Născut și crescut la Iași, Marius Manole a făcut carieră în arta dramatică, pentru ca astăzi să fie unul dintre cele mai vizibile nume din teatrul românesc. Vizibil peste tot, cu foarte multe spectacole nu doar la activ, ci și pe care le pregătește, Marius Manole a fost în Iași pentru două reprezentații ale piesei Prenumele, de Matthieu Delaporte Alexandre de la Patelliere, cu o traducere de Gabriela Groza, alături de actorii ieșeni Erica Moldovan, Dumitru Florescu, Codrin Dănilă, Cezara Fantu, Alexandra Paftală, Mălina Balcan și Florin Gorgos. Astfel că despre piesă, despre carieră, despre viață, trecut și viitor i-am adresat câteva întrebări. În exclusivitate, pentru „Suplimentul de cultură“.
Cum ați ajuns la ideea de a monta acest spectacol la Ateneul din Iași?
Ideea este de vreun an, pentru că Radu Ghilaș, regizorul spectacolului, mi-a propus asta de pe atunci. Am amânat de vreo trei ori, căci am intrat în programul cu genul de spectacole care conțin o vedetă. Fusese doamna Maia Morgenstern, fusese Gheorghe Visu, mare parte din lumea bună a actoriei românești. Atunci când mi-a propus Radu am început să căutăm un text, iar cum eu nu prea aveam timp am zis că trebuie un text care să nu fie extraordinar de greu pentru mine, dar nici foarte ușor – doar mă întorceam acasă după 25 de ani, adică făceam un spectacol aici, nu veneam doar să joc, asta am făcut-o de foarte multe ori. Am ajuns la Prenumele pentru că am vrut foarte tare să joc cu colegii de aici, nu să am monoloage separate. Am vrut mult să fie o comedie, cred că oamenii au nevoie de comedii astăzi.
Spune-ne mai multe despre piesă. Tu aici ai un dublu rol, ești și narator.
Da, povestea e spusă din punctul de vedere al lui Vincent, care povestește publicului cum s-a petrecut această istorie și sigur că nu e doar povestitor, și ci personaj în spectacol. Îmi place că nu e o comedie la care să te hăhăi la fiecare replică, ci o comedie grea, dacă putem spune așa. Are o serie de referințe culturale, referințe politice… Piesa nu este scrisă de foarte mult timp, este scrisă în pandemie. Mai târziu am aflat că a fost scrisă ca o satiră la adresa lui Macron și a soției lui. Dacă aș fi știut asta, nici nu aș fi jucat piesa, mi se pare o mârlănie fără margini și de aici, vezi Doamne, Françoise, mama mea, e mai în vârstă și ajunge cu altul… Dar, dincolo de asta, comedia e bună, e o comedie la care trebuie să te gândești, să știi niște lucruri, la care poate că uneori nici nu înțelegi tot ce se spune.
În ce sens riști să nu înțelegi totul?
Adevărul este că trebuie să ne uităm în jurul nostru și să vedem că nivelul cultural a scăzut foarte mult. Gândește-te că avem în România 80% dintre elevi analfabeți funcțional. Eu mă întreb ce vom face peste 10 ani cu Shakespeare, cu Cehov, cu textele mai grele, pentru că nu va fi cine să le priceapă. Vedem tot mai tare cum educația de orice fel în România este extrem de precară.
Tot timpul este vorba despre contextul în care ne aflăm. Nu se poate să funcționăm așa, să fie totul numai legat de tine, în fiecare clipă. Sunt mereu alții pe lângă tine, pe care ar trebui să alegem să nu îi ignorăm. S-au pierdut niște lucruri de bază, precum bunul simț, atenția față de cel de lângă tine, atenția la detalii. E vorba de o precaritate la nivel de societate. De aia zic, peste 10 ani nu știu cum va arăta teatrul, pentru că teatrul se schimbă în funcție de societate, care s-a schimbat foarte tare, a coborât foarte jos și noi va trebui să funcționăm după regulile societății. Și nu știu cine va mai avea putere să spună „eu îmi asum să fie așa“. Cu siguranță, Shakespeare va deveni experimental. Dar nu se poate ca Shakespeare să devină experimental doar pentru că oamenii din societate nu mai pot percepe nivelul ăla înalt și tu trebuie să cobori după ei, în loc să îi urci tu pe ei. Și altfel lumea nu va mai veni la spectacolul tău.
Ceea ce vedem și la nivel de universități, unde se coboară nivelul pentru că este nevoie de studenți.
Exact! Și atunci spui că nu mai avem pretențiile pe care le aveam acum 20 de ani, când intrau pe muchie toți, nici nu mai știai care e mai bun, erau diferențe de zece sutimi la examenul de admitere. Acum însă spui hai că a fost nivelul la 9, hai la 8, hai la 7, ba chiar hai la 6, numai să vină oameni.
Și în teatru cum este?
Teatrul trebuie să existe pe toate palierele. Adică trebuie să fie și comedii, și teatru de revistă, de toate. Dar ele trebuie făcute bine. Adică putem face și teatru burlesc.
Normal, există un public și pentru asta.
Este cel mai mare public, din păcate. Dar noi trebuie să încercăm totuși, puțin, să ne respectăm latura educațională. Teatrul, printre altele, are și funcția de a educa, nu numai de divertisment. Atunci trebuie să ne asumăm și asta. Întorcându-mă un pic la Prenumele, și noi am avut un soi de teamă: „Nu e prea intelectual pentru o comedie cu care vrem să umplem Sala Unirii, care are 800 de locuri?“. Ne-am gândit la asta și ne-am asumat să jucăm așa, să fie poate nu plin, dar 500 de oameni care chiar să priceapă ce jucăm. Piesa asta se joacă și la București, cu o echipă foarte bună, cu Mihai Călin, cu Raluca Aprodu, Leonid Doni, Claudiu Bleonț.
Cum ai ajuns să îi cunoști pe colegii de echipă de la Iași, actorii de la Ateneu?
Abia la repetiții. O cunoșteam pe Erica Moldovan, pentru că o văzusem jucând în Zorba grecul, dar pe ceilalți nu îi știam și mă bucur foarte tare că i-am cunoscut, pentru că sunt actori extraordinari de buni și care pot fi pe orice scenă din România.
Pe un alt palier, cum e să revii la Iași? Tu fiind născut și crescut aici.
Să știi că nu e diferit, pentru că eu nu mai sunt legat de Iași în felul în care toată lumea își imaginează, că numai cât cobor din avion încep să plâng până acasă, amintindu-mi de tinerețe, de iubiri, de primele mele începuturi. Nu sunt un om romantic sau melodramatic.
Atunci cum te consideri?
Sunt un om foarte realist, chiar cinic într-un fel.
Cinic?
Da, da, pentru că prefer cinismul în fața melodramei și cred că cinismul ascunde mai multe emoții decât melodrama. Sunt un om foarte practic: știu că am de făcut ceva, am un contract de respectat, mi-l asum de la cap la coadă, poate să fie oricum. Pentru mine contractul este sfânt, sunt un profesionist, fac artă unde se poate face artă, fac bani unde se pot face bani.
Astăzi ești foarte prezent pe afișele din România, asta înseamnă că ai lucrat foarte mult. Cum ai ajuns până aici?
Am ajuns dându-mi seama de la începutul carierei că nu vreau să fiu un actor nișat. Eu vreau să fiu un actor popular, cunoscut de oameni, iubit de oameni. Dacă vrei, genul de vedetă. Mi-am asumat asta. Eu știu să joc și cu Radu Afrim, la fel cum știu să joc și teatru comercial. Nu cred că ceva mă strică, dovadă fiind că m-am întâlnit cu Afrim la Teatrul Național din București și nu cred că am ratat rolul din Repetiție pentru o lume mai bună, după romanul lui Mihai Radu. Eu nu vreau să fiu tipul de actor care să spună că „eu fac numai artă, nu cobor nicidecum ștacheta“. Eu mă duc să joc la Hârlău pentru că cred că oamenii de acolo se vor bucura. Nu sunt elitist, nu fac parte din elită, îmi știu lacunele culturale.
Cât timp îți mai rămâne, având atât de multe proiecte?
Foarte puțin, citesc pe fugă, nu am răgaz. Timpul mi-e împărțit între repetiții și spectacole. Mâine spre exemplu am repetiție la București, la ora 10, cu Gelu Colgeag, pentru Opera de trei parale, după Bertolt Brecht, iar avionul mi-e la ora 5.
Vorbind de avioane, chiar voiam să te întreb, trăiești o stare de jetlag permanent, cu toate zările între care te împarți?
E cea mai frumoasă stare în care m-aș putea afla, iubesc lucrul ăsta, nu mă plictisesc niciodată. Cunosc oameni noi, locuri noi, situații noi, teatre noi. Și cred că asta mă și ține în viață și îmi dă un soi de tinerețe fără bătrânețe. E ca și cum din asta aș suge energie iar și iar. Eu asta mi-am dorit: să fiu un actor bun. Dar nu mai cred în actorul care joacă numai texte mari, numai roluri mari. Dacă aș fi stat să aștept asta, probabil că nu s-ar fi întâmplat nimic. Deși, slavă Domnului, am avut norocul să-l întâlnesc pe Felix Alexa la începutul carierei mele, care mi-a oferit niște roluri incredibile, pe care niciodată nu mi le-ar fi dat un alt regizor. M-am întâlnit apoi cu Radu Aprodu, Radu Afrim, Sorin Militaru, Dabija, Mănuțiu, am avut întâlniri care mi-au format cariera.
Atunci spune-mi despre modele, ce modele ai avut, cine te-a modelat.
Nu pot spune că m-a modelat cineva în mod special, dar m-am uitat cu atenție la Oana Pellea, la Rodica Mandache, la Marcel Iureș, la Carmen Tănase, Maia Morgenstern. Și asta pentru că aveau niște cariere solide și au reușit să împace zona comercială și cea de artă. Și m-a interesat asta. E foarte frumos când oamenii vin la teatru și te așteaptă, ca să faci o poză cu ei și îți spun: noi vă urmărim, și în interviuri, și pe scenă. E și o responsabilitate foarte mare, pentru că trebuie să știi în permanență ce spui, pentru că oamenii se uită în gura ta și s-ar putea să le transmiți ceva greșit. Ideea mea, brut spus, este că trebuie să devenim și noi influenceri, ca să ducem oamenii într-o altă zonă, căci trebuie să înțelegem că sunt noi generații care au noi nevoi. Trebuie să vii către ei.
Tocmai de asta ai avut și un podcast. Cum a fost experiența?
Păi am avut unul la ProTV și unul cu Ilona Brezoianu. Al doilea a fost o joacă, pentru că eu nu pot să stau, iar în timpul pandemiei am zis că trebuie să scornesc ceva și am venit cu ideea asta împreună cu Ilona, dintr-o joacă și a ajuns să fie un fenomen. Aveam extrem de mulți oameni care ne urmăreau, din străinătate, asta înseamnă prezență online, că te poate urmări cineva din America, plecat din țară acum 20 de ani și care nu avea de unde să te cunoască, pentru că nu vine în România să te vadă la teatru și deodată îți scrie: „Doamne, abia aștept să venim în România să vă vedem pe scenă“. Publicul trebuie câștigat, publicul nu e un dat. Nu e un ceva pe care îl meriți din prima. Publicul trebuie agățat, pescuit, publicul trebuie convins să vină să te vadă pe tine, pentru că suntem 100.000 de actori în țara asta. Cum faci să vină oamenii să vadă spectacolul tău, să umpli sala? Aici, în Iași, în două spectacole, am avut 1.600 de oameni. Trebuie să le oferi ceva, să îi fascinezi, să îi cucerești într-un fel. Or asta înseamnă muncă, a investi din timpul tău în Instagram, Facebook, să fii în toate locurile, să apari peste tot.
Din punctul tău de vedere, care este acum publicul de teatru din România?
Nu cunosc tot publicul, dar estimez că are vârsta de 30-60 de ani. Cred că mai puțin sub vârstele astea. Dar tocmai de aia eu, spre exemplu, nu refuz niciodată să fac o poză cu un tânăr. Adică acum la Sala Unirii am mai stat o oră după spectacol, ca să fac poze, inclusiv cu un grup de tineri care venise special de la Fălticeni pentru piesa asta. Pentru că știu că pentru ei rămâne o amintire. Mă interesează să câștig oamenii ăia, care să nu considere că suntem niște aroganți care ne închidem în cabină după ce am evoluat pe scenă. Nu, suntem oameni și suntem oameni care prețuim faptul că ei au bătut drumul până aici, că au dat din puținul lor să vină să ne vadă. E un noroc că oamenii vin să te vadă.
Ca om, dincolo de actor, te-ai simțit afectat de diferitele personas pe care le întruchipezi, de măștile pe care le porți pe scândură?
Nu, deloc, dacă știi cine ești cu adevărat nu are cum să te schimbe. Altfel, totul te schimbă, rolurile, succesul, cei cu care te însoțești, te schimbă profesorii. Dar important este să te schimbe în bine. Și asta încercăm.
Cum te-ai descrie, în interiorul tău, ca fiind social sau antisocial?
Sunt zile în care ești dispus să ieși din casă, să te înconjori de oameni, sunt zile în care nu vrei să ieși din casă. Sunt zile când nu ești dispus să ieși la un pahar, sunt unele când vrei să te retragi cu totul, unele când vrei să te odihnești, sunt zile în care cauți un om de pe stradă, oricare ar fi el, numai să stai de vorbă la un pahar. Mi s-a întâmplat asta. L-am cunoscut deunăzi la Iași – mie îmi place să aflu povești – pe antrenorul campionului național la înot din lotul de juniori. Băiatul are 11 ani și pe 12 mai, când vin cu Fă-mi loc, la finalul spectacolului i-am invitat pe campion, familia lui și pe antrenor să împărtășească publicului povestea în sine. Trebuie trase niște semnale de alarmă, pentru că nu au unde să se antreneze în Iași. Eu sunt convins că lucrurile se întâmplă cu un scop, că oamenii se întâlnesc cu un scop. Pe scurt, ce îmi dă viața, cam aia fac.
Și atunci ce urmează în perioada următoare pentru Marius Manole?
Pe 12 mai va fi la Iași Fă-mi loc, apoi premiera de la TNB cu domnul Colceag, apoi o nouă piesă în regia lui Radu Ghilaș, la festivalul de la Caracal, selecționer fiind Marina Constantinescu, urmează premiera de la Giurgiu, urmează apoi o premieră cu Silviu Purcărete la TNB și una cu Radu Afrim la Bistrița la final de iulie. După care aștept începutul stagiunii. Și vă aștept la teatru!