrete si in decursul timpului mi s-a intimplat sa fac niste fotografii interesante, incepind de la imaginile cu Iliescu si Roman din campania lor din ‘90 si terminind cu imaginile tuturor presedintilor, ale unor actori importanti, ale unor oameni din cultura sau din viata romaneasca. Mi-a placut foarte mult sa fac asta, dar e numai un noroc, nu am cautat, mi s-a intimplat ca traiectoria mea sa se intersecteze la un moment dat cu traiectoria unor astfel de virfuri ale vietii romanesti. E adevarat ca lucrind pentru agentie, ei au avut la un moment dat nevoie de portrete care au ajuns in „USA Today”, „Washington Post”, „Focus”, „Der Spiegel”.
Ati facut poze si pentru afise electorale?
Da. Eu consider ca un fotograf trebuie sa fie ca un dentist sau ca un vinzator la aprozar, nu trebuie sa aiba partipriuri. Mi s-a intimplat ca in timpul aceleiasi campanii sa fac imagini pentru partide care sa fie in razboi si nimeni sa nu stie lucrul acesta. La fiecare patru ani, exista un tort foarte bun care se poate minca din fotografia electorala. Eu n-am facut decit foarte putin, dar am prieteni care traiesc foarte bine din fotografia electorala, facuta mai mult pe prietenie. Ar trebui discutate separat si fotografia electorala, si felul cum se face ea. E foarte interesant, un subiect care ne scapa deocamdata.
Nu vreti sa il dezvoltam putin?
Aveam odata de facut niste fotografii din aer, din elicopter. Pentru ca era pista ocupata, nu am putut ateriza si ne-am plimbat de-a lungul vilelor din Bucuresti, de la Mogosoaia si de la Snagov. Stateam cu picioarele afara, impreuna cu mecanicul de zbor, si ne minunam ce minti oribile au putut crea acele jigniri arhitecturale, acele incredibile forme care nu seamana cu nimic. Cind mergi la Paris, vezi vile parizieni, la Viena vezi vile vieneze. In Romania vezi niste vile fara modul, fara echilibru, cu culori idioate. De ce spun asta? Pentru ca in fotografia electorala e acelasi lucru. Din pacate, fotograful este un tip mai moale care probabil ca i-a lasat pe cei din campanie sau chiar pe cel care este fotografiat sa ia cirma. Cind am venit acum de la Bucuresti la Iasi, efectiv m-a durut retina de cite ineptii de fotografii am putut sa vad. In afara de faptul ca sint prost marite, cu fetele violete, rosiatice, decupate execrabil, puse in pagina execrabil, cu niste texte in care literele nu au nimic comun cu textele, textele cu imaginea si totul cu intregul. Este incredibil si arata nivelul relativ mediocru la care ne aflam in domeniul acesta.
Banuiesc ca se platesc si bani buni pentru acele imagini.
Depinde ce numiti bani buni. Din cite stiu, nu se platesc atitia bani incit sa cazi pe spate, ci citeva sute de euro. Acum veti spune: „Mama, a luat sute de euro pentru o poza!”. Ginditi-va insa ca o fotografie este marita pe un material plastic, iar asta costa 80-90.000 de euro in citeva zeci de bucati, asezatul imaginilor costa iar citeva zeci de mii de euro. Pentru un singur poster, a carui productie publicitara pe ansamblu este 3-400.000 de euro, fotograful a luat 0,1 la mie. Este nesemnificativ, dar din pacate asta se si vede.