Scriitorul turc Burhan Sönmez, un izgonit al țării sale și un scriitor care luptă neîntrerupt pentru valorile democratice și liberale, astăzi președinte al PEN International, are o poveste de viață extrem de emoționantă, din care extrage blândețea, acceptarea și dorința de a aduce binele în lume. Născut într-un mic sat din Turcia, acesta a crescut vorbind limba kurdă, într-o perioadă în care aceasta era interzisă oficial. După lovitura militară din 1980, Burhan Sönmez a plecat la Istanbul pentru a studia Dreptul. După absolvire a lucrat ca avocat, fiind un neobosit susținător al drepturilor omului. Din acest motiv, a fost grav rănit într-un incident cu poliția turcă. Timp de zece ani a trăit în exil în Marea Britanie, fără a putea să își revadă țara. Deși cât a fost în Turcia Burhan Sönmez scria multă poezie, când s-a mutat în Anglia a început să se dedice romanului, gen literar care l-a și făcut celebru în întreaga lume. În discuția pe care am purtat-o la FILIT Iași, i-am creionat un portret în care scriitorul și omul țin de mână același personaj formator, mama.
Istoria se împletește emoționant în cărțile dumneavoastră cu istoriile personale ale oamenilor obișnuiți. Cum era Turcia în perioada copilăriei dumneavoastră. Cum v-o amintiți, pornind de la gusturi, oameni, locuri?
Nu este istorie. Este realitatea mea. Tot ce am trăit este cu mine tot timpul. Totul era atât de diferit față de viața pe care o am în acest moment. M-am născut într-un sat micuț, fără electricitate. Vorbeam o limbă care nu era recunoscută oficial, kurda. La un moment dat, tata a decis să ne mutăm la oraș pentru a ne oferi șansa de a merge la școală. La școală a trebuit să învăț turca. Vedeam străzi și case luminate electric în oraș, mașini, a fost o tranziție destul de dramatică. Acea perioadă acum o sută de ani pentru mine, cu scene pe care le vezi doar în filme. Totuși, satul kurd în care m-am născut mai există, familia mea este în continuare atașată de el și eu îl vizitez în fiecare vară, în concedii.
Cum vede Turcia adultul Burhan Sönmez? Ce s-a schimbat față de Turcia copilăriei?
Am căpătat în timp priceperea de a mă adapta ușor la situații și condiții noi. Când ne-am mutat la oraș, eram simpli țărani, veneam dintr-o cultură diferită. Imediat ce ne-am mutat, am avut o reacție a subconștientului meu de copil, am încercat, împreună cu ai mei, să învăț repede turca și să mă adaptez la noul stil de viață. Această schimbare majoră a avut și un efect negativ în mintea noastră, privind retrospectiv. Am uitat, încet-încet, limba maternă, am încercat mai mult să o uităm, poate și să arătăm că nu ne mai place, pentru că orașul și cultura turcă erau progresive și mai strălucitoare, mai atrăgătoare. Am avut această gândire până pe la 14-15 ani. Apoi, maturizându-mă, încercând să evaluez lucrurile și să înțeleg schimbările prin care am trecut, învățând despre alte culturi, despre alte țări din lume, m-am adaptat și la ele, am dorit să le cunosc. Până să ajung să gândesc așa, am trecut, însă, printr-o perioadă de tranziție. Pentru oamenii din generația mea din Turcia a fost o traumă să o parcurgă.
Cum v-a primit orașul în care v-ați mutat de la sat? V-ați simțit marginalizat?
Oamenii te privesc la început diferit, dar, pe de altă parte, în orașul în care ne-am mutat aproape jumătate din populație era în aceeași situație ca familia mea. Oamenii se mutau în orașe din alte zone. Când e un fenomen mai amplu, nu te mai simți atât de diferit, vezi totul ca normalitate. Când am intrat la facultatea de Drept, am părăsit orășelul și m-am mutat la Istanbul. Atunci a fost și mai mare provocarea. Aveam 17 ani și nu cunoșteam pe nimeni. Adaptarea a fost una dintre cele mai dificile perioade din viața mea. 15 ani mai târziu am trecut printr-o altă perioadă de tranziție. Am avut probleme politice, guvernul m-a urmărit pentru a mă închide și a trebuit să părăsesc țara. Am plecat în Marea Britanie, unde am trăit în exil vreo 10 ani, perioadă în care mi-a fost interzis să intru în Turcia. Nu vorbeam deloc engleza. A fost o altă mare provocare a vieții mele. Amintirile din copilărie m-au ajutat mereu, deși m-am mutat din loc în loc și m-am schimbat. Adaptarea la noile condiții face parte din evoluția umană. Când se schimbă condițiile de viață, te schimbi și tu.
Aș dori să vă întoarceți puțin în acea perioadă în care a trebuit să părăsiți Turcia și să vă mutați în Anglia. Cum v-a schimbat această dureroasă prigonire?
După ce am terminat facultatea de Drept din Istanbul, am început să profesez ca avocat. Aveam în mare parte cazuri de apărare a drepturilor omului. În războiul civil din anii ’90 între kurzi și turci, mulți oameni au fost nedreptățiți, mulți intelectuali asasinați. Aproape zilnic erau împușcați jurnaliști pe străzi. Iar eu am ales să îi apăr pe cei care luptau pentru drepturile lor. Într-o țară ca Turcia, dacă ești un astfel de avocat, devii tu însuți o țintă. Așa că poliția a ajuns și la mine, în cele din urmă. Totuși, am fost norocos că am supraviețuit. Am fost grav rănit la cap. După ce am reușit să ies din țară, am fost tratat de-a lungul timpului și în Elveția, și în Germania, și în Anglia. După aproximativ 7-8 ani, m-am recuperat. În Anglia m-am recreat, am renunțat la avocatură și am devenit scriitor, am început să scriu cărți.
Ați anticipat următoarea mea întrebare: când ați început să scrieți și să vă doriți să publicați, când s-a trezit în dumneavoastră vocea scriitorului?
Când eram tânăr îmi doream să devin poet. Scriam poezie, publicam în reviste, dar nu am reușit să scot o carte cu aceste poeme. Eram foarte activ ca avocat și am tot amânat momentul publicării. Apoi am ajuns în exil, într-o stare precară de sănătate. Cât mă refăceam la pat, pentru că nu prea puteam dormi, stăteam mult și mă uitam la televizor, am început să scriu povești, multe auzite la mama mea, în kurdă. După ce am scris câteva dintre poveștile mamei, am început să le scriu și pe ale mele, fără un scop, la început. După 8 luni, am început să îmi mai revin, m-am uitat peste aceste notițe și mi-am zis că am material suficient pentru un roman. Însă abia după trei ani m-am apucat de romanul propriu-zis. De când am scris acel prim roman, nu m-am mai oprit.
Cu ce se hrănește vocea interioară a scriitorului Burhan Sönmez?
Nu avem doar o voce, ci mai multe. Uneori, una dintre aceste voci este mai puternică și ne inspiră. Dar, pentru mine cred că cea mai puternică voce este cea a mamei mele. Poveștile auzite de la ea erau în kurdă și nu au fost publicate nicăieri. Noi, kurzii, nu avem cultură scrisă, poveștile circulă prin viu grai. După vocea mamei, a două cea mai puternică voce din mine a fost cea a poeților. Eram îndrăgostit de poezie, când am început să scriu. Mai ales de poeții francezi, greci, spanioli, turci, kurzi. Am citit multă poezie, am memorat mult. În cultura noastră era obiceiul să memorăm poezii și să ni le recităm unii altora. Au contat pentru mine și vocile lui Marquez, Dostoievski, Panait Istrati. Acestea au devenit, în timp, vocile dominante.
Ați spus Panait Istrati?
Da, da. Panait Istrati era faimos în Turcia când eram eu tânăr. Era foarte tradus pe atunci. Poate noile generații nu mai știu atât de multe despre acest scriitor, dar generația mea i-a cunoscut îndeaproape opera, era un autor care influența intelectualii.
Scriitorii ne oferă lumi în care ne putem refugia pentru scurt timp și identități pe care le putem împrumuta. Dumneavoastră ce altă identitate ați împrumuta, dacă ar fi să alegeți?
Să înțeleg că e ca un fel de loterie (râde). Aș prefera să fiu un artist, cu multă imaginație și putere de creație, cu multe vise mărețe, într-o lume pașnică. Dacă nu aș fi poet sau romancier, mi-ar plăcea mult să îmbrac identitatea unui muzician sau a unui pictor. Nu am astfel de talente, din păcate, dar iubesc aceste domenii.
Despre cartea dumneavoastră recent apărută, tradusă și în română de Veronica D. Niculescu, s-a spus printre altele că are ca principal scop „să scoată la lumină, cu puterea literaturii, toate traumele uitate și reprimate“. Despre traumele transgeneraționale vorbea și Guzel Iahina, în prima seară FILIT. Dumneavoastră ce traume transgeneraționale ați moștenit?
Când a fost publicată în turcă a doua mea carte, se numea Inocență, a primit mai multe premii, iar oamenii au început să mă numească un Marquez al limbii turce. Sigur, este un compliment. Dar cred că oamenii încearcă să găsească realul în imaginație, nu ignorând realitatea, ci recreând-o.
Încercăm să ne împăcăm cu trecutul, pentru că este mereu cu noi, aduce cu sine amintiri dureroase și nu îl putem ignora sau șterge cu buretele. Nu este numai un trecut personal, ci și unul social. Și ca scriitor, și ca individ încerc să readuc la viață cu ajutorul memoriei aceste capitole din viață, combinându-le și căutând o cale de a le face să interacționeze. Dacă nu există o legătură între aceste părți din viața ta, apare criza. Nu doar una politică, ci și psihologică. Poate că eu am început să scriu romane tocmai într-un astfel de moment de criză.
Pentru a înțelege marea istorie, trebuie să ne înțelegem propria istorie, cea personală, a familiei noastre. Dumneavoastră cine v-a vorbit despre istoria familiei, despre generațiile trecute? Ați menționat deja mama. Ea este singurul povestitor al originilor pe care le aveți?
Cred că înveți această istorie nu din ce ți se spune, ci din ce ți se ascunde. Când eram mic, armata venea în satul nostru, iar adulții ne sfătuiau să nu vorbim limba kurdă în prezența lor, ci turca. Creierul tău nu se întreabă în acel moment de ce nu poți vorbi limba ta natală, dar în subconștient rămâne această nelămurire. Abia la adolescență începi să îți dorești să înțelegi trecutul. Înveți, începi să pui întrebări mamei, tatălui, citești, vorbești cu cei de vârsta ta care au trecut prin aceeași experiență. De exemplu, am aflat abia pe la douăzeci de ani de masacrele comise de armata turcă asupra intelectualilor kurzi, din poveștile mamei mele. Până atunci nu prea mi s-a spus că armata este un pericol pentru cei ca mine, care s-au născut vorbind o altă limbă decât turca. Cei din familie știu anumite lucruri, dar nu le povestesc sau nu știu chiar tot ce s-a întâmplat, pentru că sunt momente care fac parte din istoria ascunsă. Apoi, cu toate întrebările formulate în adolescență, intri la facultate și găsești oamenii potriviți pentru a le adresa.
Personajul dumneavoastră din Labirintul își pierde memoria, amintirile de o viață. Ce ar însemna pentru dumneavoastră să duceți o viață fără memorie?
Cred că în vremurile în care trăim trecem printr-o amnezie socială. Uităm lucruri și când ne reamintim nu mai știm exact cum să vedem acele amintiri. Când personajul meu Boratin uită totul despre el, își pierde memoria personală, dar cea socială rămâne. Își amintește, de exemplu că Iisus a fost crucificat, dar nu mai știe când, acum doi ani sau acum 2000 de ani. Unde este istoria, unde este trecutul? Este aici cu noi sau le-am lăsat în urmă? Asta se întâmplă și în conflictele actuale din lume, fie că vorbim de Israel, de Palestina, de Rusia sau de Ucraina. Parțial, experiența personajului la care facem referire este și a mea. După trauma pe creier suferită în urma conflictului cu poliția turcă am avut multe probleme de sănătate. Am pierdut, de exemplu, abilitatea de a vedea visele. Am scris despre asta în prima mea carte, care nu este tradusă în română. Este un personaj în această carte care nu poate vedea visele, la fel ca mine, și se duce dintr-un oraș într-altul pentru a colecționa visele altor oameni. În schimbul acestor vise le oferă bani. De asemenea, mi-am pierdut simțul mirosului, nu mai pot mirosi nimic. Și apoi mi-am uitat o parte dintre prieteni. Acum trei ani m-am întâlnit cu un prieten, după aproape 25 de ani, și nu mi-am amintit nimic despre el. Mi-am zis înainte de întâlnire că atunci când îl voi vedea, mi-l voi aminti, după voce, după intonație. Dar nu a fost așa. Și atunci m-am întrebat: este această persoană reală sau nu? Apoi i-am întrebat pe alți prieteni comuni, dacă eu chiar îl cunosc pe acel bărbat. „Ești nebun? Ați trăit în aceeași casă“, mi-au spus. Ei știau problema mea, dar de față cu acel prieten pe care nu mi-l mai aminteam nu am recunoscut asta. E ca și cum ți-ai trăda iubirea. Am împărțit o viață împreună. După ce am împărțit aceeași pâine, nu îi puteam spune pur și simplu „nu îmi amintesc de tine“.
Credeți că apar pericole pentru un scriitor atunci când își exploatează prea mult autobiografia?
Este o chestiune destul de controversată. Unii critici spun că scriitorii pot scrie doar despre ei. Nu pot trece dincolo de propria individualitate. Alții, însă, cred că prea mult sine într-o carte devine toxic. Cred că ambele opinii sunt corecte. Eu prefer să unesc aceste două viziuni. Încerc să apăr individualitatea, dar să fiu și parte din toată desfășurarea de forțe din cărțile mele. În cărțile mele, chiar dacă anumite momente sunt inspirate din experiența mea, nu sunt asta direct. Încerc să mă gândesc că i s-a întâmplat altcuiva, că i s-a întâmplat personajului meu în carte. Fac unele schimbări și când recitesc îmi zic că e diferit față de ce am trăit eu. Când scria Un veac de singurătate, Marquez a spus că a trecut prin procesul de creație cu o distanță controlată. E o tehnică bună. Am folosit-o când am scris cea de a doua carte. De atunci, mereu păstrez acea distanță.
Dar cum vă construiți personajele? Aveți dificultăți cu cele feminine sau cu cele negative, de exemplu?
Nu pot spune că am probleme în a stabili o relație cu personajele mele.
Pentru că am rememorat momente importante din viața și cariera dumneavoastră, v-aș întreba cum definiți succesul? Vă schimbă perspectiva asupra vieții, asupra scrisului?
Nu. Cărțile mele au avut succes internațional destul de repede, dar privesc totul natural. Succesul mi-a furat mult timp din viață. Asta e schimbarea pe care o resimt cel mai puternic. Nu îmi place partea asta a succesului foarte mult. Trebuie să călătoresc foarte mult, să merg la tot felul de întâlniri. Este frumos să cunoști oameni, dar ești în același timp conștient că pierzi din propriul timp. Mai ales când scrii romane, trebuie să ai o capacitate specială de a-ți organiza cât mai bine timpul. Nu e ca atunci când scrii poezii. La un roman trebuie să scrii, pentru luni de zile, uneori ani, câte cinci, zece ore pe zi. Trebuie să faci multe compromisuri. Trebuie să iubești singurătatea. Când scriu o carte nouă, nu îmi place să merg la culcare, aș vreau să scriu în continuare, până termin. Borges cred că spunea că Dumnezeu ar fi trebuit să ne dea nouă, scriitorilor, două vieți, una pentru trăit și una pentru scris.
Dacă tot menționam succesul, cărțile dumneavoastră sunt traduse în peste 36 de limbi. Ce relație aveți cu traducătorii? Vin spre dumneavoastră pentru lămuriri?
Da. Când îmi sunt traduse cărțile în anumite limbi, traducătorii îmi scriu zilnic. Unii chiar îmi trimit pe WhatsApp pasaje pe care să le explic pentru a putea să le traducă cât mai bine. Dar sunt și limbi în care apar cărțile mele, pentru care traducătorii nu mă contactează niciodată. Cred că așa lucrează ei mai bine.
Înțeleg că împărțiți momentan viața între Cambridge și Istanbul. Ce vă lipsește din Istanbul când sunteți în Cambridge și ce vă lipsește din Cambridge când sunteți în Istanbul?
În epoca în care trăim, omul modern nu este legat de un singur loc, ci de mai multe. Cred că sufletul ne-a trecut prin atâtea transformări, încât putem fi în mai multe locuri în același timp. Iubesc și Cambridge-ul, și Istanbulul și îmi lipsește și sătucul în care am copilărit. Îmi lipsesc și alte orașe, cele în care mă pot întâlni cu prietenii, în care stau rudele mele.
Inspirația ține cont de loc, în cazul dumneavoastră?
Noi, scriitorii, întotdeauna vorbim despre asta când ne întâlnim. Ne întrebăm dacă scriem ceva, despre ce scriem, dacă avem blocaje. Dar fiecare scriitor are un ritm, un tipar după care creează. Mulți dintre prietenii mei scriitori se raportează la un înger al inspirației. În cazul meu, cred că este mereu cu mine. Am învățat că, dacă nu am inspirație, am nevoie de timp.