Cu 20 de ani de experiență pe scenă, de la figurant la roluri principale, actorul ieșean Theodor Ivan a fost silit să pună capăt unui proiect de care orașul avea și are nevoie: un teatru independent. Un teatru independent profesionist, cu producții care ofereau o alternativă la ceea ce vedem în general pe scenă. Despre defunctul Teatru din Stejar, despre trupa de teatru de improvizație IDIOT (și ea dispărută tot acum), despre evoluția lui Theodor și despre câte și mai câte am vorbit în interviul de mai jos, în exclusivitate pentru „Suplimentul de cultură“.
Hai să începem clasic, Theodor Ivan, cu fișa de cadre. Cine ești și de ce?
Am pornit pe drumul teatrului în 2002, intrând la secția de teatru de la Liceul „Octav Băncilă“ din Iași, sub îndrumarea extraordinară a unui pedagog nemaipomenit, doamna Doina Deleanu-Carauleanu, actriță la Teatrul Național din Iași. Din păcate nu mai e în învățământ și cred că asta e o pierdere foarte mare pentru viitorii actori. În 2006 am intrat la Facultatea de Teatru din Iași, ca să absolv în 2009. Spectacolul de debut a fost la Teatrul Național. Bine, colaborările mele cu TNI au început încă de când eram în clasa a X-a, cu roluri de figurație, în vreo trei ocazii și încă cinci spectacole la Ateneul din Tătărași, unul dintre ele fiind un gest de mare curaj din partea lui Benoît Vitse să îl monteze. Este vorba despre Evangheliștii, după Alina Mungiu-Pippidi.
Iar la absolvire am debutat cu spectacolul Fluturii sunt liberi, un text de Leonard Gershe, în regia Irinei Popescu-Boieru. A fost un spectacol care mi-a plăcut foarte tare și la fel de tare să joc rolul ăla. Cu atât mai mult cu cât coincidența a făcut ca în paralel, la Botoșani, în același timp Ovidiu, fratele meu, juca același rol, dar în regia lui Vlad Cepoi. Și acest proiect m-a făcut să îmi dau seama că vreau să mă duc către teatrul independent.
De ce tocmai înspre teatru independent?
E o zonă mult mai sinceră. Plus că dintotdeauna am avut un discurs de o anumită vehemență față de ce mi se pare nedrept. Și așa mi se părea ce vedeam în domeniul ăsta: faptul că unii, destul de mulți, mergeau la teatru ca la serviciu, blazați, nu mai erau curioși de cercetare, erau deprofesionalizați. Iar eu nu îmi doream asta, ci să caut în continuare, toată viața asta.
E o decizie riscantă, de un anumit curaj. Cum de ai luat-o?
Am înțeles destul de devreme că ăsta e viitorul teatrului. Să ne gândim, termină anual peste o mie de actori șomeri în țară – doar de la facultățile de stat. Iar statul nu are putere de absorbție. Cel mai bun exemplu, dacă vrei, din generația care termină acum masterul, s-a angajat un singur băiat, Răzvan Conțu, la TNI. În rest… Sunt foarte mulți tineri extrem de talentați, de exemplu Diana Vieru, care a luat premiul UNITER. Deși are în palmares acest premiu de acum doi ani, în continuare nu e angajată în domeniu, statul nu a avut capacitatea să o absoarbă. Asta pentru că, când te angajează, statul nu o face în funcție de talent, ci de ce are nevoie în trupa respectivă
Cum e cu finanțarea zonei independente? Automat ai nevoie de bani, de la plata copyrightului la cea a actorilor, regizori, scenografi și tot așa.
Sunt mai multe variante. Spre exemplu, am făcut un spectacol la care costul de producție a fost o portocală. Și se joacă de aproape 10 ani. În momentul în care nu vine nimeni la tine să arunce cu bani să-ți faci meseria, găsești variante. La costume, am adus ce am avut pe acasă cât să scoatem ce aveam nevoie. Scriem texte dacă nu ne permitem să plătim drepturile de autor sau folosim și adaptăm texte care au ieșit de sub incidența legii și le contemporaneizăm. Întotdeauna găsești soluții, de asta e și atât de vie forma asta de teatru. Și în permanență trebuie să faci chiar tu, nu vine nimeni să facă pentru tine. E nevoie de montat decor – tu o faci, de a-l construi – tu o faci, de dat cu mătura – dai cu mătura, e nevoie de un teatru – tu pornești un teatru.
Așa cum te-ai apucat tu să faci Teatrul din Stejar, care a trăit cinci ani. Cum s-a întâmplat să ajungi în poziția asta?
Dintotdeauna mi-am dorit un teatru independent, în care să aduni niște oameni pasionați și să facem teatru cum ne place, să ne facem meseria, nu ca job, ci pur și simplu ca pe un fel de a fi.
Am pornit de la momentul în care, împreună cu prieten foarte bun, Edi Troia, am hotărât să deschidem un spațiu de joacă pentru copii. Căutând un loc pentru asta, am găsit acest spațiu, unde fusese un restaurant de nunți, Stejarul, și practic spațiul ne-a vorbit. Când l-am văzut, am spus: uite, aici se poate face sală de teatru, iar aici spațiu de joacă pentru copii. Edi a simțit același lucru și ne-am spus că le putem face pe amândouă. Din păcate, ce nu preconizam că se va întâmpla poartă numele de pandemie, lucru care ne-a stricat toate calculele. Înainte de pandemie lucrurile mergeau mai mult decât decent și se duceau într-o direcție foarte bună. Avusesem deja prima producție, lansasem prima stagiune oficială, lumea venea, voia să vadă ce propunem. Apoi a venit blestemata de pandemie, care m-a închis un an jumătate, timp în care nu am avut voie să primim spectatori. Doar ne mai întâlneam noi să repetăm, să producem spectacole – atunci am produs patru sau cinci spectacole care au avut premiera ulterior.
Câte spectacole ați montat în tot timpul ăsta?
Aș putea spune că Teatrul din Stejar a fost un teatru al inconștienței mele. Pentru că am produs, alături de câteva spectacole de licență, cred că 15-16 spectacole, ceea ce e enorm pentru un teatru care nu are nici un fel de sprijin de la bugetul de stat. Iar unele spectacole au o longevitate considerabilă. Exact de asta râdeam în decembrie împreună cu Vlad Cepoi, înainte de premiera de la Cap de bou, penultima producție de la Stejar, că numai eu sunt atât de inconștient, încât să produc un spectacol care să aibă ca recuzită consumabilă o ditamai placa de rigips pe care trebuia să o înlocuim la fiecare reprezentație. Niciodată nu am zis „Asta nu se poate“, întotdeauna am zis „Hai să vedem cum facem“.
Dar publicul ieșean vrea cu adevărat teatru?
Eu cred că vrea, dar nu e pregătit pentru altceva. Vrea un teatru comod, care să nu dea bătăi de cap. O comedie ușoară, bulevardieră, care să te încarce cu energie pozitivă și să treci mai departe – asta vrea publicul. Iar la Stejar majoritatea spectacolelor arătau cu degetul o comunitate și o societate care, din punctul meu de vedere, scârțâie la multe capitole. Iar ție, ca spectator, ți-e frică de asta. Cred că noi, actorii, avem menirea asta, de a educa publicul – nu forțat, ci ținându-l de mână, ușor-ușor, să mai meargă de-a bușilea, apoi să se ridice, ușor să alerge, până când alergăm împreună. Cred că nu vom evolua niciodată ca societate dacă le vom da spectatorilor doar ceea ce vor să vadă.
Care crezi că e categoria de public cea mai numeroasă care a venit la Stejar?
Spre surprinderea multora, în primă fază nu i-am vizat neapărat pe tineri, ci o categorie mai matură, capabilă să înțeleagă mai multe lucruri, care a trăit deja mai multe. Însă am încercat și acest proiect, miercurea studențească, care s-a desfășurat în ultima jumătate de an, prin care am vrut să construiesc o comunitate de studenți iubitori de teatru, ceea ce s-a dovedit a fi extrem de dificil și, din păcate, trebuie să spun că nu am reușit.
Asta chiar dacă nu am fost singurul implicat direct în Stejar, au fost mulți care m-au sprijinit și îi consider parte din proiect. La fel cum m-au sprijinit criticii de teatru din Iași, Ramona Iacobuțe, bineînțeles Călin Ciobotari, Oltiţa Cîntec, oameni care au venit și au văzut spectacolele, care au scris și au vorbit despre Stejar mai departe și la nivel național. Îi consider implicați pe toți spectatorii care au văzut toate producțiile TdS.
Mi-am dorit foarte mult să sprijin tinerii actori. Să le ofer un loc unde să se desfășoare în momentul în care terminau facultățile, ceea ce nouă ne-a lipsit, mie și generației mele. Mai ales că noi am terminat facultatea când era criza financiară și nu se mai făceau deloc angajări. Trebuia să ne descurcam. Nu aveam un loc unde să o facem și am vrut să ofer altora asta. Din același motiv, le-am oferit încă de la început intrare gratuită studenților și elevilor de la teatru, pentru a merge și a vedea spectacole. Au fost foarte mulți, fiind porțile deschise către colaboratori, către tineri actori. Dar, dintre apropiați, dacă ar fi să enumăr numai câțiva, ar fi în primul rând cei din Trupa IDIOT, în frunte cu Ovidiu Ivan, care a fost implicat cu totul altfel în toată povestea și nebunia de la Stejar, cu toți băieții, Alex Petrila, Codrin Dănilă, Mitruț Peiu, care s-au implicat mai mult decât doar cu spectacole.
Dar ce e cu trupa IDIOT?
Trupa IDIOT a intrat și ea în anale, din păcate. Trupa IDIOT a fost prima mare nebunie pe care am construit-o. Când am terminat facultatea, îmi doream foarte mult să fac o trupă independentă, care să producă spectacole, din aceeași dorință a mea de a face spectacole pe placul nostru.
Alex Petrila a plecat în București, unde a intrat în contact cu mai multe trupe de improvizație. În Iași nu se petrecea nimic de genul ăsta, nu se știa deloc forma asta de teatru. Dar el nu și-a găsit locul acolo, nu se simțea acasă și în 2011 s-a întors în Iași. M-a contactat și mi-a zis „hai să facem o trupă, cum ai spus, dar să fie o trupă de improvizație“. Bineînțeles că inițial am spus „în nici un caz“. Pentru că nu avusesem contact prea mult cu fenomenul și nu credeam că am fi capabili să pornim pe zona asta. El a zis „da, și eu cred la fel, hai să învățăm“ și am zis bine, hai să învățăm. Am adaptat lucrurile în funcție de ce știam noi, de ce înțelegeam noi că ar căuta publicul din Iași. Am studiat cărțile apărute, Viola Spolin, Keith Johnstone, și după aceea am pornit antrenamentele. Eram eu, Alexandru Petrila, Codrin Dănilă și mai făcea parte din trupa o fată, Roxana Coniar, era studentă, și a fost foarte fain. Pentru că într-o formă de nebunie a noastră, de rebeliune a noastră am pornit trupa asta și făceam antrenamente – le zic antrenamente, nu repetiții, că în improvizație nu repeți nimic – pe unde apucam. Am ținut-o în antrenamente până când, pe 17 iulie 2011, am zis că nu suntem pregătiți să dăm drumul la show-uri. Așa că hai să o facem. Atunci am avut primul show. A fost mai de succes decât ne-am fi așteptat. Ovidiu Ivan era atunci actor angajat la teatrul din Botoșani. După ce am avut primul show, și-a dat demisia de la Botoșani, s-a întors în Iași și a intrat direct în trupă de la al doilea spectacol, adică a doua săptămână. După care a intrat în trupă, și ca să asigure fondul sonor, și în calitate de actriță, Diana Roman. După un an, s-a retras și l-am cooptat pe Mitruț Peiu pe partea de fundal sonor.
După, cred că prin 2017, dacă nu mă înșel, rămăsesem cinci băieți în trupă și ne-am dat seama că venise momentul să mai luăm și o fată lângă noi. Așa că am făcut o campanie de tip „Alege ASIA“, dar „Alege IDIOT“ și am făcut un casting. În final ne-am decis asupra Caterinei Matei, o actriță extrem de talentată, un improvizator foarte bun, cu o carismă aparte și cu un soi de nebunie care completa foarte bine trupa. Dar care, din păcate pentru noi și din mare fericire pentru ea, după un an și ceva, a rămas însărcinată și a hotărât să se retragă din trupă și să aibă grijă de familie.
Noi în perioada respectivă aveam foarte multe deplasări, jucam foarte mult prin alte orașe. Fusesem și la Românii au talent, unde am ajuns în semifinale, am ieșit pe locul 3, unde am fost și nominalizați pentru premiul pentru originalitate. Automat toată povestea asta a avut un impact mare și eram solicitați cu spectacole în diverse orașe din țară, iar Caterina simțea că nu poate să ducă toate turneele în spate și a ales să se retragă.
Și așa vorbim de 12 ani de IDIOT, de o duzină de ani. V-ați maturizat între timp?
Ne-am maturizat foarte mult împreună ca trupă, am învățat foarte mult, ne-am permis să greșim de la bun început – și a fost unul dintre motivele pentru care am ales numele IDIOT, pentru că era un nume care ne făcea să nu ne luăm prea tare în serios și asta ne făcea să ne simțim mult mai relaxați atunci când greșeam. Și ne dădea voie să greșim și să învățam din greșelile noastre.
Eu am avut tot timpul o problemă: de ce majoritatea profesioniștilor din domeniul artistic, dacă nu se angajează la Teatrul Național, pleacă din Iași? De ce Iașul să nu merite? Și mereu discursul meu a fost că Iașul e al doilea oraș din țară, e oraș universitar, un oraș care oferă extrem de multe, de ce să nu se facă artă și aici? Atunci apăreau remarci din ciclul „nu fiți idioți, mă, plecați, plecați în București, de ce să rămâneți aici?“. Și ne-am spus să ne punem noi singuri și ștampila de idiot în frunte și să rămânem să facem ceva în orașul asta, care merită. După aceea au apărut, cum e viața, căsnicii, copii, așa că automat prioritățile s-au schimbat. Iar când am reușit să acceptăm asta cu adevărat, am și hotărât să facem un ultim show.
Deci acum ai pus capăt la două proiecte. Oricum, mie mi se pare că ai sărit în gol cumva cu Stejarul, având în vedere experiența Teatrului Fix.
Da, în aceeași inconștiență caracteristică mie. Mi-a fost greu să învăț din experiența celor de la Teatru FIX și m-am aruncat în povestea asta. În aceeași inconștiență a mea am încercat să stau departe de finanțări de la stat, din bugetul de stat. Vorbeam cu cineva și spuneam: „de ce să mă bat cu pumnul în piept că sunt independent dacă stau să cerșesc de la stat să-mi bugeteze, să-mi ofere servicii, bani? Ce te mai faci independent dacă statul îți plătește?“.
Deci ai vrut totul sau nimic? Independență totală?
Da, pentru că așa am considerat că dezvolt un public. În momentul în care va reuși, dependența mea ar fi strict legată de public, n-am să zic doar cel ieșean, iar în momentul acela voi putea spune că sunt cu adevărat independent. Dacă depind și de banii publici, mi se pare că nu mai sunt chiar așa. Și ăsta e unul dintre motivele pentru care Teatrul din Stejar și-a închis porțile: faptul că nu am reușit să ajung la un public îndeajuns de mare. Am format un public, dar neavând resurse financiare destule cât să investesc foarte mulți bani în promovare, n-am reușit să lărgesc pătura atât de mult încât să pot supraviețui din asta. Totuși, mă gândesc așa: puțini, dar buni. Niște idioți. Din păcate n-am fost destul de mulți.
Regrete de final?
Dacă m-aș gândi, nu cred că aș da nimic înapoi și cred că, cu toate problemele care au fost din cauza pandemiei, cu toate momentele disperate în care nu știam pe unde să mai scot cămașa, cu toate neajunsurile, cu toate dezamăgirile, cu toate că timp de cinci ani nu am mai investit absolut deloc în mine și n-am mai avut viață personală, cum toată viața mea s-a concentrat în jurul acestui teatru, ei bine, cu toate astea cred că aș face la fel din nou. Știi de ce? Pentru ca Iașul nu are cum să se dezvolte dacă nu au loc greșeli din care să se învețe.